Micul Cantemir și Frica-de-întuneric

Plecând de lângă cireş, micul Cantemir se pomeni în întuneric. Deodată, îşi aminti de Frica-de-întuneric, una din cele mai bune prietene ale lui. Această Frică era o doamnă neînchipuit de slabă, cu mustaţă rară şi mâini strîmbe, subţiri ca vrejul de dovleac. Ea avea păreri cât se poate de ciudate despre toate lucrurile din lumea asta.

O să vedeţi ce părere are scorpia despre, să zicem, butoiul cu apă de lângă cişmea.

Dar să ajungem la el.

Nu departe de cuşca amintită se afla un fel de magazie, o încăpere din zid, veche, acoperită cu olane cenuşii, văruită în albastru stins. Aici se ţineau iarna lemnele. Vara, mătuşile lui Cantemir găteau la o sobă cu plita atât de largă, încât se puteau fierbe odată patruzeci şi nouă de feluri de mâncare. Se găseau îngrămădite prin colţuri felurite lucruri fără de care viaţa ar fi mai puţin dulce: o sanie cu tălpi de oţel numită racheta X3, reactoare de lemn şi aluminiu de diferite tipuri, trei mingi vechi de fotbal - unchiul Vasile promitea de două veri că va face din ele una bună, promitea - un cerc pe care nu-l mai alerga nimeni şi multe altele, printre care o bicicletă nu tocmai nouă; fapt lipsit de importanţă, întrucât, se ştie, o bicicletă nu poate rămâne prea mult timp nouă: ea se învecheşte începând de-a doua zi. Cum spune micul Cantemir, găseşti biciclete mult mai rezistente printre cele vechi, numărul acestora fiind, vă daţi seama, mai mare decât al celor noi. Lângă această încăpere, care pe dinafară semăna cu casa Babei-rele, cu toate că nu avea acoperiş de turtă dulce şi ferestre de zahăr, se găsea cişmeaua cu robinet galben. Şi iată butoiul în apropierea robinetului! Uneori micul Cantemir fixa un furtun subţire în gura ţevii şi, ascuns în podul vechii magazii, stingea, ca un colonel de pompieri, un foc inexistent în curtea vecină, unde doamna Creţu făcea plajă pe o pătură ecosez.

Butoiul avea doage cenuşii şi cercuri obişnuite. El era întotdeauna plin cu apă, pentru a nu face zgomot prea mare. ,,Căci, spunea ma'Amalia, butoiul gol zgomot mare face!"

Ea nu spunea vorbele astea în vânt, le spunea domnului Ambăruş. Domnul Ambăruş era un om bătrân, care venea câteodată în vizită şi stătea într-un scaun de nuiele sub via somnoroasă din cerdac şi fuma. Avea păr lung, adus după urechi şi degete galbene, pătate de tutun. Vorbea cu însufleţire despre un lucru pe care trebuia să-l facă în ziua următoare dis-de-dimineaţă, întotdeauna urgent, ceva important, după care viaţa lui va căpăta alt curs. Alături, ma'Amalia lucra cu acul o carpetă cu o moară de vânt; pe turla morii stătea un vultur atât de colorat, încât părea un papagal despre care puteai oricând spune că seamănă cu o cioară vopsită.

,,Mâine, dis-de-dimineaţă, rezolv în sfârşit afacerea mea, spunea bătrânul. . .”

Iar ma'Amalia, către ma'Magdalena, care avea treabă în casă:

,,Se ştie de când lumea, butoiul gol zgomot mare face".

Bătrânul pleca şi venea altădată.

Micul Cantemir verificase spusa, folosind butoiul de lângă cişmea. Aşa era! De atunci, avea grijă să fie întotdeauna plin cu apă. Şi toată lumea credea că această apă foloseşte la udatul grădinii. Lumea aşa credea, sărmana! Şi împreună cu ea, ma'Amalia şi ma'Magdalena.

*

Nu, n-am uitat de Frica-de-întuneric. N-am trecut-o nicidecum cu vederea, aşa cum face micul Cantemir cu unele virgule şi puncte atunci când scrie pe curat temele. Frica-de-întuneric stătea în faţa lui, uscată şi sclifosită, nevoie mare. Ca de obicei, îl privea direct în ochi.

- Bine ai venit, spuse băiatul. Mă bucur că te văd.

Adevărul e că numai de întâlnirea asta nu-i ardea lui. Niciodată însă nu reuşise s-o ocolească. Dacă ar avea măcar o lanternă! La lumină, cucoana asta nesuferită nu mai face două parale.

- Văd bine că te bucuri, şi eu mă bucur, spuse ea, şi-l strânse de încheietura mâinii drepte. Au, ce răcoare şi ce poftă de fugă!

Scorpia se aplecă spre el şi îi arătă cu un deget de lemn putred ceva:

 - Ce caută hipopotamul ăsta negru în curte la voi la ora asta?

Vedeţi ce părere poate să aibă ea despre butoiul de apă de lângă cişmea? V-am atras atenţia, aşa procedează ea întotdeauna. Vorbeşte calm şi niciodată nu lasă impresia că ar vrea să te convingă cum că părerile ei sunt cele mai bune. E de o prefăcătorie fără margini.

Până la butoi sunt câţiva paşi.

- Ce hipopotam, unde vezi tu un hipopotam? protestează fără convingere băiatul. Ăsta-i butoiul.

Ce întuneric! Dar şi fără să-l vezi cum trebuie, ştii că lângă cişmea nu poate fi altceva. Acolo e locul butoiului cu apă.

- Butoi?! se miră urâta. Tot ce se poate. Dacă spui tu, micule...

- Păi sigur, prinde curaj băieţaşul, e butoiul pe care ma'Amalia zicea că...

Înţelegându-l, cucoana nepoftită îi strecură o mână leneşă, umedă prin groapa cu minciuni, de-a lungul şirei spinării. Curajul micului Cantemir se făcu mai mic decât o monedă de cinci bani, apoi se subţie ca aburul pe geamul rece şi dispăru.

- Tot ce se poate, spuse sluta, dar părerea mea este că nu-i deloc un butoi, ci un hipopotam, şi încă unul din cei care mănâncă sârmă ghimpată şi căpitani de vapoare.

Vrejul de pe spinarea băiatului deveni un sloi de gheaţă, strâmb şi neliniştit. Micul Cantemir simţi o poftă nebună să fie politicos. Îi era imposibil s-o contrazică. Nu se putea. Era o doamnă, era atât de amabilă, de binevoitoare! Probabil de atâta politeţe glasul lui începu să tremure, mai bine-zis să pâlpâie ca un chibrit aprins în vînt. Obrazul drept se sucea într-un anume fel, de parcă ar fi vrut să ia locul geamănului din stânga. Cu respect mărit, băiatul spuse:

- Inghite sîrmă ghimpată şi căpitani de vapoare! Extraordinar, doamnă!

Într-adevăr, de lângă cişmea se desprinse greoi, abia văzut prin noapte, un hipopotam în pântecul căruia, printre munţi de sîrmă ghimpată, trei căpitani de vapoare, cu şepci albe şi nasturi galbeni, îşi admirau unii altora tresele de aur cusute pe mâneci.  

Din ce în ce mai amabil, totuşi păstrând încă o urmă palidă din firea lui de la lumina zilei, micul Cantemir îndrăzni:

- Dar de unde ştiţi dumneavoastră, doamnă, ce înghit hipopotamii? Aţi citit atât de multe cărţi pentru copii?

Şi, de necrezut, hipopotamul începu să dea înapoi şi, pe măsură ce se retrăgea, asemănarea lui cu vechiul butoi devenea mai vizibilă. Curajul micului Cantemir se ivi nechemat şi creştea din ciuda vânătă ce cuprinse pe neaşteptate făptura uscată a Fricii-de-întuneric: nasul ei se ascuţi, ochii săriră cât colo, mâna îngheţată de pe spinarea băiatului se topea încet, apa călduţă scursă printre coaste îl gâdila. Dar ciuda slutei nu ţinu nici cât ai clipi pe jumătate; curajul băiatului la fel. Pe loc, Frica-de-întuneric slăbi atît de tare, că însăşi mama Foamei s-ar fi cuprins de spaimă. Era mult mai subţire ca un tăiş de coasă şi lungă şi vânătă, ciumă şi holeră. Iar băiatul spuse repede :

- Vai, doamnă, ştiţi, nu voiam să vă contrazic.

- N-ai decât, mă poţi contrazice cât vrei, zise ea, stăpână pe situaţie, surâzând, ciupindu-l de şanţul gropii cu minciuni. Eu spun doar că ceea ce tu, copilul meu, numesti butoi, e un hipopotam flămând şi periculos. La urma urmei, e părerea mea, aşa văd eu.

Copleşit de bunăvoinţa ei, micul Cantemir abia izbuti să îngaime o propoziţie simplă din care, şi aşa, mâncă o jumătate de subiect şi un sfert de predicat. (Se ştie că subiectele şi predicatele au un gust minunat, sunt mai bune decât toate dulciurile din lumea asta, adunate pe o singură tavă. Acesta este şi motivul pentru care mulţi copii le mănâncă atât de des, uneori pe nemestecate, din prea mare lăcomie.)

- Asta-i părerea mea, repetă Frica-de-întuneric. Nu ţin numaidecât să crezi la fel.

Hipopotamul se apropie pe picioarele lui groase, burta imensă se legăna într-o parte şi alta, ţinea capul repezit înainte şi în jos, parcă mirosind o urmă. Avea o înfăţişare întrutotul respingătoare, deşi cei trei lupi de mare înghiţiţi de curând nu păreau să se simtă prea rău. Băiatul avu chiar impresia că joacă între ei zaruri. Dar nu reuşi să se convingă. Se răsuci într-un picior, un salt, încă unul, simţi în spate răsuflarea fierbinte a fiarei; era însă în pragul casei, smuci clanţa şi intră.

Din "Intâmplari din noaptea soarelui de lapte" de George Bălăiță

Cap 1: Aici

Cap 3: Micul Cantemir și umbra