sâmbătă, 6 aprilie 2013

Somnul de veci (5)

CINCI    
Îndărăt, pe bulevard, am intrat în cabina tele­fonică a unui drugstore şi-am căutat în carte numărul de telefon de acasă al domnului Arthur Gwynn Geiger. Locuia la Laverne Terrace, o stradă pe deal, ce se făcea din Bulevardul Laurel Canyon. Am vârât moneda de cinci cenţi şi-am format numărul, de curiozitate. N-a răspuns nimeni. Am deschis cartea de telefon la rubrica magazinelor şi-am notat mai multe librării din raza blocului unde mă aflam.

Prima la care m-am adresat se găsea în partea de nord a oraşului, un magazin mare, situat la par­ter, unde se desfăceau hârtie de scris şi rechizite de birou, iar la mezanin teancuri de cărţi. Nu părea magazinul indicat. Am trecut strada şi-am mai mers două blocuri spre răsărit, în direcţia celuilalt. Acesta aducea mai degrabă cu ceea ce căutam – o prăvălie strâmtă, mică, în mare dezordine, şi ticsită cu cărţi până la tavan; înăuntru patru sau cinci amatori îşi lăsau tacticos amprentele pe supracopertele noi. Nimeni nu le dădea vreo atenţie. Am intrat în li­brărie, am trecut printr-o despărţitură şi m-am po­menit în faţa unei femei scunde şi brunete care citea la un birou o carte de legi.
Am deschis portvizitul şi i l-am pus pe birou ca să vadă legitimaţia dinăuntru. A privit-o, şi-a scos ochelarii şi s-a lăsat pe spatele scaunului. Am vârât portvizitul la loc. Avea trăsăturile fine ale unei evreice inteligente. Mă fixă şi nu spuse nimic.
— Vreţi să-mi faceţi o favoare, o favoare mică de tot? am întrebat-o.
— Nu ştiu. Despre ce-i vorba?
Avea o voce groasă şi egală.
— Cunoaşteţi magazinul Geiger de peste drum, două blocuri mai la răsărit!
— Cred c-am trecut pe alături.
— E o librărie. Dar nu ca a dumneavoastră.. Ştiţi foarte bine.
Îşi strâmbă uşor buza şi nu răspunse.
— Îl cunoaşteţi pe Geiger din vedere? am în­trebat-o.
— Regret, nu-l cunosc pe domnul Geiger.
— Atunci nu puteţi să-mi spuneţi cum arată.
Îşi strâmbă buza şi mai mult.
— De ce v-aş spune?
— Nu există nici un motiv. Dacă nu voiţi, nu vă pot sili.
Se uită prin uşa despărţitorii şi se lăsă din nou pe spate.
— Era o stea de şerif, nu?
— De agent onorific. Nu înseamnă nimic. Costă cât o ţigară de foi de zece cenţi.
— Înţeleg.
Întinse mâna după ţigări, scutură pachetul şi scoase una cu buzele. I-am întins un chibrit. Îmi mulţumi, se aplecă iar pe spate şi se uită la mine prin fum. Apoi spuse prudent:
— Vreţi să ştiţi cum arată şi nu doriţi să-i luaţi un interviu?
— Nu-i acolo acum.
— Presupun c-are să se întoarcă. La urma urmei, e magazinul lui.
— Nu vreau să-i iau încă un interviu. Privi din nou prin uşa deschisă. – Vă pricepeţi cumva la cărţi rare?
— Să facem o probă.
— Aveţi cumva Ben Hur, ediţia a treia, din 1860, cea cu rând dublu cules la pagina 116?
Împinse de o parte volumul galben de legi, luă de pe birou o carte groasă, o răsfoi, se opri la o pa­gină şi o studie.
— Nimeni n-are o astfel de ediţie, spuse fără să ridice ochii. Pentru că nici nu există.
— Exact.
— Ce urmăriţi în fond?
— Fata din magazinul lui Geiger n-a ştiut.
Ridică privirea spre mine.
— Înţeleg. Deveniţi interesant. Oarecum.
— Sunt detectiv particular şi anchetez un caz. Poate că pun prea multe întrebări. Mie, oricum, nu mi s-a părut.
Suflă un cerc de fum moale şi cenuşiu şi îşi vârî degetul prin el. Cercul se destrămă în fuioare de­licate. Vorbea calm, indiferent.
— Cred că are sub patruzeci şi cinci de ani. De înălţime mijlocie, gras. De vreo şaptezeci şi două de kilograme. Faţa grasă, o mustaţă ca a lui Charlie Chan, ceafa groasă şi moale. E moale tot. Bine îm­brăcat, merge fără pălărie, pretinde că se pricepe la antichităţi, dar habar n-are. A, da. Are un ochi de sticlă.
— Aţi fi un poliţist grozav.
Aşeză la loc cartea de referinţe pe un raft fără geam, la marginea biroului, şi deschise din nou volumul de legi din faţa ei.
— Sper să nu fiu.
Îşi puse din nou ochelarii.
I-am mulţumit şi-am plecat. Începuse să plouă. Am rupt-o la fugă, ducând la subsuoară cartea îm­pachetată. Maşina era pe o stradă laterală, din bule­vard, aproape peste drum de magazinul lui Geiger. M-am udat ciuciulete până am ajuns acolo. M-am suit în maşină, am ridicat ferestrele şi-am şters cu batista pachetul. Apoi l-am desfăcut.
Fireşte, ştiam ce-aveam să găsesc înăuntru. O carte grea, bine legată, elegant tipărită, cu caractere culese manual pe o hârtie fină. Împodobită cu fotografii obscene, cât pagina. Atât pozele cât şi textul erau de o murdărie de nedescris. Cartea nu era nouă. Datele de împrumut şi restituire erau trecute într-o casetă la început. O carte de împrumutat. O biblio­tecă de împrumutat obscenităţi pretenţioase.
       Am împachetat cartea la loc şi-am încuiat-o în portbagaj. O astfel de bandă, lucrând la lumina zilei, pe bulevard, părea să se bucure de o protecţie for­midabilă. Am rămas pe loc şi m-am otrăvit cu fumul de la ţigară, am ascultat ploaia şi-am reflectat la cele întâmplate.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!