Cei 13 si misterul (21)

Curînd se iviră stelele şi Ortansa oftă visătoare.
—  Ce-i cu tine? o întrebă un meteor roşu urmărind cu curiozi­tate în căderea sa, mersul plutelor pe rîu.
Barza îl privi tristă şi spuse încet:
—   Sunt o neînţeleasă. Toţi se distrează, născocesc aventuri şi  pe mine nimeni nu mă bagă în seamă.
—   Nu fi proastă! Pentru mine cel mai agreabil lucru e să cad. Încearcă şi tu să faci la fel.
—   N-am chef, clămpăni Ortansa uitîndu-se lung la meteorul care se depărta. 
—   Nu pricep de ce nu prind măcar un peşte, se văită Dick. Pînă acum am pus două muşte în cîrlig şi n-a venit niciunul.

—    Ai răbdare, îl sfătui Piratul Roşu. Uite, eu am şi prins patru viermişori de apă.
—   Cum?

—  I-am dus cu vorba. Unuia i-am spus că-l aşteaptă frate-său pe plută, altuia că mă plictisesc şi că-l rog să-mi ţie de urît, şi tot aşa.

—   Da, dar noi suntem mai deştepţi! chicoti un peşte durduliu, sărind pe valuri.

—   Dragul meu, niciodată nu e bine să fii încrezut, îl dojeni Vasilica. Eu fac toată ziua ouă şi nu aştept de la nimeni compli­mente.

—  Ai văzut ce frumuşel e? îi şopti Ursula Rosamundei, uitîndu-se cu coada ochiului la peşte.

—   E prea lucios şi distant. Mie-mi plac numai persoanele calde, cu sprîncene negre, rosti pisica, privindu-l pe băiat cu subînţeles.

—   Noapte bună! le ură peştele pregătindu-se să-i zîmbească Ursulei.

—   Mai stai puţin! Spune-mi, n-ai ceva tutun să-mi dai? se inte­resă Bonifaciu, care ţinuse pînă atunci pipa între dinţi, numai ca să-l impresioneze pe Porthos.

—   Să caut, se oferi peştele şi dispăru în apă. După cîteva minute, reveni la suprafaţă şi-l întrebă pe şoricel:

—   Nu vrei mai bine gumă de mestecat? Noi o facem din ierburi, dar tot gust de cauciuc are.

Indivizilor le lăsă gura apă şi peştele fu nevoit să le aducă tuturor.

—    Nu vă atingeţi de acest produs! ordonă Jeff. Dacă e otră­vitor?

—    Vezi-ţi de treabă! Eu sînt ospătar la „Scoica" şi nu mi-am otrăvit niciodată clienţii.

—    Hm, făcu Jeff bănuitor. Scoase carnetul şi-şi începu astfel jurnalul de bord:

„După un ceas de navigare liniştită, se arată tentaţiile. Un ins dubios oferă gumă de ierburi şi surîde perfid echipajului".

—    Cum te simţi pe plută? o întrebă băiatul pe Beatrice.

Iepuroaica îşi pleoşti urechile.

—    Îmi plăcea mai mult în grajd. Nu m-am obişnuit încă cu zgîlţîiala asta pe apă. Mă întreb cum am să pot dormi. Eu dacă nu visez în fiecare noapte un morcov, nu-mi prieşte somnul.

—    De ce nu scoţi o vorbă? se plînse Petcu cel Blînd şarpelui, care, de cînd se instalase pe pluta lui, se uitase tot timpul prin ochean şi şuierase încetişor.

—    Cuget! răspunse grav Invincibilul Ş.

—    Da, dar eu mă plictisesc îngrozitor. Nici măcar nu-mi dai voie să rag.

—    Ia exemplu de la mine. Eu nu rag niciodată.

—    Dar mie îmi mai place să filozofez...

—    Nu te împiedică nimeni să vorbeşti. Poţi spune ce vrei. Eu tot mă fac că nu te aud.

—    Şi la ce te gîndeşti cînd taci? continuă Petcu răbdător.

—    La ce aş spune dacă aş vorbi.

Măgarul căscă neputincios şi se cufundă şi el în tăcere. După cîtva timp îl întrebă din nou pe şarpe:

—    Ascultă, tu ţii puţin la mine?

—    Nu, rosti Invincibilul Ş liniştit. 
—    Dar ai putea?

Şarpele îl privi bănuitor.

—   Depinde. Dacă mi-ai da o dovadă de prietenie...

—   Ce s-ar întîmpla?

—   Ai creşte în ochii mei.

—   Şi ce trebuie să fac pentru asta?

Invincibilul Ş îl cercetă îndelung pe măgar, apoi se apropie de el şi-i şopti la ureche:

—   Să mă ajuţi să desprindem pluta noastră de pluta băiatului.

Cap20