Din spatele portii negre (2)

Boerii

Temniţa e plină de «boeri» Hoţii profe­sionali numesc boer pe orice purtător de bu­zunare şi de portofel, proprietate a purtăto­rului. Răsboiul a scos boerii la iveală şi i-a vărsat în depou. Foşti miniştri şi foşti de­putaţi, bancheri politici, restauratori, care au jucat un rol într-o culoare, într-un judeţ, într-o uliţă sau într-o casă, ziarişti, socialişti, comunişti, samsari, boeri de categorii nume­roase, contradictorii şi exclusiviste.

Rolul adeseori a fost presupus ori dedus. Niciodată modelul moral, ideal şi mecanic, nu a funcţionat mai perfect şi mai unanim, şi omul de sidef şi de fildeş, ideea cristalizată, lipsită de păr şi de sudoare, şi de jur împre­jur lustruită, cu toate circumferinţele mate­matic egal depărtate de centru, stau dina­intea noastră vii.

    Oamenii politici, ca nişte arhangheli meta­lici purificaţi prin focul marilor argintării, sunt singurele inocenţe ale momentului, dintr-o întreagă ţară de oameni de suferinţă şi de îndoială, frământaţi în gigantica fiertură de sânge şi ţărînă. Şi alături de duzina lor infailibilă sunt considerabili numai morţii, pentru că nu mai există ca să vadă, să cân­tărească şi compare. Şi mai rămâne va­labil pentru discursuri şi presă un singur cu­vânt articulat cu trei unice silabe: "poporul". Oamenii în carne şi oase, condensaţi în cu­vânt, sunt cu totii vinovaţi, la o rubrică oarecare, şi pe lângă boeri temniţele gem de ţărani şi muncitori.

Unui industriaş de fier i se aduc ouă fierte tari, pe care din pricină că locuieşte cu alţi şapte, opt boeri într-un dormitor, fericitul posesor le păstrează încuiate în geamantan. Când i se face foame peste zi şi în afară de mesele comune, el scoate un ou, îi sfărâmă coaja şi îl mănâncă în singurătate, stând pe pat ca un sătean pe buturugă. Ouăle lui au o valoare inexprimabilă şi nu seamănă cu nici un fel de alte ouă de pe lume. Tovarăşii de odaie îşi pun ouăle, dacă se întâmplă să li se aducă, la îndemâua tuturora, ca nişte cepe pe marginea ferestrei. Ouăle industriaşului de fier par ouate de găini fenomenale, ge­niale, care vorbesc nemţeşte şi ar fi învăţat tabla înmulţirii. Ouăle au într-însele inimă şi creier, tehnică şi matematici, şi posesorul lor, când le mănâncă, spintecate în două şi în patru, are aerul că dumică ceva neînchi­puit de personal şi s-ar părea că le ouă el, Industriaşul, sub plapumă, noaptea; că sunt ieşite din găoacea personală, din orificiul lui, unic, delicat şi rumen.

    Nici pâinea lui nu e ca toată pâinea. Coltucul industriaşului se cheamă franzelă şi franzela lui e mai albă decât oricare alta. Sorbind, mai mult decât mănâncă, fiinţa industriaşului cu ochi albaştri sub ochelari şi cu mu­staţa ca fuiorul ştiuleţilor de porumb, parti­cipă la bucurii deosebite, al cărora mare trecut rămâne nespovedit. Vin din sticla lui nu bea, fiind un protivnic al băuturilor cu alcool şi preferând, când i se astupă înghiţitoarea, ca la raţele înnecate cu mălai, să se servească din vinul altuia sau să consume apă cu cana. De fumat, el fumează numai ţigările vecinilor, de teamă să nu se înveţe, purtând ţigările sale proprii, şi să nu-şi strice sănătatea. E sănătos şi idealul lui este să întreacă, fotografiat în pielea goala, estetica anatomică a unui oarecare Müller, inven­tatorul unui sistem de a se înfrumuseţa muşchiulatura, semănând pe pântec cu ră­dăcinile de copac înodate. El se cheltuieşte în mişcări repetate, dimineaţa la sculare; singura risipă care nu costă parale.

Şi e un bărbat frumos, după estetica unei neveste, mutilată în formele-i scheletice şi în portreul ei de cadavru, animat cu nuanţele carminului violet de drogherie. Romanul lui este cu zestre şi cu văzut şi plăcut. Când ochii soţiei, în vizitele la penitenciar, se opresc ca nişte fluturi spălăciţi pe frizura mu­stăţilor lui cu scârlionţi, femeia are un spasm, care se rezolvă, evident, într-un supliment de umezeală secretă. Ea cade în reverie, pe scaunul tocit al cancelariei, şi în transa ei mistică amoroasă seamănă cu un crocodil de menajerie, anemiat pe o scândură de amin­tirile natale şi de subalimentare. Industria­şul se bucură de situaţia de „mein Schatz” şi „Schatzli” al familiei, şi se găseşte mândru de ea, când dis-de-dimineaţă, Duminica, îşi face mustaţa cu fierul şi îşi rade guşa de purcică, pentru primirea săptămânală a soţiei.

El se alătură strâns de nevastă, pe acelaş scaun, şi îi şopteşte ceva desigur porcesc, la ureche, căci ea pâlpâie şi se pierde — şi parcă i-ar spune confidenţial: «Ştii, meine süsse Kätchen, că a mai crescut»... Şi focul subit ca un chibrit al privirii ei, repede stins, zice: „Fritz!”, cu o langoare infinită.

Înainte de a i se cunoaşte patetica lui avariţie, tovarăşii de dormitor îi turnau bucuros în pahar din vinul lor. Mai târziu, ei au ajuns indiferenţi la apelurile ochilor lui de cicoare, fixaţi pe clondire, şi l-au lăsat să se mulţumească stăruitor cu produsul robi­netului, ridicat dintr-o găleată. Adeseori, el a făcut elogiul apei, cu privirea ţintă la dopul unei sticle cu vin.

Vinul cel mai mult şi mai bun îl aduce familia unui coleg de odae, mare proprietar de bodegă şi care a fost în timpul ocupaţiunii un căpitan fără sabie şi cu epoleţi. Personaj blând şi timorat, însă adunat cu toate re­sursele lui morale în jurul tejghelei, ca zidul umed cu temeliile în mocirlă, smălţate de reflexe şi suveniruri de cer, dimprejurul închisorii, el caută să împace cu zâmbetul şi moliciunea iritaţia presupusă a tovarăşilor săraci, scuzându-se în atitudini de cedare, că s-a îmbogăţit nu din altceva, ci din vin cu sifon.

Băutura făcând parte din beneficii, el a cheltuit-o în primele săptămâni fară mare economie. De ce-i închis, şi chiar de prietenii lui politici, nimeni nu ar putea să ştie.

Retragerea trupelor româneşti a lăsat Ca­pitala păzită de 400 de jandarmi sub co­manda acestui căpitan, care pe lângă o bo­degă personală, trebuia să păzească şi două alte localuri de mâncat şi de băut, aparţinând fraţilor lui. Stilul lui de ţal, format la mulţumirile însoţite de curbetă şi la nu­mărarea restului tras pe marmură cu buricul degetului mijlociu, se împăca tragic şi trist cu uniforma de căpitan. Cu două zile înainte de retragere, el studia telegrafia fără fir, care nu se ştie niciodată exact unde se găseşte, în pălărie, în vârful umbrelei sau în şoşoni şi se preferă să-i fie bănuită existenţa tot într-un fir oarecare. De câte ori echipa noastră de cercetători n-a rămas interlocată, după un denunţ binevoitor al unui vecin, dinaintea unei frânghii de rufe dintr-un pod sau luând contact cu cele patru sârme cari ţineau echi­librul unui burlan de fum! In momentul de a primi ordinul retragerii, un ofiţer îşi in­struia ofiţerii subalterni, mai informaţi decât el, cum se apără un oraş de pe balcon şi dindărătul unei uşi, servindu-se de patru car­toane murale în culori, aduse din străinătate.

Căpitanul de bodegă îşi cedase inamicului tesacul şi revolverul şi umblând încins cu o curea printre jandarmii lui figuranţi, care purtau pe braţ o inscripţie nemţească, re­fuzată de mai mulţi, s-a gândit că nu ar fi rău, din punctul de vedere comercial, să se puie bine cu inamicul. El luă de acasă o cutie cu ţigări de foi de cea mai fină cali­tate şi făcu o vizită şefului poliţiei germane. Zâmbetul lui blajin, ochii lui cenuşii, ma­niera lui extrem de îndulcită şi un limbaj ger­manic depărtat de surse, fură înţelese tocmai în momentul când căpitanul scotea cutia cu ţigări, ca o consecinţă a târcoalelor precedente.

Şeful poliţiei sări de pe scaun şi-i aruncă ţigările-n cap, afişând a doua zi pe toate zidurile oraşului o publicaţie care înfiera tentativa de corupţiune.

—   Aşa mitocănie, n’am mai pomenit! se plângea bodegarul. Şi se pretinde om civili­zat! Putea să-mi spuie că nu fumează...

Intr’o atmosferă de acuzaţie vagă, nede­finită, ca într-un păinjeniş, este cuprinsă toată lumea, şi tot ce s-a putut expedia la închisoare în primele zile, până ce s-a luat un contact cu greutăţile vieţii, a fost expediat. Cine a rămas liber n-a mai fost închis niciodată, indiferent dacă avea ceva să i se reproşeze, sau nimic. Dar aceia care încăpuseră într-o închisoare, trebuiau conservaţi, dintr-un sen­timent poate analog cu imposibilitatea şi de a vinde şi de a dărui o haină pe care ai pur­tat-o, sau o blană veche, de la bunici. Inter­calarea în sensibilitate a orgoliului profe­sional şi funcţionarea sentimentului de sime­trie, te obligă pe deoparte să ţii ceea ce ţi-a venit fără motiv, şi pe de altă parte, sau cu atât mai mult, să echivalezi cu o activare din ordinea faptelor punerea în libertate, de pildă a unui deţinut. Căci situaţiunile intră atunci în legea gravitaţiunii şi se satelizează nimic cu nimic şi ceva cu altceva, minutul atrage ora, ora împiedică ziua, ceasul se face an şi intenţia onestă parcurge codul penal, lipindu-se de fulgii aripilor ei cât de puţin din făinişul prin care a trecut.

Codul penal e la fel cu tratatul de medicină universal, care se recomandă expres şi sănătoşilor şi bolnavilor să nu-l studieze, ca să nu devie mai bolnavi şi alţii să nu fie contaminaţi de morbi imaginari. Examinate cu le­gile şi cu patologia, toate societăţile omeneşti ar trebui împărţite în două unice categorii, una destinată spitalului şi alta puşcăriei, şi omenirea nu ar mai avea nici guverne, nici curăţitori de bătături. In vederea unei stări de spirit ideale care ar desfiinţa toate velei­tăţile de individualitate, ar reduce gândirea la tip şi atitudinea la model, ar mai trebui ca legile să fie învăţate pe dinafară în tot timpul cursului primar şi secundar, pentru ca insul să ştie din vreme că toate clipele zilelor lui au un corespondent, fie la poliţie, fie la primărie, fie la fisc, fie la balamuc, fie la tribunal, şi că starea de libertate şi de jude­cată proprie nu poate fi trăită normal, după erorile culturale, decât în lumea cealaltă, pregătindu-se populaţia exclusiv pentru viaţa de apoi. Probabil că numai în absenţa unui buget considerabil s-ar proceda cu lectura, educaţia şi inculcarea. Intr-o societate echilibrată din punctul de vedere financiar, stilul s-ar exprima convenabil de la început şi ca­tegoric, toţi noii născuţi trebuind încadraţi după înţărcare în nişte închisori.

Închisoarea nu ar constitui, în sine, un mare disagrement. Culcat la oră şi sculat la oră, hrănit cât de puţin la oră, îmbrăcat de Stat cu cămăşi cu ştampilă, strămutat din închi­soare în închisoare cu ordin şi gratuit, purtat cu baioneta, tratat cu o medicină simplifica­toare, de toate bolile, cu sare amară, viaţa devine aritmetică şi organizată.

Sa taci când ai voi să spui ceva, e o educaţie a gurii, şi să gemi când te descurajezi, e o per­fecţionare a mecanismului sentimentelor dezordonate. Catechismul bunului deţinut e şi simplu şi moralizator; gardianul, primul gar­dian, grefierul, arhivarul, directorul general, vor fi primiţi în poziţia militară a drepţilor, cu un surâs unanim. Mulţumit ? Mulţumit! Nu multumit, fericit! Bun băiat! Ochiul bunului deţinut nu vede nimic, nu cântă­reşte nimic, nimic nu împleteşte, ca şi al bu­nului cetăţean... Dacă, paralel, informează ierarhic asupra gândurilor tovarăşilor lui de satisfacţii... şi născoceşte, cu un grăunte de imaginaţie, evenimente mici, accentuând o stare de spirit exprimată vag, el începe să facă parte sentimentală şi supranumerară din con­ducere, detaşându-se progresiv din cârduri, către elită. Conducerea pedepseşte riguros nu numai tendinţa evadării, care-i o modalitate morală platonică şi abstractă, dar fenomenul mai curent al calomniei, exagerat de suscep­tibilă la părerile pure ale deţinuţilor. Dacă s’a zvonit că se fură în administraţie, din pri­cină că acest zvon neruşinat e cotidian, se caută originea lui cu însetoşare. Închişi în genere pentru furt, deţinuţii trebuiesc scoşi de sub influenţa nefastă a unei asemenea obsesii, afară din toate mărginirile ei. Un funcţionar superior, mai ales la puşcărie, nu ştie să fure şi nici nu poate să fure: nu-1 lasă inima. S-a furat petrol? S-a furat de la bucă­tărie? De la îmbrăcăminte? De la rufărie? Trebuie să se dovedească. Şi dovada se face: hoţii sunt tot deţinuţii, pentru că a minţi este a fura, şi ce te poţi aştepta de la hoţi?

Închisoarea e un laborator în care se pot urmări în amănunte, pe o suprafaţă de ac­ţiune redusă la minimum, în borcane şi eprubete, năzuinţele curate şi pasiunile triviale din viaţa reputată slobodă. Pe deoparte, con­ducători inspiraţi dela înaltele principii fixe ale civilizaţiei, şi pe de alta, o gloată de cri­minali şi inconştienţi.

O singură neplăcere comportă închisoarea, că nu poţi ieşi când vrei. Sau la uşă stă noaptea un lacăt cu zăvor, sau în timpul zilei porţile sunt păzite. Câteodată, prin des­chizătura porţii mari, se zăreşte drumul: o căruţă cu un câine după ea, trece la vale. Ai voi să fii ţăranul cu căciulă, din paiele căruţei, şi ai atunci impresia că ţăranul e liber, ca nu-l păzeşte niciun zăvor, că nu-1 mărgineşte niciun zid şi niciun gardian, şi numai pe la toacă, atunci când începe numărătoarea, îţi aduci a­minte că zidurile lui sunt doar mai depărtate şi că zăvoarele lui se văd numai din când în când.

Un vârf de pom scuturat îşi mişcă ramura din creştet, de după zidul al doilea al tem­niţei. Până la el, de la ziduri, e poate o jumă­tate de metru de pământ. Pomul e dincolo, afară, şi legile lui sunt cel puţin aceleaşi cu ale codrului, de-a dreptul, fără judecată şi interpretare. S-a oprit o cioară-n ramura lui şi a zburat...

1