Una dintre marile mele probleme în adolescență și dincolo de ea până pe la 25 de ani a fost transpirația urât mirositoare a picioarelor. Din cauza ei, preferam să nu mă duc în anumite vizite, unde știam că trebuie să mă descalț. Fără niciun fel de exagerare, dacă-mi scoteam pantofii urma un dezastru. De multe ori, aveam la mine o pereche de ciorapi curați și, după ce stăteam o vreme mai îndelungată încălțat, căutam o chiuvetă, mă spălam pe picioare și îi schimbam. Numărul situațiilor în care fusesem obligat să plec din casa cuiva intempestiv era mare. La fel și cel al cazurilor în care ireparabilul se produsese și mă făcusem - în opinia mea - de râs.
Apelasem la tot felul de metode pe care mi le recomandau diverși binevoitori, însă zadarnic. Tata, ca medic, îmi dăduse o rețetă pe care zicea că o încercase și el când era de vârsta mea - era vorba de niște spălături cu apă în care dizolvam anumite substanțe luate de la farmacie. Dar nici așa nu am rezolvat problema.
La un moment dat, cineva mi-a spus un lucru înfricoșător, anume că dacă reușesc cumva să scap de miros, el se mută în altă parte, de exemplu sub braț și atunci o să fie și mai rău. Nu prea îmi venea să cred, însă nici nu am respins această eventualitate.
Problema devenea acută în momentul în care urcam pe munte. Mă încălțam cu ciorapi groși și cu ghete sau bocanci și după nici jumătate de oră de urcat, labele picioarelor îmi erau terminate. Trebuia să mă descalț și să arunc ciorapii, să îmi bag picioarele într-un izvor, să le șterg bine cu un prosop aspru, după care puteam continua urcușul.
Într-un an, am urcat la Babele cu un grup pestriț de studenți, de la mai multe facultăți. Nu mai știu cum se strânseseră cu toții, erau undeva pe la 15 oameni și eu îi conduceam. Sigur că i-am băgat pe niște scurtături - eram foarte mândru că le cunosc, dar nu arătam asta. Scurtăturile, fiind abrupte, au avut rolul de a îmi încinge picioarele mai repede și mai puternic decât de obicei. Așa că am ajuns la Babele într-un hal fără de hal. Ne-am așezat la o masă lungă, iar eu am avut grijă să stau într-un colț, ca să nu am vecin decât în partea dreaptă. Apoi mi-am descheiat bocancii. Nu i-am scos, doar i-am descheiat, lucru care mi-a dat un sentiment de mare ușurare, însă a permis totodată eliminarea în atmosferă a unui miros atât de groaznic, încât parcă și mie, care eram obișnuit, mi se părea insuportabil. Dar n-aveam ce să fac, trebuia să îmi ajut picioarele, altfel chiar nu știam dacă o să mai pot merge.
Din fericire, nimeni n-a părut să simtă ceva. Îmi imaginam că dacă nu mișc picioarele, mirosul urcă pe verticală, ca un fum, așa că nu-l pot simți decât eu. Drept pentru care am stat liniștit, până când oamenii și-au terminat de băut berile sau cafelele și au ieșit din cabană. I-am așteptat să plece, apoi mi-am legat șireturile și am ieșit după ei. Scăpasem, carevasăzică.
Am coborât la Sinaia, tot pe jos, că doar eram studenți, nu aveam bani de telecabină, am ajuns în centru și le-am dat celor din grup direcția către gară - oamenii se întorceau la București, fusese o excursie de-o zi. Eram ultimul, îmi propusesem să-i însoțesc până în fața Restaurantului Parc, de unde nu mai aveau cum să greșească drumul. În fața mea, mergeau două tipe - nu mai știu de la ce facultate - care povesteau impresii din excursie. Și numai ce-o aud pe una din ele că zice: „Măi, toate ca toate, dar mai ții minte mirosul ăla?”
La un moment dat, cineva mi-a spus un lucru înfricoșător, anume că dacă reușesc cumva să scap de miros, el se mută în altă parte, de exemplu sub braț și atunci o să fie și mai rău. Nu prea îmi venea să cred, însă nici nu am respins această eventualitate.
Problema devenea acută în momentul în care urcam pe munte. Mă încălțam cu ciorapi groși și cu ghete sau bocanci și după nici jumătate de oră de urcat, labele picioarelor îmi erau terminate. Trebuia să mă descalț și să arunc ciorapii, să îmi bag picioarele într-un izvor, să le șterg bine cu un prosop aspru, după care puteam continua urcușul.
Într-un an, am urcat la Babele cu un grup pestriț de studenți, de la mai multe facultăți. Nu mai știu cum se strânseseră cu toții, erau undeva pe la 15 oameni și eu îi conduceam. Sigur că i-am băgat pe niște scurtături - eram foarte mândru că le cunosc, dar nu arătam asta. Scurtăturile, fiind abrupte, au avut rolul de a îmi încinge picioarele mai repede și mai puternic decât de obicei. Așa că am ajuns la Babele într-un hal fără de hal. Ne-am așezat la o masă lungă, iar eu am avut grijă să stau într-un colț, ca să nu am vecin decât în partea dreaptă. Apoi mi-am descheiat bocancii. Nu i-am scos, doar i-am descheiat, lucru care mi-a dat un sentiment de mare ușurare, însă a permis totodată eliminarea în atmosferă a unui miros atât de groaznic, încât parcă și mie, care eram obișnuit, mi se părea insuportabil. Dar n-aveam ce să fac, trebuia să îmi ajut picioarele, altfel chiar nu știam dacă o să mai pot merge.
Din fericire, nimeni n-a părut să simtă ceva. Îmi imaginam că dacă nu mișc picioarele, mirosul urcă pe verticală, ca un fum, așa că nu-l pot simți decât eu. Drept pentru care am stat liniștit, până când oamenii și-au terminat de băut berile sau cafelele și au ieșit din cabană. I-am așteptat să plece, apoi mi-am legat șireturile și am ieșit după ei. Scăpasem, carevasăzică.
Am coborât la Sinaia, tot pe jos, că doar eram studenți, nu aveam bani de telecabină, am ajuns în centru și le-am dat celor din grup direcția către gară - oamenii se întorceau la București, fusese o excursie de-o zi. Eram ultimul, îmi propusesem să-i însoțesc până în fața Restaurantului Parc, de unde nu mai aveau cum să greșească drumul. În fața mea, mergeau două tipe - nu mai știu de la ce facultate - care povesteau impresii din excursie. Și numai ce-o aud pe una din ele că zice: „Măi, toate ca toate, dar mai ții minte mirosul ăla?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu