Trei milenii de umor (5)

Abuzînd de răbdarea şi bunăvoinţa lui Voltaire, un tînăr autor i-a înmînat acestuia o piesă spre lecturare. Peste cîteva zile, după ce a terminat de citit opera tînărului confrate, Voltaire i-a adresat următoarele cuvinte:

— Stimate şi încă tinere domn! Aveţi voie sa scrieţi o ast­fel de piesă numai dacă sunteţi celebru. Pînă atunci însă, tre­buie să scrieţi piese bune!

În timpul unui voiaj în Elveţia, Casanova i-a vizitat pe Haller şi pe Voltaire, ambii locuind nu departe unul de celălalt.

—    Ce părere aveţi de Voltaire? l-a întrebat Casanova pe Haller.

—  O, e un scriitor de proastă calitate, a răspuns cu patimă Haller. Operele lui sunt lamentabile, cugetările lui zădărnicii şi înfumurări, iar succesele lui exagerări.

La Ferney, unde îşi avea reşedinţa Voltaire, Casanova l-a în­trebat pe acesta ce părere are despre Haller.

—  Von Haller? Este un medic excepţional, un generos iubitor al umanităţii, un mare cercetător al naturii, un talentat poet şi un cunoscut scriitor.

—  Mă bucură, domnule de Voltaire, i-a zis Casanova, că aveţi păreri aşa de bune despre confratele şi vecinul dumnea­voastră. Numai că d-l von Haller are păreri contrare des­pre dumneavoastră.

După o clipă de tăcere, Voltaire i-a spus rîzînd:

—   Poate ne înşelăm doar unul pe altul! Ambii greşim flagrant!

Voltaire a dat foarte mult de lucru cenzurii regale franceze. Cînd una din ultimele lui lucrări a fost condamnată la ardere în mod public, autorul a observat rîzînd:

—  Cred că hotărîrea cenzurii nu îmi este total defavorabilă! Cărţile mele sunt ca şi castanele, cu cît devin mai rumene, cu atît le creşte preţul!

Voltaire a fost întrebat în ce fel de relaţii se afla cu Dum­nezeu. Filozoful şi scriitorul francez şi-a formulat răspunsul astfel:

—   Ne salutăm, dar nu stăm de vorbă!

Voltaire şi amicul său Piron au fost consideraţi cei mai spiri­tuali oameni ai secolului XVIII. Oriunde se întîlneau găseau cuvinte de batjocură pentru alţii dar nici ei nu se cruţau unul pe celălalt. Odată, Voltaire s-a dus să-şi viziteze prietenul, dar negăsindu-l acasă i-a pictat cu creta pe uşă un porc, cu vădita intenţie ca să-şi rîdă de Piron. Peste cîteva zile, cînd s-au întîlnit, Voltaire i-a spus:

—    Ştii c-am fost pe la tine acum cîteva zile?

—    Da, mi-am dat seama, am văzut cartea ta de vizită, i-a întors vorba rîzînd Piron.

Voltaire a prezentat publicului piesa de teatru „Semiramis", dar voia să afle şi părerea dramaturgului Piron despre crea­ţia sa.

—    Cred, a zîmbit ironic Piron, că în clipa asta ­ţi-ar conveni ca eu să fi scris „Semiramis"!

Prinţul regent, impresionat de succesul piesei lui Voltaire „Oedipus“, hotărăşte să-i acorde autorului un medalion cu chipul său. Bijutierul se prezintă la Voltaire, ca acesta să hotărască în privinţa lănţişorului.

—    Din ce va fi făcut medalionul? se interesează au­torul.

—    Din platină, îl informează bijutierul.

—    Şi lănţişorul?

—    Tot din platină, maestre. Rămîne să vă exprimaţi cum îl doriţi: mai subţire sau mai gros.

Voltaire se gîndi cîteva clipe şi zise:  

—     În cazul acesta, mi-ar plăcea ca la medalion să am un lanţ ca cel de la fîntînă.

P5