O exceptionala poveste a lui Cehov

Calomnia

Profesorul de caligrafie Serghei Capitonîci Ahineev îşi mărita fiica, Natalia, cu profesorul de istorie şi geografie Ivan Petrovici Loşadinîh.

Totul mergea ca pe roate şi veselia era în toi. În salonul cel mare se cânta din gură şi la pian, şi se dansa. Prin celelalte încăperi alergau nebuneşte în toate părţile feciori aduşi anume de la club, cu fracuri negre şi cravate albe, stropite cu sosuri. Casa era plină de freamăt şi de larmă. Profesorul de ma­tematică Tarantulov, franţuzul Pasdequoi şi subrevizorul curţii de control Egor Benedictîci Mzda şedeau toţi trei pe un divan şi, întrerupându-se pripit unul pe altul, povesteau care mai de care cazuri de morţi înmormântaţi de vii şi îşi dădeau fiecare cu părerea despre spiritism. Niciunul dintre ei nu credea în spiri­tism, dar admiteau cu toţii că sunt multe lucruri pe lumea asta care niciodată nu vor putea fi cuprinse de mintea omenească. Într-o altă odaie, profesorul de li­teratură Dodonski lămurea musafirilor cazurile în care o santinelă are dreptul să tragă în trecători. După cum vedeţi, temele conversaţiilor erau înfrico­şătoare, totuşi foarte plăcute. Din curte, se uitau prin ferestre oameni care, din pricina situaţiei lor sociale, nu aveau dreptul să intre înăuntru.

    La miezul nopţii, gazda Ahineev se duse la bucătă­rie, să vadă dacă totul era gata pentru cină. În bucătărie, de la duşumea până la tavan, pluteau aburi, în care se împleteau miresme de gâşte şi raţe fripte şi de multe alte bunătăţi. Pe două mese erau aşezate, într-o înghesuială artistică, cele trebuincioase gustări­lor şi băuturilor. În jurul meselor, trebăluia bucătă­reasa Marfa, o femeie roşie la faţă, cu două rânduri de burţi, gâtuite de şorţ.

— Arată-mi nisetrul, drăguţo! spuse Ahineev, frecându-şi mâinile şi lingându-şi buzele. Ce miros odorant! Aş mânca toată bucătăria! Ia arată-mi ni­setrul!

Marfa se apropie de una dintre laviţe şi ridică cu bă­gare de seamă o foaie de ziar pătată de grăsime. Sub această foaie, un nisetru mare, în aspic, presărat cu capere, măsline şi morcovi, se lăfăia pe o tavă uriaşă. Ahineev privi nisetrul şi scoase un „ah” prelung. Faţa i se lumină, ochii i se dădură peste cap. Se aplecă şi scoase din buze un sunet de roată neunsă. După ce mai stătu câteva clipe locului, plesni din degete de plăcere, şi plescăi încă odată din buze.

— Ehei! Un sărut, şi încă ce sărut!… Cu cine te pupi, Marfuşa? se auzi un glas din odaia vecină, şi în deschizătura uşii se ivi capul tuns al lui Vankin, ajutorul de pedagog. Cu cine eşti? A-a-ta… Îmi pare foarte bine! Cu Serghei Capitonîci! Halal tată socru, n-am ce zice! În „tête-à-tête” cu sexualitatea feminină!

— Nu o pup deloc, se fâstâci Ahineev, ce ţi s-a năzărit, dobitocule? Am… cum să zic… am ples­căit din buze, văzând… ei da… mi-a lăsat gura apă ve­derea peştelui…

— Ei, lasă, lasă, nu mai vinde tu castraveţi grădi­narului!

Capul lui Vankin, vârât prin deschizătura uşii, zâmbi larg, apoi se retrase. Ahineev roşi.

„Frumoasă păţanie! se gândi el. Nemernicul, e în stare să umple tot oraşul. O să mă facă de râs, boul…”

Se întoarse stânjenit în salonul cel mare şi trase cu coada ochiului să vadă unde era Vankin. Vankin stătea lângă pian şi, îndoindu-şi graţios mijlocul, şop­tea ceva cumnatei inspectorului, care râdea.

„Îi vorbeşte de mine! se gândi Ahineev. Sigur că de mine, usca-i-s-ar limba! Şi ea crede… crede totul! Râde! Doamne! Nu, nu pot să las lucrurile aşa… Tre­buie să fac astfel ca lumea să nu-l creadă… Am să le povestesc eu tuturor ce s-a întâmplat şi, până la urmă, tot el o să iasă caraghios… Bârfitorul… Tâmpitul…”

Ahineev se scărpină la ceafă şi, din ce în ce mai puţin la largul lui, se apropie de Pasdequoi.

— Am fost chiar acum la bucătărie, să dau ordine pentru cină, spuse el franţuzului. Ştiu că-ţi place peştele; am un nisetru, dragul meu, uiite-aşa de mare! Zău că are aproape un metru şi jumătate! He-he-he… Da’, à propos, era să uit… În bucătărie, s-a întâmplat din pricina acestui nisetru o chestie foarte nostimă! Am intrat înăuntru şi am vrut să văd mâncarea… m-am uitat la nisetru şi, de plăcere… de bun ce era, am plescăit din buze! Tocmai atunci a intrat dobitocul ăsta de Vankin, care, ce crezi c-a spus?… Ha-ha-ha… A spus: „A-a-a! Vă pupaţi?” Auzi, cu Marfa, cu bu­cătăreasa! Auzi ce-a scornit, tâmpitul! Femeia e slută ca dracul, o adevărată pocitanie, şi el… vorbeşte de pupat! Caraghiosul!

— Cine-i caraghios? întrebă Tarantulov, care tocmai se apropia de ei.

— Vankin ăsta! Am fost chiar acum la bucătărie…

Şi-i spuse şi lui povestea cu Vankin.

— M-a făcut să râd, caraghiosul! E mai plăcut să pupi un dulău, decât s-o pupi pe Marfa, adăugă Ahineev, şi, privind în jur, zări la spatele lui pe Mzda.

— Vorbeam de Vankin, se întoarse Ahineev spre el. Tare-i caraghios! A intrat în bucătărie, m-a văzut lângă Marfa şi a început să scornească fel de fel de bazaconii. „De ce vă pupaţi?” I s-a părut, era beat. I-am spus că mai curând m-aş pupa cu un curcan decât cu Marfa. „Uiţi că am o nevastă, dobitocule”, i-am mai spus eu. Zău că m-a făcut să râd!

— Cine te-a făcut să râzi? întrebă părintele pro­fesor de religie, apropiindu-se şi el de Ahineev.

— Vankin. Să vedeţi, stăteam în bucătărie şi mă uitam la nisetru…

Şi aşa mai departe. După vreo jumătate de oră, toţi musafirii cunoşteau povestea cu nisetrul şi cu Vankin.

Acum, n-are decât să le povestească! îşi zise Ahi­neev, frecându-şi mâinile. N-are decât! Va fi destul să deschidă gura şi toţi îi vor spune: „Ia mai lasă prostiile, tâmpitule! Ştim totul!”

Ahineev se linişti şi, de bucurie, dădu pe gât vreo patru pahare. La sfârşitul mesei, după ce-i însoţi pe tinerii căsătoriţi în iatacul lor, se retrase în camera sa şi adormi ca un copil nevinovat. A doua zi, nici nu-şi mai amintea de povestea cu nisetrul. Dar vai! Omul propune şi Dumnezeu dispune. Gurile rele îşi făcuseră datoria şi toată şiretenia lui Ahineev nu folosi la ni­mic! Taman după o săptămână, şi anume miercuri, după ora a treia, în timp ce se afla în mijlocul can­celariei, discutând despre înclinările vicioase ale ele­vului Vîsekin, directorul se apropie de el şi îl luă la o parte.

— Uite ce-i, Serghei Capitonîci, îi spuse direc­torul. Iartă-mă, te rog… Nu mă priveşte, dar tre­buie totuşi să-ţi atrag atenţia. E de datoria mea… Vezi dumneata, circulă zvonuri cum că ai trăi cu… cu bucătăreasa… Nu-i treaba mea, dar… Trăieşte cu ea, pup-o… fă ce vrei, numai, pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai afişa astfel! Te rog! Nu uita că eşti pro­fesor.

Ahineev îngheţă. Se duse acasă, ca pişcat de un roi întreg de albine, ca opărit cu apă clocotită. Mergând pe străzi, i se părea că tot oraşul se uită la el, de parcă ar fi fost uns cu catran… Acasă îl aştepta altă pacoste.

— De ce nu mănânci? îl întrebă nevastă-sa, la masă. De ce stai pe gânduri? Te gândeşti la amo­rezele tale? Ţi s-a făcut dor de Marfuşca, hai? Toate le ştiu, mahomet ce eşti! Oameni cumsecade au avut grijă să-mi deschidă ochii! O-o-o… barbarule!

Şi-l plesni peste obraz!… Ahineev se ridică de la masă şi, aşa cum era, fără pălărie şi fără palton, se duse glonţ la Vankin, nemaisimţind pământul sub el. Vankin era acasă.

— Eşti un ticălos! îi strigă Ahineev intrând. De ce m-ai împroşcat cu noroi în faţa întregii lumi? De ce m-ai calomniat?

— Eu să te calomniez? Ce ţi-a venit?

— Dar cine a umplut oraşul, cum că m-aş fi pupat cu Marfa? Vrei să spui, poate, că nu tu? Dar atunci cine, banditule?

Vankin începu să clipească din ochi, un tremur trecu prin toate fibrele feţei sale obosite. Ridică ochii la icoană şi spuse:

— Să mă bată Dumnezeu! Să-mi crape ochii, să mor, dacă am spus măcar un singur cuvânt despre dumneata! Afurisit să fiu, iadul să mă-nghită, dacă mint!

Sinceritatea lui Vankin nu putea fi pusă la în­doială. Era vădit că nu el bârfise.

„Dar cine? Cine? începu să-şi spargă capul Ahi­neev, gândindu-se, pe rând, la toţi cunoscuţii lui şi bătându-se în piept… Cine?”

— Cine? vom întreba şi noi pe cititor…