O bucăţică din Moscova, privită de Cehov

La Moscova, în Piaţa Trubnaia

Lângă mănăstirea Rojdestvenski, se află o mică piaţă, căreia lumea îi spune piaţa Trubnaia, sau mai simplu Truba; în zilele de duminică, acolo se ţine târg. Sute de şube, de sumane, de căciuli şi de jobenuri forfotesc ca racii în sită. Piaţa răsună de ciri­pitul păsărilor de toate soiurile, care îţi aduc aminte de primăvară. Dacă-i soare şi cerul e senin, ciripitul păsărilor şi mirosul de fân sunt şi mai puternice şi această adiere de primăvară dă aripi gândului şi-l poartă departe, departe. De-a lungul uneia dintre laturile pieţei, stau înşirate sumedenie de căruţe. În ele nu vezi nici fân, nici varză, nici fasole, ci sticleţi, scatii, prigorii, ciocârlii, sturzi, mierle, piţigoi, lugaci. Toate aceste păsărele ţupăie în nişte colivii de rând, înjghebate de mântuială, se uită cu jind la vrăbiile li­bere şi ciripesc. Sticleţii costă cinci copeici bucata, sca­tiii sunt mai scumpi, iar restul păsărilor se vând cum dă Dumnezeu.

     — Cum dai ciocârlia?

Nici vânzătorul nu ştie cât face ciocârlia lui. Se scarpină la ceafă şi cere cât îl taie capul: o rublă sau trei copeici, după obrazul cumpărătorului. Sunt şi pă­sări mai scumpe. Pe un beţişor mânjit şade un sturz bătrân, năpârlit, cu coada jumulită. E grav, plin de importanţă şi nemişcat, ca un general la pensie. De­ mult s-a resemnat că e prizonier şi priveşte indiferent la cerul albastru. Se vede că din pricina acestei nepăsări este socotit drept o pasăre plină de înţelepciune. Pe ăsta nu poate să-l dea cu mai puţin de patruzeci de copeici. În jurul păsărilor se îmbulzesc, lipăind prin noroi, elevi de liceu, lucrători, tineri cu paltoane la modă, amatori de păsări cu şepci într-un hal făr’ de hal, cu pantalonii răsuciţi, jerpeliţi, mâncaţi parcă de şoareci. Tinerilor şi lucrătorilor li se vând femele în loc de masculi, pui în loc de păsări bătrâne… Habar n-au ce înseamnă o pasăre. În schimb, amatorul nu se lasă înşelat: ocheşte pasărea de departe, şi se vede cât de colo că se pricepe.

— Pasărea asta nu e „serioasă”, îşi dă cu păre­rea un cunoscător, cercetând pliscul unui scatiu şi numărându-i penele din coadă. Acum cântă, e drept, dar ce folos? Laolaltă cu alţii, cânt şi eu. Nu, frate, tu să-mi cânţi de unul singur, dacă poţi… Dă-mi-l pe ăla de colo, care şade şi tace! Dă-mi-l pe ăla tăcut! Dacă tace înseamnă că e ceva de capul lui…

Printre căruţele cu păsări găseşti şi căruţe cu altfel de vietăţi: vătui, iepuri de casă, arici, cobai, dihori. Într-o cuşcă, un iepuraş mestecă de ciudă fânul. Co­baii tremură de frig, iar aricii se uită curioşi la oa­meni, pe sub ghimpii lor.

— Am citit undeva, – spune, fără să se adreseze cuiva anume şi privind cu drag la un iepuraş, un funcţionar de la poştă, cu paltonul ieşit de soare, – am citit că un savant avea o pisică, un şoarece, un erete şi o vrabie, care mâncau din acelaşi blid.

— Se prea poate, domnule. Dar pisica aceea trebuie să fi mâncat multe bătăi, iar eretele, nici vorbă, era cu coada tăiată. Asta nu e niciun savantlâc. Cumătrul meu a avut un pisoi care, iertaţi-mă, mânca şi castra­veţi. L-a bătut timp de vreo două săptămâni cu coada biciului, până ce l-a deprins. Dacă-l baţi, iepurele poate să aprindă şi chibrituri. De ce vă miraţi? E foarte simplu! Ia chibritul în gură, şi-l trage pe perete! Do­bitoacele sunt ca şi omul. De bătaie, omul se face une­ori mai deştept; aşa e şi cu sălbăticiunea.

Prin mulţime forfotesc sumane, cu cocoşi şi raţe la subţioară. Tot păsări slabe, înfometate. Puii scot din colivii capetele lor urâte, jumulite şi ciugulesc câte ceva prin noroi. Băieţaşi cu porumbei sub braţ se uită în ochii tăi cu nădejdea să afle în tine un amator.

— Ce tot vorbeşti dumneata? strigă cineva mâ­nios. Întâi uită-te bine, şi pe urmă vorbeşte! Ăsta-i porumbel? Asta-i gaie, nu porumbel!

Un om înalt, uscat, cu favoriţi scurţi şi cu mustăţile rase, lacheu după înfăţişare, bolnav şi beat, vinde un căţeluş de salon, alb ca zăpada. Bătrânul căţeluş lă­crămează.

— Stăpâna mi-a poruncit să vând scârba asta, spune lacheul, zâmbind dispreţuitor: Şi-a prăpădit averea la bătrâneţe, n-are ce mânca şi acum vinde câini şi pisici. Plânge, îi pupă în botul lor spurcat, da’ de nevoie îi vinde. Zău că da! Cumpăraţi-l, domni­lor! N-avem bani de cafea.

Nimeni nu râde. Un băieţaş îl priveşte îngândurat, cu milă, închizând pe jumătate un ochi.

Mai pitoresc este colţul unde se vinde peşte. Vreo zece mujici stau pe jos, la rând. Fiecare are înainte o căldare, şi în căldare un adevărat iad în miniatură. În apa verzuie, tulbure, mişună caracude mărunte, obleţi, porcuşori, melci, broaşte, tritoni. Gândaci mari de râu cu picioarele rupte forfotesc în ochiul de apă, căţărându-se pe caracude şi sărind peste broaşte. Broaştele dau buzna peste gândaci, tritonii peste broaşte. Rezis­tente vieţuitoare! Linii, de culoare verde închis, fiind peşti mai scumpi, se bucură de privilegii: sunt ţinuţi separat, într-un borcan, în care nu se poate înota, dar unde totuşi nu-i atâta înghesuială…

— Bun peşte e carasul! Poftiţi un caras stătut, dar pe cinste, bată-l Dumnezeu! Poţi să-l ţii şi un an în căldare, că tot trăieşte! E mai bine de o săptămână de când am prins peştii ăştia. I-am pescuit în Pererva, domnule, şi am venit de acolo pe jos. Caracuşii îs două copeici bucata, obleţii trei copeici, iar porcuşorii zece copeici duzina, dracu’ să-i ia! Ia poftiţi, luaţi de cinci copeici. Viermi nu doriţi?

Vânzătorul bagă mâna în căldare şi scoate cu de­getele lui butucănoase, aspre, un porcuşor gingaş sau un caras cât unghia. Lângă căldări sunt rânduite sfori de undiţă, cârlige, momele şi viermuşori roşii de iaz care ard ca focul în lumina soarelui.

Pe lângă căruţele cu păsări şi căldările cu peşti se plimbă un moşneag, cu şapcă îmblănită, cu ochelari de sârmă şi galoşi, ce seamănă cu două crucişătoare. E un „tip”, cum i se spune aici. Nu are o copeică, dar se tocmeşte, se frăsuie şi bate capul cumpărătorilor, dându-le sfaturi. În mai puţin de un ceas, găseşte timp să inspecteze toţi iepurii, porumbeii şi peştii, să-i cer­ceteze până în cele mai mici amănunte, să hotărască specia, vârsta şi preţul fiecărei vieţuitoare. Sticleţii, caraşii şi porcuşorii îl interesează ca pe un copil. În­cercaţi bunăoară să-i vorbiţi de sturzi, şi maniacul acesta vă va povesti lucruri pe care nu le găsiţi în nicio carte. Vi le va povesti cu încântare, cu patimă şi, până la urmă, vă va dojeni pentru nepriceperea dumneavoastră. E oricând gata să vorbească ore-n şir despre sticleţi şi lugaci, holbând ochii şi dând din mâini. Nu-l întâlneşti însă la Truba decât în anotim­purile reci; vara e pe undeva, dincolo de râul Mos­cova, unde pescuieşte cu undiţa şi prinde prepeliţe cu fluierul.

Iată şi un alt „tip”: un domn înalt cât o prăjină, nu­mai pielea şi osul, cu ochelari fumurii pe nas, cu faţa rasă, cu şapcă cu rozetă, semănând cu un diac de odi­nioară. E şi el cunoscător, şi e cineva: e profesor de liceu, lucru ştiut de cei de la Truba, care îi arată mult respect, îl întâmpină cu plecăciuni şi au născocit pen­tru el chiar un titlu anume: „prepoziţiunea voastră”. În piaţa Suhareva, cotrobăieşte prin cărţi, iar la Truba, caută porumbei buni.

— Poftiţi, domnule profesor! îi strigă vânzătorii de porumbei. Uitaţi-vă, prepoziţiunea voastră, po­rumbei care fac tumba în zbor!

— Prepoziţiunea voastră! i se strigă din toate părţile.

— Prepoziţiunea voastră! îngână de undeva de pe bulevard un băieţaş.

Obişnuit, pesemne, de mult cu acest titlu, „prepoziţi­unea sa”, grav şi aspru, ia cu ambele mâini un porum­bel şi, ridicându-l deasupra capului, începe să-l cerceteze cu un aer concentrat, luând o înfăţişare cruntă de conspirator. 

Şi Truba, această bucăţică de Moscovă, mişunând de oameni ce iubesc cu atâta duioşie animalele, chinuindu-le atât de mult, îşi duce mai departe viaţa ei măruntă, umplând văzduhul de larmă şi forfotă, iar oamenii de afaceri sau bisericoşii care trec pe bule­vard nu pricep de ce s-a adunat atâta popor, ce-i cu amestecul acela pestriţ de capele, şepci şi jobenuri, de ce fac toţi atâta gălăgie şi ce vând.