Intamplari neobisnuite (17)

Cap. XVII. Ce s-a petrecut în regiunea Kilimanjaro timp de opt luni din acest an de pomină.

Regiunea Wamasai se află în partea de răsărit a Africii Centrale, între coasta Zanzibar şi regiunea Marilor Lacuri, unde Victoria-Nyanza şi Tanganyika formează adevărate mări interioare. Cele câteva cunoştinţe pe care le avem asupra acestei ţări sunt datorate englezului Johnston, contelui Tekeli şi doctorului german Meyer. Regiunea aceasta muntoasă se găseşte sub suveranitatea sultanului Bali-Bali, care stăpâneşte vreo 30-40 de mii de negri.

Cam la trei grade sub ecuator se înalţă muntele Kilimanjaro, care îşi avântă culmile sale cele mai semeţe — printre care şi piscul Kibo — până la o înălţimea de 5.704 metri. Către sud, nord şi vest, masivul acesta măreţ domină câmpiile întinse şi roditoare ale ţinutului Wamasai, făcând legătura între ele şi lacul Victoria-Nyanza, de-a curmezişul regiunii Mozambicului.

        La câteva leghe mai jos de primele praguri ale muntelui Kilimanjaro se află localitatea Kisongo, reşedinţa obişnuită a sultanului. Ca să fim drepţi, capitala aceasta nu este decât un sat ceva mai mare. Locuitorii ei sunt nişte oameni foarte capabili, care muncesc din greu — atât ei, cât şi sclavii lor — pentru sultanul Bali-Bali. Acesta este socotit — şi pe bună dreptate — ca unul dintre cei mai interesaţi suverani ai popoarelor din Africa Centrală, care se străduiesc să scape de sub influenţa — sau ca să spunem lucrurilor pe nume — de sub dominaţia britanică.

Aici, la Kisongo, sosiseră în prima săptămână a lunii ianuarie din acest an preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl, însoţiţi doar de vreo zece maiştri, devotaţi cauzei lor.

Plecând din Statele Unite — plecare de care nu ştiau decât mistress Evangelina Scorbitt şi J. T. Maston — ei se îmbarcaseră la New-York, îndreptându-se spre Capul Bunei Speranţe, de unde un alt vas i-a transportat la Zanzibar, în insula cu acelaşi nume. Acolo, ei au închiriat în cea mai mare taină o corabie mică, cu care porniră apoi spre portul Mombassa de pe coasta de răsărit a Africii, în cealaltă parte a canalului. În port îi aştepta o escortă trimisă de sultan. După o călătorie destul de grea, lungă de vreo sută de leghe, prin această regiune frământată, acoperită de păduri, tăiată de cursuri de apă şi plină de mocirle, au ajuns în cele din urmă la reşedinţa regală.

Imediat după ce luase cunoştinţă de calculele lui J. T. Maston, preşedintele Barbicane intrase în legătură cu Bali-Bali, prin mijlocirea unui explorator suedez, care petrecuse câţiva ani în această parte a Africii.

Sultanul îl socotea pe Barbicane drept un adevărat prieten, deoarece îi era partizan înfocat încă de pe vremea cunoscutei călătorii a îndrăzneţului yankeu împrejurul Lunii, călătorie a cărei faimă pătrunsese până pe aceste meleaguri depărtate. Fără măcar să-i împărtăşească scopul urmărit, Impey Barbicane primise numaidecât de la suveranul Wamasai-ului încuviinţarea de a întreprinde nişte lucrări de mare amploare la poalele muntelui Kilimanjaro. În schimbul considerabilei sume de trei sute de mii de dolari, Bali- Bali se angajase să-i pună la dispoziţie tot personalul de care avea nevoie. În acelaşi timp, îi îngăduia să facă tot ce doreşte din Kilimanjaro: să-l radă de pe faţa pământului, dacă i-ar fi venit poftă, sau să-l ia de acolo şi să-l ducă în altă parte, dacă ar fi putut aşa ceva. În urma încheierii unor contracte în toată regula şi de pe urma cărora sultanul îşi va avea partea lui, „North Polar Practical Association” devenise proprietara muntelui african, cu aceleaşi drepturi absolute pe care le avea şi asupra domeniului din jurul Polului Nord.

Primirea făcută la Kisongo preşedintelui Barbicane şi colegului său a fost cât se poate de frumoasă. Bali-Bali simţea o admiraţie vecină cu adoraţia faţă de aceşti doi călători iluştri, care se avântaseră în spaţiu pentru a ajunge până la Lună. Simpatia lui faţă de ei era şi mai mult sporită de lucrările misterioase care urmau să fie făcute de ei chiar în regatul lui. Aşa că promisese americanilor să le păstreze secretul, atât el, cât şi supuşii săi, al căror ajutor le era asigurat. Nici unul dintre negri care urmau să lucreze pe şantiere nu avea dreptul să le părăsească nici măcar o zi, sub ameninţarea celor mai cumplite cazne.

Iată de ce această operaţie a fost învăluită de un mister, pe care nici cei mai dibaci agenţi de poliţie din America sau Europa nu l-au putut pătrunde. Dacă totuşi taina aceasta a fost descoperită în cele din urmă, se datoreşte faptului că după terminarea lucrărilor, sultanul a mai slăbit oarecum asprimea regulilor stabilite; şi apoi trădători sau flecari se găsesc pretutindeni — chiar şi printre negri. În felul acesta a aflat Richard W. Trust, consulul american din Zanzibar, ce se petrece în regiunea Kilimanjaro. Atunci, însă, la 13 septembrie, era prea târziu pentru ca preşedintele Barbicane să mai poată fi împiedicat de a-şi pune planul în aplicare.

Dar de ce oare alesese „Barbicane şi Co.” tocmai regiunea Wamasai ca teatru al operaţiunilor sale? În primul rând, pentru că le convenea aşezarea regiunii în această parte puţin cunoscută a Africii şi pentru că era destul de departe de locurile vizitate de obicei de călători. În al doilea, fiindcă masivul Kilimanjaro oferea toate calităţile în ce priveşte soliditatea şi orientarea de care aveau nevoie pentru proiectul lor. În plus, chiar la suprafaţa pământului se găseau tocmai materiile prime necesare, iar condiţiile de exploatare a acestor zăcăminte erau deosebit de prielnice.

Într-adevăr, cu câteva luni înainte de a părăsi Statele Unite, preşedintele Barbicane aflase de la exploratorul suedez că la poalele muntelui Kilimanjaro se găsea din belşug minereu de fier şi cărbuni, aproape chiar la suprafaţa pământului. Nu mai era nevoie de săpat mine şi nici să se caute zăcămintele la câteva mii de picioare sub scoarţa pământului. N-aveai decât să te apleci ca să iei fierul şi cărbunele şi în cantităţi mult superioare consumului prevăzut de plan. În plus, în vecinătatea muntelui se mai găseau uriaşe zăcăminte de nitrat de sodiu şi de pirită, necesare fabricării meli- melonitei.

După cum am mai spus, preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl nu aduseseră nici un fel de personal, afară de cei zece maiştri pe care se puteau bizui. Ei urmau să conducă cei zece mii de negri puşi la dispoziţia lor de către Bali-Bali şi care trebuiau să construiască tunul-monstru şi proiectilul nu mai puţin monstruos.

La două săptămâni după sosirea preşedintelui Barbicane şi a colegului său în Wamasai, la poalele muntelui Kilimanjaro erau construite trei şantiere, dintre care unul pentru turnarea tunului, altul pentru turnarea proiectilului şi al treilea pentru fabricarea meli-melonitei.

Dar mai întâi, cum rezolvase preşedintele Barbicane problema turnării unui tun cu dimensiuni atât de colosale? Vom vedea în curând şi vom înţelege în acelaşi timp că locuitorii Pământului pierduseră şi ultima şansă de salvare — adică dificultatea de a se construi o asemenea maşinărie.

Turnarea unui tun de un milion de ori mai mare ca volum decât tunul de 27 de centimetri era o lucrare care depăşea forţele omeneşti. Se ştie că s-au ivit dificultăţi serioase chiar la turnarea tunurilor de 42 de centimetri, care aruncă proiectile de 780 de kilograme, fiind încărcate cu 274 kilograme de praf de puşcă. De aceea, preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl renunţaseră la ideea de a turna tunul. Ei nu urmăreau să fabrice un tun şi nici măcar un mortier. Era vorba pur şi simplu să sape o galerie în masivul rezistent Kilimanjaro — un fel de puţ de mină.

Bineînţeles că această galerie de mină putea foarte bine să înlocuiască un tun de metal, un Columbiad uriaş, a cărui, construire ar fi fost dealtfel pe cât de costisitoare, pe atât de grea. În plus, tunul ar fi trebuit să aibă nişte pereţi extremi de groşi, pentru a înlătura orice posibilitate de explozie. „Barbicane şi Co.” plănuiseră încă de la început să facă o asemenea construcţie: dacă în carnetul lui J. T. Maston se pomenea de tun, apoi aceasta se datora numai faptului că celebrul calculator pornise în socotelile sale de la tunul de 27 de centimetri.

La început a fost ales un loc la o înălţime de vreo sută de picioare, pe coasta de sud a muntelui şi de unde se vedeau până departe câmpii întinse. Astfel nu s-ar fi putut ivi nici un obstacol în calea proiectilului, când avea să ţâşnească din „gura de tun” sfredelită în coastele masivului Kilimanjaro.

Galeria aceasta a fost săpată cu o precizie extremă şi cu multă trudă. Barbicane reuşise însă să construiască destul de uşor perforatoare automate — nişte maşini relativ simple — şi să le pună în mişcare cu aer comprimat, prin mijlocirea forţei motrice căpătată de la căderile de apă din apropiere. După aceea, găurile săpate de această puzderie de perforatoare au fost umplute cu meli-melonită. Şi nici un alt explozibil mai puţin puternic nu ar fi fost bun pentru a arunca în aer stâncile, fiindcă muntele era compus aici dintr-un fel de sienită extrem de dură, feldspat, ortoză şi hornblendă amfibolă. Această împrejurare era binevenită, căci muntele n-ar fi rezistat altfel la formidabila presiune exercitată de expansiunea gazelor. Dar înălţimea şi grosimea muntelui Kilimanjaro erau suficiente pentru ca "Barbicane şi Co.” să fie siguri că nu se va produce nici o crăpătură sau explozie exterioară atunci când va fi trasă lovitura de tun.

Pe scurt, miile de muncitori, conduşi de cei zece maiştri şi sub înalta direcţie a preşedintelui Barbicane, munciră cu atâta spor şi cu atâta pricepere, încât întreaga lucrare fu dusă la bun sfârşit în mai puţin de şase luni.

Galeria avea diametrul de douăzeci şi şapte de metri şi o adâncime de şase sute de metri. Întrucât era nevoie ca proiectilul să alunece pe pereţi perfect netezi, dar să nu lase să se piardă nimic din gazele produse de explozie, interiorul galeriei fu blindat cu un înveliş de fontă strunjită perfect.

În realitate, lucrarea aceasta era cu mult mai importantă decât cea făcută când se construise celebrul tun Columbia de La Moon-City, care trimisese proiectilul de aluminiu împrejurul Lunii. Dar există oare ceva imposibil pentru inginerii din lumea de azi? În vreme ce se sfredelea coasta muntelui Kilimanjaro, nu stăteau cu mâinile în sân nici muncitorii de pe cel de-al doilea şantier. Pe măsură ce se construia carapacea metalică, se construia şi proiectilul de dimensiuni uriaşe.

Numai pentru fabricarea acestuia era necesar să se obţină o masă de fontă cilindro-conică în greutate de o sută optzeci milioane de kilograme, adică o sută optzeci de mii de tone.

E de la sine înţeles că nici măcar nu s-a pus problema ca acest proiectil să fie turnat dintr-o bucată. Trebuia confecţionat din bucăţi de câte o mie de tone fiecare, suite pe rând la gura galeriei, şi apoi aşezate în ţeava, unde era introdusă din timp meli-melonita necesară. După aceea, bucăţile urmau să fie nituite, formând astfel un tot compact, care trebuia să alunece pe pereţii tubului interior.

A fost nevoie, deci, să se aducă pe cel de-al doilea şantier vreo patru sute de mii de tone de minereu, şaptezeci de mii de tone de castină şi patru sute de mii de tone de huilă, aceasta din urmă fiind transformată în cuptoare în două sute optzeci de mii de tone de cocs. Dar cum zăcămintele erau aproape de Kilimanjaro, a fost mai mult o treabă de transportare de colo până colo.

Poate că cea mai mare dificultate s-a ivit însă când s-a pus problema construirii cuptoarelor înalte pentru transformarea minereului în fontă. Totuşi, în răstimp de o lună, zece cuptoare înalte, de câte treizeci de metri, erau gata să intre în funcţiune, putând produce fiecare câte o sută optzeci de tone de fontă pe zi. Asta însemna în total o mie opt sute de tone în douăzeci şi patru de ore, sau o sută optzeci de mii de tone după o sută de zile de lucru.

Cât despre al treilea şantier, construit pentru fabricarea meli-melonitei, acolo munca a mers mai repede. Lucrările au fost însă făcute în atât de mare secret, încât nici până în ziua de azi nu s-a aflat cu precizie compoziţia explozibilului.

Totul mersese ca pe roate. Nu s-ar fi putut lucra cu mai mult succes nici în uzinele din Greusot, Call, Indret, Seyne, Birkenhead, Woolwich sau din Cockerill. Se înregistra doar un accident la lucrări în valoare de trei sute de mii de franci. Bineînţeles că sultanul era încântat. El urmărea tot timpul lucrările şi e uşor de închipuit că prezenţa temutului suveran stimula foarte mult zelul credincioşilor săi supuşi!

Câteodată, când Bali-Bali întreba la ce o să servească toată treaba asta, preşedintele Barbicane îi răspundea:

—     Treaba asta o să schimbe faţa lumii!

—         Facem aici ceva care o să-i asigure pe vecie sultanului Bali-Bali o glorie cum nu va avea nici un rege din Africa, adăuga căpitanul Nicholl.

E de prisos să mai spunem cât de mândru se simţea suveranul din Wamasai, auzind asemenea vorbe.

La 29 august, lucrările se terminară. Galeria, săpată potrivit calibrului dorit, era acum căptuşită în interior de cămaşa netedă de fontă pe o lungime de şase sute de metri. În fundul galeriei erau îngrămădite două mii de tone de meli-melonită, puse în legătură cu cutia capsei, plină cu fulminat de mercur. Venea apoi proiectilul, lung de o sută cinci metri. Scăzând locul ocupat de explozibil şi proiectil, rămâneau încă patru sute nouăzeci şi doi de metri de parcurs până la gura ţevii. Distanţa aceasta era suficientă pentru ca expansiunea gazelor produse de explozie să-şi facă efectul, aruncând proiectilul cu forţa necesară.

Se punea însă acum o întrebare — problemă de pură balistică: oare nu cumva proiectilul avea să devieze de la traiectoria trasată prin calculele lui J. T. Maston? Nicidecum. Calculele erau corecte. Ele arătau precis deviaţia proiectilului spre răsărit de meridianul care trece prin Kilimanjaro, datorită rotaţiei Pământului în jurul axei sale. De asemeni, calculele arătau care va fi forma curbei hiperbolice pe care o va descrie proiectilul datorită enormei sale viteze iniţiale.

A doua întrebare: proiectilul va fi vizibil în timpul parcursului său? Nu, pentru că atunci când avea să ţâşnească din galerie, Pământul va fi în umbră, precum şi din pricină că, fiind tras la o înălţime mică, urma să aibă o viteză unghiulară, considerabilă. După aceea, când avea să intre în zona luminată, nu va mai putea fi văzut nici cu cele mai puternice lunete din pricina volumului său redus. Lucrul acesta devenea cu atât mai valabil pentru clipa când, scăpând din lanţurile atracţiei Pământului, avea să se învârtească în veci în jurul Soarelui.

Desigur, preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl puteau fi mândri de opera lor, pe care o duseseră la bun sfârşit!

De ce nu era aici şi J. T. Maston, pentru a se minuna de precizia cu care fuseseră executate lucrările - demnă de precizia calculelor ce stăteau la baza lor?... Şi, mai ales, de ce era el departe, prea departe, mult prea departe de locul unde formidabila detunătură avea să trezească ecouri până în ungherele cele mai ascunse ale Africii?

Cei doi colegi ai lui J. T. Maston se gândeau la el dar nici nu le trecea prin minte că secretarul „Clubului artileriştilor” nu mai locuia la Ballistic-Cottage, că evadase de la închisoarea din Baltimore şi că fusese nevoit să se ascundă, pentru a-şi apăra preţioasa existenţă. Ei nu ştiau nimic despre mânia care cuprinsese lumea întreagă împotriva inginerilor societăţii „Polul Nord”. Habar n-aveau că, dacă s-ar fi pus mâna pe ei, ar fi fost masacraţi, căsăpiţi, fripţi bucăţică cu bucăţică pe jeratic. Într-adevăr, norocul lor că atunci când avea să fie trasă lovitura de tun, ei nu trebuiau să fie salutaţi decât de strigătele unor băştinaşi din Africa Orientală!

—      În sfârşit! zise căpitanul Nicholl, adresându-se preşedintelui Barbicane în seara zilei de 22 septembrie, stând şi admirându-şi opera terminată.

—      Da... În sfârşit!... Am putea spune chiar: uf! zise Impey Barbicane, oftând uşurat.

—      Dacă ar trebui s-o luăm de la capăt...

—      Ei, am lua-o!...

—      Ce noroc că am avut la dispoziţie această adorabilă meli-melonită! spuse căpitanul Nicholl.

—      Care o să te facă celebru, Nicholl!

—      Fără îndoială, Barbicane, răspunse cu modestie căpitanul Nicholl. Ştii câte galerii ar fi trebuit să mai săpăm în coastele muntelui Kilimanjaro, pentru a obţine acelaşi rezultat, dacă am fi avut la dispoziţie numai fulmicoton, ca acela care ne-a aruncat proiectilul spre Lună?

—      Câte, Nicholl?

—      O sută optzeci de galerii, Barbicane.

—      Le-am fi săpat şi pe astea, căpitane!

—      Şi o sută optzeci de proiectile de câte o sută optzeci de mii de tone fiecare!

—      Le-am fi turnat şi pe astea, Nicholl!

Mai înţelege-te dacă poţi cu asemenea făpturi! Dar dacă au făcut ei ocolul Lunii, de câte altele nu mai sunt artileriştii în stare?

În aceeaşi seară, doar cu câteva ore înainte de momentul precis când trebuia să se tragă lovitura de tun — şi în vreme ce preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl se felicitau unul pe altul — Alcide Pierdeux, încuiat în biroul său din Baltimore, începu deodată să ţipe, ca un om în delir. Sărind apoi de la masa înţesată cu foi de hârtie pline de formule algebrice, el izbucni în gura mare:

—     Ticălosul de Maston ... Dobitocul!... M-a făcut să- mi sparg capul cu problema lui!... Cum naiba de nu mi-a trecut mai devreme prin minte? Fir-ar să fie de cosinus!... Dacă aş şti unde se află Maston în clipa asta, l-aş invita la masă şi am ciocni amândoi un pahar de vin, chiar în clipa când va bubui maşina lui atotdistrugătoare!

         Şi, după ce scoase un urlet sălbatic, aşa cum făcea când juca partidele de whist, continuă:

—      Hei, prietene, ţi-a cam deraiat mintea când ai făcut calculele cu privire la tunul tău din Kilimanjaro!... Nici nu se putea să fie altfel!...

http://totusipovestile.blogspot.de/2013/04/intamplari-neobisnuite-16.html