A noua aventură pe mare
O altă călătorie pe mare, din Anglia până în Indiile Răsăritene,
am făcut-o în tovărăşia căpitanului Hamilton. Aveam cu mine un prepelicar care,
fără să-l laud, preţuia mai mult decât greutatea lui în aur, fiindcă nu m-a
înşelat niciodată. Într-o zi, când, după cele mai precise observaţii pe care
le-am putut face, ne găseam cam la vreo trei sute de mile de ţărm, câinele a
înlemnit deodată, ca şi cum ar fi simţit vânatul. L-am privit mirat vreun ceas
întreg, după care le-am spus căpitanului şi tuturor ofiţerilor de pe bord că
trebuie să fim pe aproape de ţărm, deoarece câinele meu simte vânatul.
Au râs toţi cu hohote auzindu-mă vorbind astfel, dar hohotele lor
nu m-au făcut să-mi schimb încrederea pe care o aveam în câinele meu. După
multe ciorovăieli, pentru şi contra, îi spusei căpitanului în cele din urmă, cu
toată hotărârea, că aveam mai multă încredere în mirosul lui Tray al meu decât
în ochii tuturor marinarilor de pe bord. Îi propusei apoi, cu îndrăzneală, să
facem rămăşag pe o sută de guinee (tocmai cât era preţul călătoriei mele), că
n-o să treacă nici măcar o jumătate de oră şi vom da peste vânat.
Căpitanul - un om cu inimă de aur - începu să râdă din nou şi-l
puse pe domnul Crawford, medicul vasului nostru, să-mi ia pulsul. Domnul
Crawford mi-l luă şi afirmă că sunt cu totul şi cu totul sănătos. Apoi începură
amândoi să şuşotească între ei. Din şuşotelile lor prinsei lămurit cea mai mare
parte.
- Nu-i în toate minţile, deci n-ar fi cinstit să primesc rămăşagul
- spunea căpitanul.
- Sunt cu totul de altă părere, adăugă medicul. E în toate
minţile, numai că are mai multă încredere în mirosul câinelui său, decât în
judecata ofiţerilor de pe bord. De pierdut, va pierde în orice caz, dar o şi
merită.
- Un asemenea rămăşag - spuse mai departe căpitanul - după câte
cred eu, nu va putea fi niciodată pe dea-ntregul cinstit. Totuşi, socot că va
fi cu atât mai frumos din partea mea când, mai târziu, îi voi înapoia banii.
În tot timpul discuţiei, Tray al meu a rămas neclintit, ceea ce
m-a întărit şi mai mult în părerea mea. Am propus pentru a doua oară rămăşagul
şi de data aceasta el a fost primit.
Abia încheiasem rămăşagul, când nişte marinari de pe baleniera agăţată
la pupa vasului nostru prinseră un rechin neobişnuit de mare. Rechinul a fost
îndată tras pe bord. Marinarii au spintecat pestele, şi ce să vezi? În stomacul
lui am găsit, nici mai mult, nici mai puţin, decât sase perechi de potârnichi
vii.
Bietele păsări erau de multă vreme acolo: una din ele
căzuseră cloşcă si tocmai în clipa când a fost spintecat rechinul a ieşit un
pui din găoace. Puiul acesta l-am crescut laolaltă cu nişte pisoi, veniţi pe
lume doar cu câteva clipe mai înainte. Pisica îl iubea ca şi cum ar fi fost din
cei cu patru labe, pe care îi născuse ea. Se stropşea groaznic atunci când puiul
de potârniche se depărta prea mult şi nu voia să se întoarcă de îndată. Dintre
potârnichi, patru căzuseră cloşti. Cloceau când una, când alta, aşa că tot
timpul călătoriei a fost belşug de vânat la masa comandantului. Drept mulţumire
pentru cele o sută de guinee pe care le-am câştigat, i-am dat zilnic bietului Tray
oasele potârnichilor, iar uneori chiar şi câte o pasăre întreagă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu