Mici intamplari cu animale (139)

S-a întîmplat că cerbul pe care mi-l sorocisem pentru toamna aceea să cadă chiar a doua zi după ce sosisem la munte. Alt cerb nu mai voiam să împuşc, dar nici să-mi ciuntesc cele zece zile pe care mi le-am plănuit să le petrec în farmecul singură­tăţilor. Deci, prilej bun să petrec jocurile de nuntă ale cerbi­lor, să le pîndesc liniştit, fără gîndul carabinei.

În zori şi în amurg mă apropiam de cîte un loc de gonită, pe care mi-l trăda mugetul cîte unui stăpîn de pîlc. Chiar şi din depărtare mai mare decît bătaia carabinei, acum inutilă, pu­team să observ toate fazele impresionantului joc de dragoste. Binoclul bun, cu mărire de opt ori, sorbea distanţa şi îmi adu­cea aproape actorii, care nici nu-l puteau bănui pe spectato­rul indiscret. Un post de observaţie preferat îl aveam sub umărul unei păduri bătrîne. De acolo scăpăta pînă în vîlcea tă­ietura iar dincolo ea se ridica domol şi larg pînă în linia zării.

Aici s-a obişnuit să iasă pe înserat un sultan mîndru cu vreo cinci-şase cadîne ale lui, şi pînă în dimineaţa tîrzie a altei zile îndeplinea ritualul străvechi al jocurilor de dragoste, în mugete, în frămîntări, mînie şi duioşie, brutalităţi şi mîngîieri. Şi în neîncetată harţă cu cei doi cerbi coldani, care dădeau tîrcoale dornici să ciupească şi ei ceva din drepturile stăpînului. Într-o asemenea înserare s-a desfăşurat în faţa mea o scenă cu tîlc. Taurul care pusese stăpînire pe pîlcul de ciute era mai mult decît voinic. Dacă nu aveam deja atîrnate de grinda cabanei o pereche de coarne, aş fi rîvnit să i le răpesc acestuia. Coarne lungi, groase, înrămurite bogat, în vîrfuri cu coroane în formă de cupă, arcuindu-se larg în cea mai nobilă formă. Avea gîtul gros, trupul îndesat, glasul de bariton adînc pe care îl modula cu măiestrie de la madrigal duios pînă la bucium de război... Toate trădau cerb în culmea puterii. Şi-a şi dovedit vrednicia în două lupte straşnice, pe care le-a dus cu nişte venetici care au încercat să-l supună şi să-i fure avuţia de ciute.

Avea de furcă falnicul şi puternicul cu hoinarii, avea cu cei doi coldani care tîrcoleau necontenit prin preajmă, dar şi cu ciutele lui. Le păzea cu străşnicie, ca nu cumva să se răzle­ţească vreuna şi să-i iasă dintre gratiile haremului. Îndată ce se depărta vreo ciută, păscînd, se avînta după ea şi o întor­cea, mai cu binele, mai cu răul.

Oare din întîmplare se răzleţea cînd una cînd alta dintre ciute? Mai ales pe una am început să o bănuiesc de gînduri rele. Ciuta asta tînără, plină în trup, făcea pe mironosiţa. Păştea alături cu celelalte, se ferea de insistenţele stăpînului, părea că nu o interesează deloc frămîntările şi concertul de dragoste în care vuia muntele. De cîteva ori a trebuit să o întoarcă la cîrd poruncitorul. Se supunea fără împotrivire, mai rupea din colţul ierbii, şi iarăşi trebuia să se avînte după ea cerbul. E bine sa o ţin în ochi pe ciutiţa asta; mi se pare că-i trece prin cap o poznă. 

Am prins-o! Uneori se făcea numai că paşte cu botul în iarbă, dar ochii şi luarea aminte îi erau aiurea. Arunca cîte o privire iscoditoare şi spre domnul cîrdului, însă mai des se răsucea aşa, ca să vadă înspre unul dintre coldani. Iar cînd acesta îndrăznea să mugească şi el cu glasul lui subţire, într-una îşi înălţa capul şi îi asculta versul. Şi apoi iarăşi, ca din în­tîmplare, se desprindea de pîlc şi păştea mai pe alături. „Măi, măi! Sprinţara aceasta cochetează cu bicisnicul cela de coldan!"

Pînă atunci n-am prea dat atenţie celor doi tineri de după gardul curţii cu nuntă. Ian' să văd ce-i de capul ăstuia, spre care tare mi se pare că se înclină inima necredincioasă a ciutiţei. Îl prind în cercul binoclului şi îl judec. Bătrîn nu-i, dar nici tînăr din primele toamne care i-au trezit dorurile. Cerb prăpădit, slab în trup, cu nişte coarne subţiri şi crescute nesime­tric, cu gîtul întins si fără urmă de podoaba bărbăţiei — coama — cu glas piţigăiat şi dogit. „Stîrpitura!" Stîrpitura stîrpiturilor era acesta. Ar fi vrednic de glonţ, ca să-l scot din neamul minunat al cerbilor din Carpaţi. Nu se poate ca ciuta să-i facă ochi dulci, neglijîndu-l pe voinicul şi falnicul Stăpîn... legitim! Desigur, m-a furat închipuirea. Ciuta asta respinge avansurile celui vrednic fiindcă încă nu i-a venit vremea, şi numai din întîmplare sau poate ca să se mire de nevolnicia lui îşi înalţă capul şi ascultă chemarea nătîngă a netrebnicului.

Şi totuşi... prea se trage păscînd înspre coldanul ăsta, prea îl ascultă, prea lung îşi aţinteşte ochii frumoşi asupra lui. Cine ştie ce se mai întîmplă aici pînă dimineaţa ! Păcat că acuşi se lasă noaptea şi va trebui să plec, fără să văd ce-i anume.

Începeau să se lungească umbrele şi să se piardă în umbra mare a înserării, care se ridica din văi, cînd zeiţei vînătorilor i-a fost milă de mine şi a grăbit pasul întîmplărilor. De după culmea de dincolo a izbucnit boncăluit plin, şi în zare s-a ivit silueta altui cavaler rătăcitor, cerb stingher, în căutare de ciute. Acesta nu era coldan, ca să-l sperie un muget mînios şi un iureş scurt al stăpînului. Îndată a slobozit tulnic de luptă şi a pornit grăbit la vale spre locul de gonită. Taurul de pîlc şi-a ridicat capul şi a privit mirat spre venetic, apoi a sfîşiat pămîntul în copite, a răbufnit din pieptul plin răspunsul şi a pornit în salturi să întîmpine. Îndată am auzit pocnetul aspru al coarnelor care se ciocneau.

Ciutele au dat atenţie doar o clipă luptei care avea să le hotărască domn vechi sau domn nou. Parcă nici nu le-ar fi interesat; au continuat să pască mişcîndu-se încet prin iarba înaltă a tăieturii. Dar nu toate! Ciutiţa cea cu bănuială l-a pe­trecut din ochi pe tiranul care se îndepărta spre locul de luptă, apoi şi-a întors capul spre pîlcuşorul de brădui de unde mugea stîngaci „Stîrpitura". Parcă s-a şi tupilat din şale, ca să pară mai mică, şi încet-încet, s-a furişat din pîlc, apoi în cîteva sări­turi a fost lîngă ibovnic. Fiindcă de acum nu mai aveam nici o îndoială: după ibovnicul acesta i se scurgea inima, şi acum a căzut ceas cu prilej pentru o întîlnire tainică. A mugit scurt şi nerăbdător coldanul îndrăgostit, a mai făcut în jurul miresei două-trei salturi de formă şi...

Cînd cerbul cel voinic şi frumos s-a întors victorios din bătaie şi-a găsit toate ciutele fără greş. Acolo era şi ciutiţa sprinţară. Păştea liniştită, mironosiţă nevinovată, parcă nu s-ar fi întîmplat nimic ce nu ar fi în bună rînduială. Am cercetat prin binoclu mai cu de-amănuntul coroana de coarne a soţului legitim. Mi se părea că deodată i-au mai crescut nişte ramuri...

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor