Intâlnirea dintre micul Cantemir și Păcală

Un om de statură mijlocie venea fără grabă prin­tre Arborii vieţii — Thuia, călca legănat şi nu prea. Autorul îl cunoaşte, l-a mai văzut şi vă poate spune cîte ceva despre el. Avea ochi cînd albaştri, cînd verzi, şi adînci. Proştii, leneşii, înşelătorii, hoţii de suflete, de biciclete, de cai, de automobile, cei care măsluiesc dragostea şi cei ce îndoiesc vinul cu apă, cei slabi în virtuţi, cei lacomi, necumpătaţii, fricoşii, palavragiii, cei vicleni, pizmaşii, neguţătorii de vorbe, de taine şi toată tagma lor, cei care dau odată cu dreapta şi iau înzecit cu stînga, giuvaergiul care se minte pe sine şlefuind sticlă în loc de diamante, vînzătorii de orice fel de indulgenţe, calomniatorii şi cei care neavînd griji se îngraşă organizînd farse veci­nului, şirul acestora şi ceilalţi de felul lor se fereau de acest om, îl urau de moarte şi curgeau împotriva lui reclamaţiile potop: din hîrtia lor s-ar fi putut face un catralion de zmee.

    Era înţelept, deşi nu părea, căci vorbea cu uşurinţă despre lucruri mărunte, bea vin şi rîdea nestăpînit. Era bine legat, unii spuneau că ar semăna cu un jucător de polo, alţii cu un fermier scandinav, cu un vînător de lupi, cu comisarul Maigret cînd era tînăr, şi chiar cu un căpitan de balenieră. Dar dacă te uitai bine, bine, vedeai fără nicio îndoiala că este vorba despre un ţăran de sub Carpaţi, vânturat prin multe vînturi, umblat prin toate ţinuturile ţării. Purta multe nume. Cei mai mulţi îl ştiau de Gheorghe. Dar cine poate fi sigur dacă pe vremuri nu se numea Păcală?

Lîngă el, micul Cantemir se simţi cuprins de o stare fără nume, care îi amintea însă un drum ce-l făcuse cu tatăl său în pădure, odată. Pădurea era o lume nouă, plină de umbre friguroase şi glasuri ne­cunoscute, dar tatăl era acolo; neasemuit simţămînt să treci fără să-ţi fie frică prin locuri nemaiumblate şi să-l întrebi pe cel de alături, şi apoi să ai destul timp să te gîndeşti la răspunsul aflat, în vreme ce lumea pădurii te primeşte; uşor, băiatul zburase atunci pînă spre vîrful fagului, unde, pe o creangă verde, o ve­veriţă roşie mînca nepăsătoare alune; mîncă şi el vreo cîteva alune, află că pe veveriţă o cheamă veveriţă şi plecă apoi mai departe cu tatăl său...

Omul tăcea. Micul Cantemir zise :

—     Ce-ar fi să-mi dai o veveriţă?

—    Poftim! făcu omul.

Se căută la subsuoară şi scoase un pui de veveriţă. Acela începu să-şi frece ochii cu laba. Fusese trezit din somn.

—   Mulţumesc, zise micul Cantemir, luînd puiul de veveriţă în braţe. Vă mulţumesc. Dar alune ?

—    Cam devreme pentru alune, zîmbi omul.

—    Măcar prăjite, insistă băiatul, încurajat de zîmbetul celuilalt.

—    Bravo, îmi placi, băiete, hohoti omul. Ştii să te descurci, n-am ce zice.

Grădina răsună de rîsul lui, iar arborii de thuia se aprinseră cu flăcări reci şi înalte, o clipă, două, trei.

—    N-am decît americane, termină el.

—    Prăjite să fie, zise micul Cantemir.

Toţi trei începură să ronţăie alune. Erau bine pră­jite. Spărgînd în dinţi cojile sărate, lăudară în cor aroma miezului cafeniu şi nimeni nu-l contrazise pe băiat cînd veni cu părerea că învelite în ciocolată ar fi fost şi mai bune..

Timpul trecea.

—    De unde ai veveriţa? întrebă micul Cantemir.

—  N-am întotdeauna, răspunse omul. S-a întîmplat să ai noroc. De fapt, eu credeam că-i numai o ghindă. Era însă o veveriţă. Ce să-i faci, se mai înşală omul.

—   Am s-o cresc, spuse micul Cantemir, împreună cu puiul de vulpe. Am şi un pui de vulpe. Poate îi împrietenesc.

—    Nu, protestă puiul de veveriţă. Dacă-i vorba pe-aşa, dă-mi voie să mă fac o iadă. E mult mai bine decît cu vulpea.

—    Dacă-ţi face plăcere, spuse micul Cantemir, n-am nimic împotrivă, te poţi face ce vrei, n-am de gînd să te contrazic. E dreptul tău.

—    Eşti un copil cuminte, zise veveriţa.

     Ia te uită, pînă şi maimuţica asta o face pe omul mare, gîndi băiatul. Abia m-a cunoscut, mă port cu ea cît se poate de civilizat şi sunt luat de sus: «Eşti cu­minte». Numai cu veveriţe să n-ai de-a face! Sunt sigur că ştie şi cealaltă formulă: «Nu eşti cuminte». Şi variantele: «Eşti obraznic şi nu fi obraznic»; Du- că-se!"

Intre timp, veveriţa se făcu o iadă.

—    Fără de trei ori peste cap? întrebă micul Can­temir.

—    Se poate şi fără, zise omul.

Iada se depărtă în vîrful picioarelor.

Omul se sprijini de bătrînul măr domnesc, un pom pe care băiatul îl ştia crescut în altă parte a grădinii era sigur de asta, abia cu o zi în urmă fusese curăţat de uscături şi el însuşi văruise, cum se obişnuieşte, par­tea cea mai de jos a trunchiului. Deşi se hotărîse să nu mai întrebe nimic pe nimeni, aşa cum i se întîmplase pînă acum şi cum i se va întîmpla mereu pînă la sfîrşitul zilelor lui, îl luă gura pe dinainte:

—    Ce-i cu ăsta aici? Parcă îl ştiam acolo. 

—    A venit singur, zise omul. 

—    Cum ? 

—    La cel mai mic semn al meu. 

—    N-am văzut nimic, zise băiatul. Eu cred... 

—    Lasă, se grăbi omul. Gîl, gîl, gîl curgeau vor­bele lui. Nu-i nevoie să crezi nimic. Nici n-a venit. El n-a venit. El crede c-a venit. 

—    Asta-i bună! chicoti băiatul. Cum aşa? 

—    O batjocură verzuie pîlpîia în ochii omului. 

—    Foarte bine, zise. L-am păcălit. L-am făcut numai să creadă că vine. 

—    Să zicem c-am înţeles, zise băiatul. Pe el! Dar pe mine?         

—    Şi pe tine te-am păcălit, zise liniştit celălalt. Era gînditor acum. Eu, băieţaş, nu fac minuni, nu mă pricep. Şi să-ţi spun drept: nici nu cred în minuni. Doar din cînd în cînd mă ocup cu păcăleala. Atît! 

—    Aşa mai merge, făcu băiatul, ca şi cum la alt răspuns nici nu s-ar fi aşteptat. De altfel, nu-i prima dată în noaptea asta cînd mă întîlnesc cu păcălitori. 

—       Păcăleli, zise omul. Tot ce-ai văzut nu sînt altceva decît păcăleli. Este un singur păcălitor: eu.

O bufniţă cu ochelari de soare se mută dintr-un copac într-altul; în loc de cine ştie ce bagaje, avea o mică valiză şi o umbrelă.

Scurtă pauză.

—     Dar acolo ce ai? întrebă deodată micul Cantemir.

Pînă acum nu observase că omul duce în mîna stîngă un obiect ciudat, ceva care semăna cu pielea jupuită şi uscată a unui animal nu dintre cele mai mari, cu botul teşit, acoperit ici-colo cu păr, şi avînd picioarele din faţă mai scurte, mai subţiri, dar mai agile decît cele din spate. După ce mai rămăsese din el, nu se putea spune dacă a avut sau n-a avut coadă.

— Aaaaaa! exclamă omul parcă trezit din somn. (,,Nu ţi-am cerut, domnule, să-mi arăţi amigdalele, se gîndi băiatul, nu mă interesează"), a-ha, aici duc pielea Lucrului-de-seară-lăsat-pentru-dimineaţă.

—    Cine l-a lăsat ?

—  Un neghiob, fireşte. Nici nu se putea altfel. Pînă dimineaţă era mort ca toţi morţii. I-am luat pielea.

—    Şi neghiobul?

—    Tot neghiob!

—    Să-i fie de bine, zise micul Cantemir.

—    La anul şi la mulţi ani, rîse celălalt. Ai umor, băieţaş. Aveam de gînd să plec imediat, am treburi...

—    Păcăleli... vrei să zici!

—    Aşa, aşa, ai ghicit. Cred că nu m-am înşelat asupra ta. Mai rămîn. Poate am să-ţi spun şi cîte unele de-ale mele. Deocamdată, hai la heleşteu.

*

Heleşteul din această grădină era un loc cu apă foarte adîncă, însufleţit cu peşti şi pietruit pe margini de bunicul bunicului celor două mătuşi, un om care trăise nouăzeci şi nouă de ani. Toţi ai casei îi spuneau şi acum, după ce plecase de tot, Decanul, deşi nu fusese în viaţa lui decît învăţător; de unde se vede că nu e chiar atît de greu să ajungi decan; mult mai greu e să trăieşti o sută de ani.

Pe malul lacului creştea o perdea subţire de stuf, iar o salcie uitată, care semăna iarna cu Strîmbă-lemne şi vara cu Zîna-Zînelor, biciuia în zilele cu vînt faţa apei. Verdea mătase a broaştei trăia aici în bună înţelegere cu şapte nuferi albi. Un trib de broaşte păzea liniştea nopţilor, cu gorniştii în frunte. Bătrînul broscoi îşi ducea în tihnă şi mulţumire restul zilelor, nu mai avea griji, fiindcă noul capel­maistru — nepotul său, un tînăr cu ochi bine bulbu­caţi — dovedise la ultimul concurs adversarilor că, în ciuda tuturor intrigilor, el continuă să nu aibă ureche muzicală, un adevărat şef de orchestră. Sămînţa de peşte adusă de bătrînul decan prinsese. În apă trăiau acum crapi somnoroşi de baltă, caracudă, ceva mreană şi cîteva soiuri de peşte mărunt, căpi­tanul ciorbei. Iarna, cînd apa lacului îngheţa, venea un om cu un ferăstrău ruginit, încins peste cojocul scurt cu o curea lată în care era înfipt toporul. Omul se numea Stan, cobora cele trei trepte de piatră aşezate într-o parte a malului, sufla în palme şi sărea de cîteva ori pe gheaţa groasă de un cot şi mai bine pe care creştea în zilele cu ger fără zăpadă o barbă de promoroacă spumoasă şi rară. Aprindea ţigara şi prin fumul albastru, închizînd un ochi, alegea locul copcii spre mijlocul, dar nu chiar mijlocul lacului. Făcea un semn cu toporul. Cerul era cenuşiu şi uscat. Săreau aşchii, praf alb, se făcea o gaură din care se strecurau aburi subţiri. Pe acolo intra ferăstrăul şi tăia o copcă rotundă sau pătrată după cum era gustul omului. Peştii veneau la copcă, Stan le dădea ce li se cuvenea, mîncare bună pentru peşti. Mai schimba o vorbă cu ei, le mai spunea ce mai e pe pămînt, ei povesteau de-ale lor din apă. În fiecare zi, apoi, micul Cantemir venea cu o secure mică şi curăţa copca. Dar pe el nu-l cunoşteau peştii.

Din "Intâmplări din noaptea soarelui de lapte" de George Bălăiţă
Cap 15 Aici
Cap1 Aici