Visul lui Ioanichie

Aflu din presă că s-a stins părintele Ioanichie - supranumit "Ultimul pustnic al Bucegilor". Dumnezeu să-l odihnească. L-am cunoscut bine și am fost unul dintre cei care au ajutat cât au putut la împlinirea visului acestui călugăr de a avea un schit în munți. Totul a început prin anii 90, când eu am intrat în viața publică. Eram vicepreședinte al unei grupări ecologiste, aveam un birou și cunoșteam toate oficialitățile. În plus, frecventam, împreună cu Luminița, Mănăstirea Sinaia - nu lipseam de la nicio liturghie. Acolo l-am cunoscut pe Ioanichie Șomcutean, care vorbea despre un schit pe care l-ar conduce el în păduri, undeva sus, unde să fie departe de lume. La vremea aia citeam foarte mult despre părinții pustiei, sihaștri, isihaști, liniștire etc. Ideea lui Ioanichie m-a cucerit și i-am propus să-l ajut.

M-am interesat cam ce hârtii sunt necesare pentru a demara și am început să umblu după ele. Întâi că terenul pentru schit trebuia scos de la Ocolul Silvic, ceea ce nu se putea face decât printr-un schimb cu mănăstirea. Numai că în mănăstire, Ioanichie și visul lui nu erau prea bine văzuți. Știu că am discutat cu părintele Macarie - ulterior devenit stareț și cu încă un părinte - plecat mai târziu la Patriarhie, pe lângă Teoctist (să nu uităm că Teoctist stătuse ascuns la Mănăstirea Sinaia după achitarea lui Ceaușescu - se temea probabil de furia populară). Amândoi mi-au spus că nu sunt de acord cu ideea de schit, cel puțin așa cum îl vedea Ioanichie. Un schit, ziceau ei, nu poate să funcționeze de capul lui, trebuie să fie arondat mănăstirii, care numește acolo un stareț etc. Așadar era vorba de control. Mai aflasem însă că mocnesc anumite conflicte între Ioanichie și conducere, așa că într-un fel s-ar fi bucurat cei de-acolo să scape de el.

Am obținut cu mari intervenții acordul Bisericii pentru schimbul de terenuri. Inclusiv regretatul părinte Galeriu m-a ajutat. Apoi a început lupta cu autoritățile lumești - cu statul, mai precis. Au fost necesare o grămadă de hârtii și le-am obținut pe toate, rând pe rând. Am început demersurile pe vremea primarului Niculescu și le-am terminat pe vremea lui Nicolae Andrei. O mână de ajutor a dat și Romică Vivarelli - Dumnezeu să-l ierte - care în vremea aia era viceprimar. Piedicile întâmpinate au fost fără număr, însă până la urmă le-am depășit. De exemplu, pe când lucrăm la dosarul schimbului de terenuri, a trebuit să merg cu actele la OCAOTA Ploiești - așa se numea pe-atunci Oficiul de Cadastru. Acolo trebuia să mă duc la un anume Olteanu, șef de birou și cineva mă avertizase că e un tip dificil de tot. L-am luat pe Ioanichie cu mine, gândindu-mă că vederea unui om al lui Dumnezeu îl va determina pe acel Olteanu să fie cooperant. Am luat și o sticlă mare de palincă, pentru că altfel nu te bagă mai nimeni în seamă. Am și acum în memorie felul în care ne strecuram noi pe coridoarele înguste și întunecate din Casa Albă, cum se dădeau toți la o parte și ziceau „săru-mâna părinte”. Mă gândeam că așa o să fie și cu Olteanu. Am intrat în birou la el, am pus sticla jos, cât să o vadă, el ne-a invitat pe scaune, apoi i-am prezentat dosarul. În timp ce-l studia, i-am povestit pe îndelete ce vrem să facem, în ce stadiu ne aflăm, cum îl rugăm și pe el să ne ajute etc. Dar el nu zicea nimic, doar lua foile una câte una, se uita pe ele, ajungea la sfârșitul dosarului, îl lua de la început. Terminasem demult de vorbit și Olteanu tot foia dosarul, făcând să crească tensiunea. Mi-am dat seama cu spaimă că de fapt nu citește foile, căutând eventuale lipsuri de semnături ori ștampile - nu, doar se uită prin ele, undeva, în lumea lui de unde cred că acumula energii negative, altfel nu-mi pot explica nici astăzi momentul în care, brusc, a aruncat dosarul până la tavan, urlând: „Ce porcărie e asta?” Foile au început să plutească prin aer, mie mi-au dat lacrimile, Ioanichie a avut un tremur, un fel de frison de parcă ar fi văzut un drac. M-am aplecat, am strâns foile, am luat sticla și am plecat. Am coborât un etaj și am intrat în sediul ziarului local, am uitat cum se numea. Am găsit pe cineva care ne-a dus la redactorul șef. I-am spus ce s-a întâmplat și mi-a zis: „Așa face jigodia asta. Dă dosarul încoace”. S-a dus la Olteanu și a venit cu semnătura de care aveam nevoie.

Întâmplări de genul asta au fost multe, fapt e că până la urmă am scos dosarul, am obținut schimbul de terenuri, apoi Ioanichie a găsit oameni dispuși să-l ajute cu partea de construcție. Din Bușteni, a venit arhitectul Dan Manea care a făcut proiectul gratis. Din Sinaia au sărit să ajute diverși mici afaceriști (îmi amintesc de un anume Dohotaru, de exemplu) și uite-așa, încet încet, schitul a început să se ridice.
După aia, intervențiile mele s-au rărit. Părintele Ioanichie mă vizita mereu și îmi aducea tot felul de minunății din munte: urzici, muguri de brad, toate luate de la mare înălțime, pe unde umbla el și unde nu există niciun fel de poluare.
Au trecut anii și Ioanichie a reușit să ridice și „bisericuța” - cum îi spunea el. L-am vizitat în mai multe rânduri și mereu mi-a pus în plasă o sticlă de palincă, ceva mere, nuci, orice avea și el, căci dar din dar se face Raiul. Am dus-o și pe Maria la el și m-a certat, mi-a zis că umblă urșii acolo cum umblă câinii comunitari prin centrul orașului. Mi-a arătat și urme de labe ursești care împingeau în poarta schitului. Dar nu am avut nicio întâlnire cu ursul. Trebuie să fie pe undeva și pozele pe care le-am făcut atunci.
Apoi m-am mutat la Timișoara. După niște ani, am văzut la televizor sfințirea Schitului Sf. Ana și m-am bucurat - în sfârșit părintele Ioanichie își împlinise visul. Mai târziu, când am ajuns la Sinaia, am aflat că bătrânul pustnic își pierduse un picior. L-am găsit stand pe un scăunel, cu cartea în mâna, exact ca în poza apărută în presă.
La început a părut că nu mă mai recunoaște, apoi s-a luminat puțin la față și a început să mă întrebe de Maria și de Luminița - pe care o îndrăgise mult. Mi-a spus că nu el conduce schitul, că i s-a impus stareț de la București. Așadar, după atâția ani de lupta, visul lui Ioanichie fusese îndeplinit doar pe jumătate.
Iar astăzi aflu că a murit. Dumnezeu să-l odihnească!