Din spatele portii negre (3)

Oasele

Doi câini s’au pripăşit, mirosind boerii, la închisoare. Ei vin de două ori pe zi, la vremea mesei, după oase. Oasele scăpând prevederilor legiuitorului, deţinuţii nu sunt obligaţi să le înghită. Ei pot să le arunce prin gratia ferestrei în curte, oase mici de pasăre şi ciolane de rasol. Căutătura de inele de aur a unui câine flocos le aşteaptă, cu botul în pământ. Boerii nu mănâncă de la cazan şi sunt, în porţia neconsumată, vreo sută cincizeci. Tă­cerea lor elegantă asupra capitolului de în­treţinere a unui număr de pensionari absenţi din bucătărie şi prezenţi numai în registre, atrage surâsul necurmat al Direcţiei, mulţu­mită şi recunoscătoare în numele Statu­lui. Desigur că la proces procurorii mi­litari vor argumenta pentru răscumpărarea greşelilor deţinuţilor abstinenţi, cu meritele de economie dobândite la penitenciar, şi cu sacrificiul lor pentru finanţele publice, rele­vate de direcţiune. 

   Intr’o seară, la îngânarea ceasurilor cu bătaia mănăstirească a orologiului clopotniţei, se aude un zgomot precipitat de luptă. Dedesubtul ferestrei s’au încăierat două fan­tome: un deţinut cu câinele pribeag. Deţi­nutul, un băiat vânăt şi înfometat, dispută oasele cu dulăul. Câinele l-a pus jos şi-l măcelăreşte. Muşcat de obraz, flămândul scapă printre lemne, târîş. Zăbrelele uşii sunt în­cuiate pe dinafară şi nu i se poate da duşma­nului câinelui însângerat nici un ajutor. Cum de se găseşte slobod în temniţă, după încuîerea dormitoarelor? E un «servitor de la per­sonal». Servise masa unui funcţionar si se ducea la camera de gardă.

Atacul deţinutului a fost pe temperament, reproducând în temniţă atacul din libertate. El putea să ceară printre zăbrele o bucată de pâine şi friptură — dar a preferat să-şi merite mâncarea şi să fie muşcat.

Emoţionat de sentimentul ordinii sociale, proprietarul bodegii face demonstraţia pre­zenţei naturale a respectului de proprietate şi de capital şi Ia organismele cele mai înapoiate, ilustrând cu fapta câinelui toată teoria drep­turilor câştigate. El dă dulăului, printre ba­rele de fier, o bucată de carne, scoasă cu osul ei, dintr-o cratiţă cu varză. 

—   O să vedeţi că mulţumeşte! zice bode­garul, întinzând câinelui bucata.

Asistenţii ar fi dorit să fie teoria contrazisă, câinele îmbucând friptura dimpreună cu degetele şi briliantele generosului donator.

Donatorul avusese dreptate. Câinele i-a lins mâna respectuos,

—   Acest simţământ de recunoştinţă nu-1 întâlneşti la oameni, adause proprietarul bo­degii. Cumnatul meu, pe care îl întreţin de 20 de ani, a umblat, pe vremea nemţilor, să puie mâna pe bodega mea.

Intr’o lume de câini, bodegarul ar fi în­tâlnit, neapărat, clienţi punctuali şi chiriaşi solizi pentru proprietăţile lui, cu sute de apar­tamente.

—   Chiar simţul religios, pe care păcătoşii de oameni îl batjocoresc, se găseşte neştirbit la animale, mai zise bodegarul, dus cu gândul într’o viaţă superioară. Vaca nu se culcă niciodată — am văzut-o eu — dogmatizează marele comerciant, — fără să facă semnul crucii, pe podină, cu copita...

Această descoperire încă neutilizată în do­vedirea sentimentului pentru Biserică, este primită de tovarăşi cu un zâmbet subtil, care tăgăduindu-i substanţa, îi afirmă conţinutul. Bodegarul are în geamantan 12 sticle cu vin bun şi în familie doi Episcopi...

P2