Trei milenii de umor (8)

Cu vădita dorinţă de a-l pune pe poet în încurcătură, un in­divid i-a pus lui Puşkin următoarea întrebare:

—  Alexandr Sergheievici, ce tangenţă este între mine şi soare?

Răspunsul a fost spontan şi ironic:

—  Nici la dumneavoastră, nici la soare, omul nu poate privi fără să se încrunte!

Puşkin a fost adus în faţa generalului-guvernator al Petersburgului, contele Miloradovici, ca să dea socoteală de poeziile răspîndite în ascuns, poezii care criticau orînduirea ţaristă şi-n care poetul îşi exprima vederile politice cu destulă îndrăz­neală. În prezenţa lui Puşkin, contele Miloradovici l-a chemat pe şeful poliţiei şi i-a ordonat să percheziţioneze casa poe­tului, ridicînd toate poeziile subversive.

—    Nu vă deranjaţi zadarnic, conte, a intervenit Puşkin. Acasă nu se află niciun vers. Totul e în capul meu. Daţi-mi o pană şi-o hîrtie. O să vă convingeţi.

Miloradovici, mişcat de sinceritatea poetului, a intervenit la ţar ca să-i îndulcească pedeapsa.

Un jurnalist parizian a descoperit că Balzac era foarte super­stiţios. Odată, în timp ce îşi beau împreună cafeaua, ziaristul l-a privit îndelung pe scriitor. Balzac a început să dea semne de nervozitate.

—    De ce mă examinezi astfel? s-a neliniştit Balzac.

—    Nu ştiu cînd vei muri, a zis jurnalistul cu o faţă de nepă­truns. Un lucru ştiu însă cu exactitate. O să mori atunci cînd o să doreşti mai puţin acest lucru.

În jurul unui pahar de vin se vorbea despre talentul prolific al unor scriitori, care atacă teme şi genuri diferite cu o foarte mare uşurinţă.

—    De ce nu scrii teatru, domnule Balzac? s-a interesat un actor.

—     Nu, nici vorbă, s-a grăbit să răspundă marele scriitor. Eu nu am niciun fel de talent dramatic! Vă rog să mă credeţi că am tot atît de puţin talent dramatic ca şi... iar aici a în­şirat numele unor dramaturgi contemporani lui, încheind astfel:

—    Iată de ce nu îndrăznesc să atac dramaturgia!

Un hoţ a pătruns noaptea la Balzac. Scriitorul nu dormea, dar stătea culcat, cu lumina stinsă, gîndindu-se la finalul unui roman. Hoţul s-a apropiat de masa de scris, i-a forţat sertarul şi a început să caute. Balzac n-a mai rezistat şi-a izbucnit hi rîs. Hoţul s-a întors speriat şi-a zis:

—    De ce rîdeţi? Ce v-a apucat?

—    Pentru că - a reuşit să spună, printre hohote, scriitorul - pen­tru că zadarnic cauţi tu în masa mea de lucru, noaptea, galbenii pe eu care nu reuşesc să-i găsesc ziua în amiaza mare!

Balzac şi-a surprins servitorul asupra unei fapte neloiale faţă de el şi a început să-l dăscălească:

—    Nu este demn ca un OM să-l mintă pe alt OM!

—    E adevărat, stăpîne, a răspuns vinovatul, dar dumnea­voastră de ce minţiţi şi mă obligaţi să spun că nu sunteţi acasă cînd vă caută executorul judecătoresc?

—    Pentru mine executorul judecătoresc nu este om, asta-i explicaţia! — a fost replica scriitorului.

—    Cum a fost călătoria dv. în Germania? — a fost întrebat de cineva Balzac. Doar nu cunoaşteţi o iotă în ger­mană.

—    Delicioasă, mai ales sistemul meu de a-mi plăti poştalionul: îmi umplu portmoneul cu monede de cîte un creiţar şi cînd ajung la capătul unei etape încep să-i dau viitorului căruţaş ban cu ban costul călătoriei. Între timp, fără să spun vreun cuvînt, observ faţa celuilalt. În momentul cînd pe obrazul căruţaşului se iveşte un zîmbet îi iau ultima monedă înapoi. Astfel nu m-am păcălit niciodată!

P7