Să fi fost 1992 sau 1993. Într-o duminică însorită, coboram cu Luminiţa către Mânăstire, pentru liturghie. Conduceam fără motor, cum îmi era obiceiul moştenit din anii lui Ceauşescu. Luam curbele Furnicii în viteză, cu o anumită doză de inconştienţă, pentru că nu aveam chef să tocesc plăcuţele de frână. În plus, îmi plăcea să conduc neortodox, nu ştiu de ce mă satisfăcea să întru în situaţii periculoase, producând un anume disconfort persoanei de lângă mine. Luminiţa se obişnuise demult, dar alţii se încordau, împingeau podeaua cu picioarele, se crispau şi asta îmi plăcea, pentru că după ce ieşeam din situaţia periculoasă, aveam prilejul să simulez aşa, un fel de degajare, cumva punându-mă deasupra tuturor celorlalţi şoferi, care conduceau cuminte etc. Mă dădeam, cu alte cuvinte, mare.
