Şapte
Era o cameră largă, pe toată lărgimea faţadei. Avea un tavan jos, cu
grinzi şi pereţi cafenii de ipsos, împodobiţi cu fâşii de mătase chinezească
brodată şi cu gravuri chinezeşti şi japoneze în rame de lemn zgrunţuros. Apoi
rafturi scunde cu cărţi, un covor chinezesc roz şi gros, în care un bursuc ar
fi putut sta ascuns o săptămână fără să-şi arate botul. Pe jos – perne, bucăţi
de mătase desperecheate, aruncate alandala, de parcă cine locuia acolo ar fi
vrut să le aibă la îndemână ca să le pipăie. Mai era şi un divan larg şi jos,
îmbrăcat în mătase trandafirie-deschis. Pe el se afla un maldăr de haine, inclusiv
lenjerie de mătase de culoare liliachie. Lumina venea de la o lampă mare şi
sculptată pe un piedestal şi de la alte două lămpi cu picior, adumbrite de
abajururi verzi ca jadul şi cu ciucuri lungi. Mai era şi un birou negru, cu
marginile sculptate la colţuri în chip de gargoile, iar în spatele lui, pe un
scaun negru lustruit, cu braţe şi spătar sculptate, o pernă de mătase galbenă.
Odaia degaja un amestec straniu de mirosuri, din care cel mai puternic în acea
clipă părea izul usturător al prafului de puşcă şi parfumul greţos al eterului.
Într-un colţ al camerei, pe un fel de
platformă scundă, se afla un scaun din lemn de tek, cu spătarul înalt, pe care
şedea domnişoara Carmen Sternwood pe un şal portocaliu cu franjuri. Stătea
foarte drept, cu mâinile pe braţele scaunului, genunchii strânşi, trupul
ridicat ţeapăn, în atitudinea unei zeiţe egiptene, cu bărbia sus şi cu dinţii
mici şi strălucitori sclipindu-i între buze. Ochii îi erau larg deschişi.
Irisul, de un cenuşiu ca gresia, îi devorase pupila. Erau ochi plini de furie.
Părea inconştientă, deşi nu avea aerul unei inconştiente. Arăta ca şi cum în
mintea ei se petrecea ceva foarte important şi se petrecea cu mare succes. Din
gură îi ieşea un chicotit strident, care nu-i modifica expresia şi nici măcar
nu-i mişca buzele.
Purta o pereche de cercei lungi de jad.
Cerceii erau foarte frumoşi şi costaseră probabil mai multe sute de dolari. Nu
mai avea nimic altceva pe ea.
Avea un corp splendid, mic, suplu,
întins, ferm şi rotunjit. La lumina lămpii, pielea căpătase lustrul sclipitor
al unei perle. Picioarele nu aveau graţia excitantă a picioarelor doamnei
Regan, deşi erau foarte frumoase. Am examinat-o fără jenă sau intenţii
porcoase. Nu se afla deloc în acea cameră în postura unei fete goale. Era doar
o drogată. Pentru mine fusese întotdeauna doar o drogată.
Am încercat s-o mai privesc şi m-am uitat
la Geiger. Zăcea pe spate pe duşumea, dincolo de ciucurii covorului chinezesc,
în faţa unui obiect care semăna cu un stâlp de totem. Stâlpul avea profilul
unui vultur, iar ochiul lui mare şi rotund era lentila unui aparat fotografic.
Lentila era îndreptată spre fata goală de pe scaun. De o margine a totemului
era fixat un bliţ înnegrit. Geiger purta papuci chinezeşti cu tălpi de pâslă
groasă, pantaloni de pijama de mătase neagră, iar deasupra o haină chinezească
brodată şi pătată pe piept aproape complet de sânge. Ochiul lui de sticlă
sclipea puternic la mine şi era pe departe cel mai viu lucru din persoana lui.
Dintr-o singură privire mi-am dat seama că niciuna dintre cele trei împuşcături
auzite nu-şi greşise ţinta. Era mort de-a binelea.
Bliţul produsese fulgerul de lumină pe
care îl văzusem. Urletul demenţial fusese reacţia fetei drogate şi goale la
vederea lui. Cele trei împuşcături reprezentaseră ideea cuiva care dorise să
dea o nouă întorsătură evenimentelor. Ideea tipului care coborâse treptele din
spate, se suise într-o maşină, trântind uşa, şi plecase în goană. Atitudinea
lui mi se părea merituoasă.
Pe o tavă de lac roşu, la capătul
biroului negru, alături de un flacon pântecos plin cu un lichid cafeniu, se
aflau două pahare fragile, vârstate cu bronz. Am scos dopul şi l-am mirosit
uşor. Mirosea a eter şi a altceva, poate a laudanum. N-am încercat niciodată
să beau acest amestec, dar mi se părea că merge perfect cu menajul Geiger.
Am ascultat ploaia răpăind pe acoperiş şi
pe ferestrele dinspre nord. Nu se mai auzea niciun alt zgomot în afara ei,
nici maşini, nici sirenele poliţiei, doar răpăitul ploii. M-am apropiat de
divan, mi-am luat impermeabilul şi-am răscolit printre hainele fetei. Am găsit
o rochie de lână aspră, verde-deschis, din acelea care se trag peste cap, cu
mânecă trei sferturi. Am gândit c-am să reuşesc să o îmbrac. M-am decis să
renunţ la lenjeria de corp, nu din sentimente de delicateţe, ci fiindcă nu mă
vedeam în stare să-i trag chiloţii şi să-i închid sutienul. Am adus rochia la
fotoliul din lemn de tek de pe postament. Domnişoara Sternwood puţea a eter de
la un metru. Continua să chicotească strident şi pe bărbie i se scurgea un fir
de salivă. I-am tras două palme. A clipit şi-a încetat să mai chicotească. Am
mai plesnit-o o dată.
— Hai, i-am spus vesel, fii cuminte. Hai,
îmbracă-te!
Îmi aruncă o privire lungă, iar ochii ei
de ardezie erau goi ca nişte găuri într-o mască.
— Gugugugu, făcu ea.
I-am mai tras câteva palme. Nici nu i-a
păsat. N-au trezit-o. Am început s-o îmbrac. Nici asta n-o interesa. M-a lăsat
să-i ridic braţele şi îşi desfăcu larg degetele, de parcă gestul ar fi fost o
mare şmecherie. Am reuşit să-i vâr mâinile prin mâneci, să-i trag rochia pe
spate şi s-o ridic în picioare. Îmi căzu în braţe chicotind. Am aşezat-o la loc
pe fotoliu şi i-am pus ciorapii şi pantofii.
— Hai să facem o mică plimbare, i-am
spus. O plimbare mică şi plăcută.
Am făcut o plimbare mică. Uneori, cerceii
ei mi se loveau de piept, alteori ne despărţeam cu paşi mari şi lenţi, ca dansatorii
profesionişti. Am mers până la cadavrul lui Geiger şi înapoi. Am silit-o să-l
privească. Era de părere că-i un tip nostim. A chicotit şi-a încercat să mi-o
spună, dar n-a reuşit decât să bolborosească. Am condus-o până la divan şi-am
întins-o. Sughiţă de două ori, chicoti puţin şi adormi. Mi-am îndesat în
buzunare lenjeria ei şi m-am deplasat în spatele totemului. Aparatul de fotografiat
era într-adevăr acolo, fixat înăuntru, dar fără clişeu în dispozitiv. M-am
uitat pe jos, gândindu-mă că poate l-a scos mai înainte de-a fi împuşcat. Nici
urmă de clişeu. Am ridicat mâna moale şi rece a lui Geiger şi l-am rostogolit
niţel. Nici urmă de clişeu. Nu-mi plăcea cum evoluau lucrurile.
M-am dus într-un hol din spatele camerei
şi-am cercetat casa. La dreapta se găsea o cameră de baie şi o uşă încuiată,
iar în spate era bucătăria. Fereastra de la bucătărie fusese forţată. Paravanul
de sârmă dispăruse, iar pe pervaz se mai vedea încă locul de unde se trăsese
ivărul. Uşa din dos nu era încuiată. Am lăsat-o aşa şi-am intrat într-un
dormitor din stânga holului. Era elegant, pretenţios şi feminin. Patul avea o
acoperitoare pufoasă. Pe măsuţa de toaletă, cu trei oglinzi, în afara unei batiste,
a unor bani mărunţi, a unor perii şi a unui portofel pentru chei, se afla o
sticluţă cu parfum. În dulapul din perete se găseau haine bărbăteşti, iar sub
marginea pufoasă a macatului de pe pat se vedeau nişte papuci de casă. Camera
domnului Geiger. Am luat portofelul cu chei în salonaş şi-am căutat prin birou.
Într-un sertar încăpător am dat peste o casetă de oţel încuiată. Am încercat
una din chei. Înăuntru nu se găsea decât un carneţel de piele albastră, cu
index şi cu multe pagini codificate, scris cu aceleaşi caractere prelungi din
scrisoarea trimisă generalului Sternwood. Am vârât carneţelul în buzunar, am
şters caseta unde o atinsesem, am încuiat biroul la loc, am pus cheile în
buzunar, am stins gazul care încălzea butucii de metal din cămin, mi-am
îmbrăcat trenciul şi-am încercat s-o trezesc pe domnişoara Sternwood. Era
imposibil. I-am îndesat pe cap bereta de pictor, am învelit-o în impermeabil
şi-am dus-o în braţe până la maşina ei. M-am întors, am stins toate luminile
şi-am închis uşa de la intrare, apoi i-am scos cheile din geantă şi-am pornit
Packardul. Am coborât dealul cu farurile stinse. În mai puţin de zece minute am
ajuns la Alta Brea Crescent. În tot acest timp Carmen a sforăit, şi-am simţit
în faţă respiraţia ei care puţea a eter. N-am putut să-i dau la o parte capul
de pe umărul meu. N-am reuşit decât să nu i-l ţin în poală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu