Triumful mortii

Am gasit, in sfarsit, "Triumful mortii" al lui Gabriele d'Annunzio. Inca una din seria de carti pe care le-am citit prea devreme, pentru ca nu s-a ocupat nimeni sa-mi ordoneze lecturile. Toata viata m-a urmarit un fragment din cartea asta, un fragment pe care daca l-as fi citit la vremea lui si nu pe la 15-16 ani, poate ca nu as mai fi ajuns sa fiu atat de analitic si suspicios in relatiile mele cu sexul opus. Iata-l:

- Aşadar, tu crezi, Giorgio, că nu te iubesc?

- Ba nu, tocmai: cred că mă iubeşti; răspunse el. Dar poţi să-mi dovedeşti că mâine, că într-o lună, că într-un an, că totdeauna vei fi la fel de fericită să fii a mea? Poţi tu să-mi dovedeşti că acum, în clipa asta, eşti toată a mea? Ce posed eu din tine?

- Totul.

- Nimic, sau aproape nimic. Nu posed ceea ce aş dori să posed. Îmi eşti necunoscută. Ca orice altă fiinţă umană, închizi în tine o lume în care nu pot pătrunde; şi nici cea mai arzătoare patimă nu mă va ajuta să pătrund. Din senzaţiile tale, din sentimentele tale, din gândurile tale, eu nu cunosc decât o infimă parte. Cuvântul e un semn imperfect. Sufletul e intransmisibil. Sufletul nu poţi să mi-l dai. Chiar în cea mai intensă beţie, suntem doi, mereu doi, despărţiţi, însinguraţi în noi înşine. Îţi sărut fruntea; şi poate că sub frunte se mişcă un gând care nu-i al meu. Îţi vorbesc; şi poate că o frază a mea îţi stârneşte o amintire a altor timpuri, nu a iubirii mele. Trece un bărbat, te priveşte un bărbat; şi iată că în spiritul tău se produce o mişcare pe care eu n-o pot surprinde. Şi nu ştiu de câte ori un reflex al vieţii tale anterioare aruncă o lumină asupra momentului prezent. Ah, mi-e o frică nebună de viaţa aceea! Sunt lângă tine; mă simt cu totul năpădit de plăcerea pe care în anumite ceasuri mi-o dă simpla ta prezenţă; te mângâi, îţi vorbesc, te ascult; mă abandonez. Şi deodată un gând mă face să ingheţ. Dacă, în mod inconştient, aş trezi cumva în tine o amintire, fantoma unei senzaţii pe care ai mai încercat-o, melancolia unor zile îndepărtate? Nu voi putea niciodată să-ţi descriu suferinţa mea. Căldura pe care mi-o dădea sentimentul iluzoriu al nu ştiu cărei comuniuni între mine şi tine, se stinge brusc. Tu fugi, te depărtezi de mine, devii inaccesibilă. Eu rămân singur, într-o singurătate înspăimîntătoare. Zece, douăzeci de luni de intimitate nu mai înseamnă nimic. Îmi pari străină, ca pe vremea cand nu mă iubeai. Iar eu nu te mai mângâi, nu-ţi mai vorbesc; mă închid în mine; evit orice manifestare exterioară; mi-e teamă că o ciocnire oricât de mică ar putea să pună în mişcare în adâncul spiritului tău sedimentele tulburi pe care le-a depus acolo viaţa în mersul ei ireversibil. Şi atunci se lasă asupra noastră tăcerile acelea lungi şi înfricoşate, în care sufletul se consumă în mod inutil şi mizerabil. Eu te întreb: ,,La ce te gândeşti ?“ Tu îmi răspunzi: „La ce te gândeşti ?“ Eu nu-ţi cunosc gândurile; tu nu le cunoşti pe ale mele. Distanţa dintre noi se adânceşte; devine o prăpastie. Şi dacă privesc în această prăpastie mă apucă o spaimă atât de puternică încât, printr-un fel de instinct orb, mă năpustesc asupra trupului tău, te strâng, te sufoc mânat de dorinţa de a te poseda. Voluptatea atinge o tensiune mai înaltă ca oricând. Dar ce voluptate poate compensa imensa tristeţe care urmează?

Ippolita spuse:

- Eu nu sunt asa. Eu mă abandonez mai deplin. Poate că eu iubesc mai mult.

Nu numai ca absolut tot ceea ce spune Giorgio mi s-a parut intotdeauna a exprima imposibilitatea autentica a unei comuniuni sufletesti, dar replica Ippolitei din final a ramas, pentru mine, una dintre cele mai iritante dovezi ale lipsei de imaginatie dintre cate mi-a fost dat sa intalnesc.