Cei 13 si misterul (13)

Se lăsase noaptea. O noapte grea cu cerul acoperit prevestitor de furtună şi mister. Invincibilul Ş, care ajunsese înaintea celorlalţi, se încolăcise în jurul unui stejar de lîngă „copacul trăsnit” şi aştepta.

Peste tot întuneric. Şarpele îşi făcuse o mulţime de buzunăraşe în piele, care se închideau perfect, în aşa fel încît nici cel mai atent observator n-ar fi putut să le vadă. Invincibilul Ş îşi scoase o hîrtie şi un licurici dintr-o asemenea ascunzătoare. Făcu puţină lumină şi începu să cerceteze atent fiţuica. Apoi, prudent, o împături şi o puse la loc împreună cu licuriciul. Peste cîteva minute se auziră zvonuri de glasuri şi şarpele desluşi în beznă indivizii venind din cele trei direcţii.

  Toţi erau veseli, iar Vasilica, de fericire, făcea de-a dreptul ouă jumări spre satisfacţia celorlalţi, care le consumau pe măsura fabricării.

Se adunară în cerc, în jurul copacului trăsnit, vorbind laolaltă de nu se mai înţelegea nimic. Băiatul curmă hărmălaia, făcînd apelul. Toţi erau prezenţi în afară de Rosamunda. Nimeni nu băgase de seamă că lipsea. Instinctiv, Ortansa îl ţintui cu privirea pe Invincibilul Ş. Şarpele era însă de nepătruns. Se uita fix la un scaiete din apropiere şi din cînd în cînd murmura enigmatic:

—    Cine poate şti ce ne rezervă viaţa?

Dispariţia neaşteptată a pisicii spulberă voia bună şi o tăcere apăsătoare învălui grupul.

—   Trebuie s-o căutăm! Probabil că s-a rătăcit pe drum! chiţăi Jeff, pipăindu-şi pistolul din haină. Cine merge cu mine?

   Ortansa se făcu mică şi-şi băgă capul între aripi; mopsul pre­textă un uşor guturai; melcul Dick se băgă în cochilie, trudit; Bonifaciu spuse că-şi scrîntise o lăbuţă; Ursula şi Beatrice se pitulară în spatele lui Petcu cel Blînd. Dar măgarul, pus pe fapte mari, se urni de la locul său şi declară că era gata să-l însoţească pe Jeff.

  —  Voi rămîneţi aici nemişcaţi pînă venim noi! le ordonă băiatul, iar Invincibilul Ş se arătă dispus să le împrumute licuriciul.

    Cei trei o luară drept înainte.

    Abia făcuseră cîţiva paşi, cînd începu furtuna.

    Se stîrni un vînt năprasnic şi primul fulger orbitor străbătu cerul vînăt, se opri în faţa lor şi le porunci scurt: „Plecaţi acasă!" Apoi intră în pămînt, dar băiatul scutură din cap şi spuse printre dinţi:

  —     Pînă n-o găsim pe Rosamunda, nu ne întoarcem.

   Jeff îşi muşcă mustăţile îngrijorat, iar Petcu se strîmbă. Totuşi îl urmară fără să crîcnească.

    Încă nu ploua, deşi pomii îşi trăseseră glugile şi se văitau ca nişte babe.

  Băiatul, Petcu cel Blînd şi Jeff orbecăiau împiedicîndu-se de bolovani. Îşi pierduseră aproape orice speranţă cînd, la lumina unui ful­ger, zăriră o privelişte înfricoşătoare.

   La vreo zece paşi, Rosamunda, cu eşarfa ruptă în fîşii, zăcea într-o băltoacă de sînge, în bălării.

  Fulgerul se stinse şi cei trei se pomeniră din nou în beznă. Băiatul îşi zise că venise momentul să utilizeze licuriciul.

   Desfăcu palma şi spre surprinderea lui se aprinseră nu unul, ci şapte licurici dintre care şase erau mici de tot.

—  Ştii, îngînă licuriciul cel mare, înroşindu-se de jenă, sunt puii mei. Abia acum i-am făcut. Bănuiam că n-o să-ţi ajungă lumina şi m-am străduit să te ajut.

    Dar băiatul nu-l auzi. Se apropie prudent de locul crimei. Intr-adevăr nu visa. Bosamunda fusese desigur atacată în îm­prejurări ciudate şi poate chiar ucisă. O ridică uşor de la pămînt şi-şi lipi urechea de pieptul ei. Inima îi mai bătea încă, dar foarte slab.

    Îşi scoase cureaua şi o legă de spinarea lui Petcu, deşi măgarul refuzase îngrozit.

Apoi cercetă în jur şi întrebă în şoaptă bălăriile dacă ştiau ceva. Dar avu ghinion, căci dăduse peste o adunătură de mahalagioaice care susţineau fiecare altceva. Una, de pildă, spunea că văzuse pe cineva învestmîntat în galben ce se repezise asupra pisicii pe cînd aceasta trecea pe acolo. Avusese loc o luptă pe viaţă şi pe moarte, iar la urmă pisica se prăbuşise înfrîntă.

Alta declară că pisica era singură şi căzuse deodată ca trăsnită şi că o fiinţă în negru îi turna pe trup un lichid roşu.

O buruiană mai în vîrstă afirma că spusele celorlalte erau simple scorneli.

—  Adevărul, strigă ea înfierbîntată, e că pisica a fost atacată de o ceată de urzici şi o pasăre de pradă, văzînd-o la ananghie, se lăsase din zbor, lovind-o cu ciocul şi aripile.

In sfîrşit se încinse un scandal între diversele martore, astfel că bălăriile săriseră aproape Ia bătaie şi îşi rupeau frunzele cu furie.

Băiatul le potoli, punîndu-l pe Jeff să-şi noteze în carneţel toate versiunile asupra a ceea ce se întîmplase. Apoi se întoarse către măgar.

 — Petcule! Petcule! strigă băiatul nevăzîndu-l. Dar nu primi niciun răspuns. Măgarul dispăruse în beznă cu Rosamunda în spinare.

Căutară peste tot, dar în zadar. Pe deasupra începuse să plouă. Băiatul îl luă pe Jeff sub haină şi se întoarse obosit şi descurajat. Indivizii se adăpostiseră în grajd şi-l aşteptau. Nu le pomeni nimic de descoperirea Rosamundei şi nici de dispariţia lui Petcu cel Blînd. Le spuse doar că nu găsise pisica, dar că a doua zi va pleca din nou s-o caute. De altminteri erau prea trudiţi ca să bage de seamă absenţa măgarului. Numai Invincibilul Ş îl iscodi cu privirile pe băiat, dar el nu-l observă. Era prea abătut. Şarpele înţelese cum stăteau lucrurile şi zîmbi satisfăcut. Toţi se culcară şi, cînd îi văzu adormiţi, Invincibilul Ş ieşi încetişor pe uşă şi se făcu nevăzut.

Cap 12