Mici intamplari cu animale (2)

Am hrănit păsărele (2)

Atraşi de ospăţ, veniră în crengile copacilor şi nişte piţiguşi. Pinc-pinc? se întrebau, ce-i aici? Zburătăceau prin ramuri, se apro­piau şi priveau lung lucrul acela ciudat. Cum s-ar putea apropia ei de ceata vrăbiilor, multe şi mai tari, bătăioase şi mai pizmui­toare decît toate păsările? Ca nişte rude sărace stăteau fără folos pe lîngă masa altora. Aducîndu-mi aminte de ceea ce mai ştiam şi eu din viaţa păsărilor, mi-am zis că piţiguşii nici nu mănîncă grîu, miezuri de pîine şi de mămăligă. Nu-i puteam lăsa flămînzi pe o vreme ca aceea. Stai! mi-am zis iarăşi: cînd eram copil prindeam piţiguşii ademeniţi de se­minţele de bostan din capcană; şi cele de floarea-soarelui le plac. Cînd m-am întors din oraş, aveam două pungi pline cu aceste bunătăţi. Altă cutie, atîrnată mai laoparte, a devenit masa piţiguşilor. Au venit numaidecît vrăbiile ca să cerceteze; nu le-a plăcut, nu-i mîncarea lor. Iată un piţiguş, de cel cu creştetul negru şi cu burta ca gălbenuşul oului (Parus major). Se
apropie, se mută de pe creangă pe creangă, priveşte ou un ochi, întoarce capul ca să vadă şi cu celălalt, se hotărăşte. Zvrr! din aripioarele harnice, fură repede o sămînţă de bostan şi îndată-i cu ea pe o ramură dinspre vîrful copacului. O prinde între lăbuţe şi creangă, o ciocăneşte repede cu clonţul, scoate din coaja sfîşiată bunătate de miez. Asa ceva bun de mult n-a mai gustat! Miezul e şi dulce şi uleios - ţine de foame bine, dă vlagă trupului îngheţat. Repede după altul. Pe acesta nu-i mai duce pînă în vîrful copacului, ci îl dezghioacă aici aproape. Si pe unul, şi pe altul. Acum sunt doi piţiguşi, acum sunt trei. Unuia parcă îi plac mai mult seminţele de floarea-soarelui - pe acestea le alege; doi sunt amatori de cele de bostan. Şi-i pace şi cu vrăbiile. Ele la cutia lor, piţiguşii la a lor. Vor fi dus în lume vestea comorii descoperite: a doua zi erau vreo cinci de cei cu burta galbenă. A venit şi un văr al lor, mai mărunţel şi cu altă haină pe el. Scufiţa îi e albastră, spatele măsliniu, galbenul de pe burtă mai sulfuriu. Îl ştiu, scufiţa i-a dat numele de piţiguş albastru (Parus caeruleus). Îmi pare bine de el, ca de un oaspe rar. Şi-i vioi, şi face acrobaţii ca la circ. Alege numai seminţele de floarea-soarelui, parcă n-ar îndrăzni să atace coaja tare a celorlalte cu pliscul lui scurt şi subţire.

Dar ăstalalt, atît de distins în haina lui ţesută în negru şi în alb? De ce i-o fi zis ornitologul piţiguş jalnic (Parus lugubris)? Nu-i de loc întristat şi adormit; parcă joacă din picioarele lui subţiri ca două sîrme şi se bucură în fel şi chip de ceasul bun care l-a adus aici. Că-i negru şi alb? Dar oare săliştenele noastre nu au portul în negru şi alb? Şi cine ar putea să spună că nu-s dră­guţe şi rîzătoare?

In altă zi s-a arătat un mesean într-adevăr rar. Tare rău veac trebuie să fie în muntele lui, că a pornit la drum şi a făcut atîta cale. Sfătos este totuşi — şi are de ce să fie. Niciunul din nea­mul lui n-are în cap moţ ca el. Şi ce moţ! Pe tot creştetul, lung, şi la vîrf adus cochet înainte (Parus cristatus mitraius). Colec­ţie întreagă de piţiguşi; pe unii, ca să le ştiu numele, trebuie să-i caut prin cărţi. Se ţin toată ziua prin arborii din apropiere, una-doua le vine în minte masa întinsă şi vin să ciupească. Trebuie să mai cumpăr seminţe — s-au golit coşurile.

Oare cu ce aş mai putea îmbogăţi ospăţul piţiguşilor? Îmi aduc aminte că am văzut iarna piţiguşi ciupind din stîrvul vulpii, rămas agăţat în copacul din pădure, după ce vînătorul i-a luat bundiţa. Pe ciolanul din rasol au mai rămas pielcute şi nici măduva n-a fost scoasă toată. Încercarea nu-i cu ruşine, iau osul şi-l atîrn cu o sfoară de altă creangă  a copacului de deasupra terasei. Tot piţiguşul cel mare, cel cănit cu gălbenuş, a îndrăznit mai întîi. S-a agăţat cu ghearele şi a început să desprindă de pe os. Pen­dula osul, se răsucea roată, nici că-i păsa păsării. Şi nici nu mai zbura cu bucăţica să o mănînce în copac. Ciugulea harnic, se ospăta pe loc. Acum sunt doi atîrnaţi, unul chiar cu spatele în jos ca să ajungă să culeagă din măduva ascunsă în ţeava osului. Pînă să mă întorc de la treburile mele din oraş, pe ciolan nu mai era firicel de pielcută. Deci am găsit întrebuinţare bună şi pentru aceste resturi de la bucătărie. Aici însă erau concu­renţi serioşi cei doi cîini de vînătoare; trebuia să găsesc pe seama piţiguşilor şi altă bucată aleasă. Am tăiat din slănina din cămară o bucată şi am aninat-o. Asta a fost apoi bucuria cea mare în neamul piţiguşilor. Cîte doi, cîte trei stăteau ciucure, nu se desprindeau decît ca să treacă pe vreo ramură şi să-şi cureţe pliscul şi ghearele, şi apoi să aştepte nerăbdători pînă se face la masă un loc liber. Le place grăsimea, au nevoie de combustibil pe gerul ăsta! Şi am mai inventat ceva. Am luat cîteva jumătăţi de coji de nucă, le-am umplut cu grăsime de porc şi le-am atîrnat ca nucile aurite pe pomul de iarnă. Aici să fi văzut acrobaţii, cum se răsuceau în aer ca să ajungă, cu capul în jos, şi să se prindă cu ghearele de coaja nucii, care se mişca şi se răsucea în sfoara ei. Mai isteţ era cel cu moţ pe cap; cînd ajungea în zbor sub nucă, făcea deodată o voltă peste cap, precisă, picioruşele prindeau îndată, ciocul culegea uşor şi har­nic. De acum nu se puteau plînge. Aveau masă variată: seminţe, uneori ciolan, slănină, untură... Haide să le întind şi un desert! Am rugat-o pe soţia mea să-mi împletească din sfoară o pun­guliţa, cu ochi de plasă. Am umplut-o cu sîmburi de nucă şi am atîrnat-o şi pe ea. Aşa ceva n-au mai văzut piţiguşii mei. S-au mirat, s-au întrebat picurind cîte o vorbă în limba lor, au trimis iscoadă. I-a fost acesteia uşor să se prindă de sfoară cu ghearele; a cercetat de aproape. Apoi, printr-un ochi al plasei, a ciupit. Bun, bun, tare bun şi nici nu trebuie să te căzneşti să-i dezghioci din coajă, ca seminţele. Veniţi repede, fraţilor, că am descoperit o comoară! Pînă seara, punga era goala. „Ehei, prietenilor! le-am zis în gînd, voi mă sărăciţi. Din astă plasă aleasă veţi primi numai tot a doua zi. Poftiţi la sîmburi şi la celelalte feluri, nu-mi fiţi alegători! Nemulţumitului i se ia darul. Aceasta trebuie să o ştiţi şi voi, că e vorbă veche şi cuminte".

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor