Umbra lui Ceaușescu. La Sinaia

Ce interesant se trăia, totuşi, pe vremea lui Ceauşescu - la Sinaia cel puţin. În fiecare zi, între anumite ore, se oprea apa. Trebuia să să ne facem provizii, aşa că umpleam nu ştiu câte sticle cu preţiosul lichid, dar umpleam şi vana, pe care o spălam şi o dezinfectam înainte cu spirt - apa aia ne trebuia la gătit şi la aruncat în WC după ce îl foloseam. Pe la patru după amiază, dădeau drumul la apă. Ştiam asta pentru că se auzea cum bolboroseşte prin ţevi. Dura cam zece minute să se umple instalaţia. Dacă dădeam pur şi simplu drumul la un robinet, plesnea odată de spărgea tot ce era în chiuvetă, aşa de mare era presiunea. Drept pentru care inventasem o metodă de evitare a distrugerilor: ţineam robinetul deschis la vană. Acolo n-avea decât să izbească oricât, singura stricăciune era că mai sărea apă pe pereţi şi nu aveam faianţă până sus. Uneori venea mai calmă, apa, chiar nu ştiu de ce. Dar întotdeauna venea murdară, iar noi o lăsam să curgă minute bune, până ni se părea că s-a limpezit suficient ca s-o putem bea.

Vieţile noastre deveneau mai interesante şi datorită telefonului. Pentru că centrala de la PTTR era străveche, nu mai făcea faţă numărului mare de abonaţi, aşa încât, atunci când ridicam receptorul nu era ton. Aşteptam uneori câteva minute până să vină şi în timpul asta băteam nervoşi în furcă, de parcă asta ar fi putut avea vreun efect. Multă vreme după Revoluţie problema tonului a continuat să ne macine nervii. În ziarul pe care-l făcusem atunci, numit „Cumpătul”, am sugerat ca PTTR şi Fabrica de Salam să facă un parteneriat, apoi fabrica să dea salam contra centrală performantă, după care PTTR să plătească salamul din banii abonaţilor. Articolul ăla se numea „Omul cu salam în urechi” şi l-a deranjat destul de mult pe directorul PTTR - ului.
O altă bucurie pe care o trăiam intens în Calea Codrului era întreruperea curentului electric. Dimineaţă aveam, ce e drept, până pe la 9. Apoi, pentru că toată lumea trebuia să fie la muncă, se lua. Venea iarăşi pe la 3, apoi seara iar se lua. Şi se lua de multe ori exact în cele două ore când emitea Televiziunea Română, la care oricum nu prea era ceva de văzut. Aşa că aveam cu toţii lămpi din alea ţuguiate, cu gaz. Şi trebuie să recunosc că serile păreau mai romantice când mâncam la lumina aia specială, cu umbre dansând pe pereţi.
În sfârşit, iarna aveam problema gazului. Făceam focul în sobe de teracotă, alimentate cu gaz din conducta naţională. Dar presiunea era atât de scăzută, încât flacăra de la arzătoare nu era mai mare decât cea a unei lumânări. Nu numai că nu se încălzeau niciodată sobele în felul ăla, dar dacă plecai de-acasă şi lăsai flăcăruia să ardă, se putea întâmpla să o stingă vântul intrat pe coş, ori să se dea drumul la presiune şi flacăra să moară. Aşa că până la urmă am renunţat la gaze. Cumpăram o căruţă de lemne tăiate frumos, răsuceam arzătoarele cu 180 de grade, puneam deasupra lemne şi înteţeam focul până când căldura ne forţa să deschidem ferestrele. Trosnetul lemnelor era în vremea aia cea mai plăcută muzică pe care o puteam asculta, iar mirosul care ne umplea casa părea cel mai minunat parfum. Seara, când mergeam la culcare, puneam pe foc câte un buştean mare, ca să avem jar până dimineaţă. Şi apoi, când flacăra se aprindea violent, pe perete se proiectau umbrele noastre dansând dansul dragostei - dansul vieţii şi al morţii.