Somnul de veci (6)

     Ploaia umplea rigolele şi pe caldarâm te stropea până la genunchi. Poliţişti voinici, în impermeabile de cauciuc, lucind ca nişte ţevi de revolver, se dis­trau trecând în braţe peste locurile inundate fete ce chicoteau. Ploaia răpăia violent pe acoperişul ma­şinii şi capota de pânză groasă începu să lase apă. La picioare se adună o băltoacă. Era prea devreme ca să înceapă toamna cu o astfel de ploaie. Mi-am îmbrăcat pardesiul şi-am apucat-o grăbit spre primul drugstore, de unde mi-am cumpărat o sticlă de whisky. Întors în maşină, am băut destul ca să mă încălzesc şi să-mi aţâţ curiozitatea. Depăşisem timpul de parcare, dar poliţiştii erau prea ocupaţi cu tre­cerea fetelor şi cu fluieratul ca să-şi mai bată capul cu mine.

       În ciuda ploii, sau poate tocmai din cauza ei, la magazinul Geiger afacerile mergeau din plin. Auto­mobile elegante se opreau în faţă şi persoane foarte simpatice intrau şi ieşeau cu pachete ambalate. Nu erau numai bărbaţi.

Domnul Geiger apăru pe la ora patru. O limuzină sport, crem, cu două locuri, se opri înaintea maga­zinului şi, în timp ce cobora din maşină şi intra, i-am surprins faţa grasă şi mustaţa ca a lui Charlie Chan. Nu avea pălărie şi purta un impermeabil de piele verde, cu cordon. De la acea depărtare nu-i puteam vedea ochiul de sticlă. Un băiat înalt şi foarte arătos, îmbrăcat într-o scurtă lipită de corp, ieşi din magazin şi conduse maşina după colţ, apoi se întoarse pe jos, cu părul negru şi lucios lipit pe cap de ploaie.

Se mai scurse o oră. Se întunecă şi luminile estom­pate de ploaie ale magazinelor fură înghiţite de strada întunecată. Claxoanele autobuzelor răsunau furioase. Pe la cinci şi un sfert, băiatul înalt, cu scurta lipită pe corp, ieşi din magazinul Geiger cu o umbrelă şi plecă să aducă maşina crem. Veni cu ea la uşă, Geiger ieşi, iar băiatul înalt îi ţinu umbrela deasupra capului descoperit. Apoi o strânse, o scutură şi o vârî în maşină. După aceea se repezi îndărăt în magazin. Am pornit motorul.

Limuzina sport o apucă spre apus, pe bulevard, ceea ce mă sili să ocolesc la stânga şi să-mi fac o groază de duşmani, inclusiv un şofer de camion, care îşi scoase capul în ploaie şi răcni la mine. Eram la două blocuri în urma limuzinei până am apucat să intru pe acelaşi culoar. Speram ca Geiger să fie în drum spre casă. L-am văzut de două sau trei ori, apoi a luat-o spre nord, pe Bulevardul Laurel Canyon. Pe la jumătatea parcursului viră la stânga şi intră pe o fâşie curbă de beton ud, denumită Laverne Terrace. Era o stradă strâmtă, cu un mal înalt pe o parte, iar pe cealaltă cu o pantă acoperită cu o puzderie de case, asemănătoare unor cabane, ale căror acoperişuri nu se ridicau prea mult peste nivelul dru­mului. Ferestrele din faţă erau mascate de garduri vii şi desişuri. Pomii îmbibaţi de apă picurau pre­tutindeni.

Geiger avea aprinse farurile, iar eu nu. Am acce­lerat şi l-am depăşit la o curbă, am reţinut numărul unei case în timp ce treceam pe alături, şi-am cotit la capătul străzii. Maşina se oprise. Farurile erau îndreptate pieziş spre garajul unei căsuţe cu un gard viu pătrat, astfel tăiat încât ascundea complet uşa de la intrare. L-am urmărit pe Geiger ieşind din garaj cu umbrela ridicată şi trecând prin gardul viu. Nu se purta ca şi cum s-ar fi aşteptat să-l urmărească cineva. În casă se aprinseră luminile. Am înaintat până la prima casă, mai sus de-a lui, care părea goală, dar nu avea niciun anunţ de închiriere. Am parcat, am tras capota, am băut o duşcă din sticlă şi m-am aşezat. Nu ştiu ce aşteptam, dar ceva îmi spunea să aştept. Trecu un alt convoi de minute plictisitoare.

Două maşini urcară dealul şi depăşiră creasta. Părea o stradă foarte liniştită. Puţin după ora şase, prin ploaia biciuitoare, izbucniră alte lumini stră­lucitoare. Se lăsase un întuneric de smoală. În faţa casei lui Geiger se opri încet o maşină. Fascicolele farurilor luciră slab, apoi se stinseră. Se deschise uşa şi ieşi o femeie. O femeie micuţă şi subţirică, cu o beretă de pictor şi îmbrăcată într-un impermeabil transparent. Trecu prin gardul viu. O sonerie răsună vag, prin ploaie se întrezări o lumină, o uşă care se închise, apoi tăcere.

Am scos din portieră o lanternă, am coborât şi am aruncat o privire maşinii. Era un Packard deca­potabil, roşcat sau cafeniu-închis. Fereastra din stânga era lăsată. Am căutat locul unde se află fixat permisul de conducere şi-am îndreptat lanterna spre el. Pe permis stătea scris: Carmen Sternwood, Alta Brea Crescent nr. 3765, West Hollywood. M-am în­tors la maşină, am luat loc şi-am început să aştept. Capota picura pe genunchi şi stomacul îmi ardea de prea mult whisky. Nicio altă maşină nu mai urcă dealul. În casa în faţa căreia parcasem nu se mai aprinse nicio altă lumină. Părea un cartier prea simpatic ca să adăpostească proaste obiceiuri.

La şapte şi douăzeci o săgeată de lumină albă şi tăioasă ţâşni din casa lui Geiger ca un val de ful­gere vara. În timp ce bezna se aduna în jurul ei şi o devora, un urlet ascuţit şi metalic izbucni ca un ecou şi se pierdu printre pomii împovăraţi de apă. Am ieşit din maşină mai înainte ca ecourile să se stingă.

Urletul nu trădase teamă. Mai degrabă o sur­priză aproape plăcută, un răcnet de beţie, un zbieret de idioţenie curată. Era un sunet urât. M-a dus cu gândul la oameni în alb, la ferestre zăbrelite şi la paturi tari şi strâmte, prevăzute cu curele de piele pentru glezne şi încheieturi. Cuibul lui Geiger se cufundase din nou într-o linişte deplină când am trecut prin gaura din gardul viu şi-am ocolit colţul care masca uşa de la intrare. Un inel de fier prins într-o gură de leu servea drept ciocan de bătut în uşă. Am întins mâna şi l-am apucat. Exact în clipa aceea, ca şi cum cineva ar fi aşteptat acest semnal, în casă pocniră trei împuşcături. Se auzi un sunet care ar fi putut fi un oftat lung şi dureros. Apoi o buşitură moale şi neclară. Paşi repezi prin casă... paşi ce se îndepărtau.

Uşa dădea pe o alee strâmtă, ca o punte peste o viroagă, umplând golul dintre zidul casei şi marginea malului. Nu exista verandă, nici teren ferm, nicio cale de a ajunge în spate. Uşa din spate se afla la capătul unor trepte de lemn care suiau din strada în formă de alee, de dedesubt. Ştiam fiindcă auzeam pe trepte paşi care coborau. Apoi duduitul brusc al unei maşini care porneşte. Zgomotul se pierdu repede în depărtare. Mi s-a părut că motorului ei îi răs­punde o altă maşină, dar n-am fost sigur. Casa din faţa mea era liniştită ca o criptă. Nu mai era nicio grabă. Ce se afla înăuntru, acolo rămânea.

Am încălecat gardul viu de la marginea aleii, m-am aplecat mult spre uşa cu geamuri, fără plasă de sârmă, şi-am încercat să privesc prin crăpătura dintre perdele. Am văzut lumina lămpii pe un perete şi marginea unei biblioteci. M-am întors pe alee, am parcurs-o în întregime, ca şi o parte din gardul viu, şi am împins cu umărul uşa de la intrare. Era o prostie. Poate singura parte a unei case din Califor­nia prin care nu-ţi poţi vârî piciorul e uşa de la in­trare. M-am rănit doar la umăr şi m-am înfuriat. Am sărit iar peste gard, am forţat uşa cu geamuri, folosind pălăria drept mănuşă, şi-am desprins aproape tot geamul de jos. Puteam acum să vâr mâna înă­untru şi să învârt clanţa care o fixa de soclu. Restul a fost uşor. Nu exista cârlig sus. Uşa cedă. M-am strecurat înăuntru şi-am tras perdelele din faţă.

       Cele două persoane din odaie nu dădură nici o atenţie felului în care am intrat, deşi doar una dintre ele era moartă.

Cap5