CINCI
Îndărăt, pe bulevard, am intrat în cabina telefonică a unui
drugstore şi-am căutat în carte numărul de telefon de acasă al domnului Arthur
Gwynn Geiger. Locuia la Laverne Terrace, o stradă pe deal, ce se făcea din
Bulevardul Laurel Canyon. Am vârât moneda de cinci cenţi şi-am format numărul,
de curiozitate. N-a răspuns nimeni. Am deschis cartea de telefon la rubrica
magazinelor şi-am notat mai multe librării din raza blocului unde mă aflam.
Prima la care
m-am adresat se găsea în partea de nord a oraşului, un magazin mare, situat la
parter, unde se desfăceau hârtie de scris şi rechizite de birou, iar la
mezanin teancuri de cărţi. Nu părea magazinul indicat. Am trecut strada şi-am
mai mers două blocuri spre răsărit, în direcţia celuilalt. Acesta aducea mai
degrabă cu ceea ce căutam – o prăvălie strâmtă, mică, în mare dezordine, şi
ticsită cu cărţi până la tavan; înăuntru patru sau cinci amatori îşi lăsau
tacticos amprentele pe supracopertele noi. Nimeni nu le dădea vreo atenţie. Am
intrat în librărie, am trecut printr-o despărţitură şi m-am pomenit în faţa
unei femei scunde şi brunete care citea la un birou o carte de legi.
Am deschis
portvizitul şi i l-am pus pe birou ca să vadă legitimaţia dinăuntru. A
privit-o, şi-a scos ochelarii şi s-a lăsat pe spatele scaunului. Am vârât
portvizitul la loc. Avea trăsăturile fine ale unei evreice inteligente. Mă fixă
şi nu spuse nimic.
— Vreţi să-mi
faceţi o favoare, o favoare mică de tot? am întrebat-o.
— Nu ştiu.
Despre ce-i vorba?
Avea o voce
groasă şi egală.
— Cunoaşteţi
magazinul Geiger de peste drum, două blocuri mai la răsărit!
— Cred c-am
trecut pe alături.
— E o librărie.
Dar nu ca a dumneavoastră.. Ştiţi foarte bine.
Îşi strâmbă uşor
buza şi nu răspunse.
— Îl cunoaşteţi
pe Geiger din vedere? am întrebat-o.
— Regret, nu-l
cunosc pe domnul Geiger.
— Atunci nu
puteţi să-mi spuneţi cum arată.
Îşi strâmbă buza
şi mai mult.
— De ce v-aş
spune?
— Nu există nici
un motiv. Dacă nu voiţi, nu vă pot sili.
Se uită prin uşa
despărţitorii şi se lăsă din nou pe spate.
— Era o stea de
şerif, nu?
— De agent onorific.
Nu înseamnă nimic. Costă cât o ţigară de foi de zece cenţi.
— Înţeleg.
Întinse mâna
după ţigări, scutură pachetul şi scoase una cu buzele. I-am întins un chibrit.
Îmi mulţumi, se aplecă iar pe spate şi se uită la mine prin fum. Apoi spuse
prudent:
— Vreţi să ştiţi
cum arată şi nu doriţi să-i luaţi un interviu?
— Nu-i acolo
acum.
— Presupun c-are
să se întoarcă. La urma urmei, e magazinul lui.
— Nu vreau să-i
iau încă un interviu. Privi din nou prin uşa deschisă. – Vă pricepeţi cumva la
cărţi rare?
— Să facem o
probă.
— Aveţi cumva Ben
Hur, ediţia a treia, din 1860, cea cu rând dublu cules la pagina 116?
Împinse de o
parte volumul galben de legi, luă de pe birou o carte groasă, o răsfoi, se opri
la o pagină şi o studie.
— Nimeni n-are o
astfel de ediţie, spuse fără să ridice ochii. Pentru că nici nu există.
— Exact.
— Ce urmăriţi în
fond?
— Fata din
magazinul lui Geiger n-a ştiut.
Ridică privirea
spre mine.
— Înţeleg.
Deveniţi interesant. Oarecum.
— Sunt detectiv
particular şi anchetez un caz. Poate că pun prea multe întrebări. Mie, oricum,
nu mi s-a părut.
Suflă un cerc de
fum moale şi cenuşiu şi îşi vârî degetul prin el. Cercul se destrămă în fuioare
delicate. Vorbea calm, indiferent.
— Cred că are
sub patruzeci şi cinci de ani. De înălţime mijlocie, gras. De vreo şaptezeci şi
două de kilograme. Faţa grasă, o mustaţă ca a lui Charlie Chan, ceafa groasă şi
moale. E moale tot. Bine îmbrăcat, merge fără pălărie, pretinde că se pricepe
la antichităţi, dar habar n-are. A, da. Are un ochi de sticlă.
— Aţi fi un
poliţist grozav.
Aşeză la loc
cartea de referinţe pe un raft fără geam, la marginea biroului, şi deschise din
nou volumul de legi din faţa ei.
— Sper să nu
fiu.
Îşi puse din nou
ochelarii.
I-am mulţumit
şi-am plecat. Începuse să plouă. Am rupt-o la fugă, ducând la subsuoară cartea
împachetată. Maşina era pe o stradă laterală, din bulevard, aproape peste drum
de magazinul lui Geiger. M-am udat ciuciulete până am ajuns acolo. M-am suit în
maşină, am ridicat ferestrele şi-am şters cu batista pachetul. Apoi l-am
desfăcut.
Fireşte, ştiam
ce-aveam să găsesc înăuntru. O carte grea, bine legată, elegant tipărită, cu
caractere culese manual pe o hârtie fină. Împodobită cu fotografii obscene, cât
pagina. Atât pozele cât şi textul erau de o murdărie de nedescris. Cartea nu
era nouă. Datele de împrumut şi restituire erau trecute într-o casetă la
început. O carte de împrumutat. O bibliotecă de împrumutat obscenităţi
pretenţioase.
Am împachetat cartea la loc şi-am
încuiat-o în portbagaj. O astfel de bandă, lucrând la lumina zilei, pe
bulevard, părea să se bucure de o protecţie formidabilă. Am rămas pe loc şi
m-am otrăvit cu fumul de la ţigară, am ascultat ploaia şi-am reflectat la cele
întâmplate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu