Un gând vechi, aparent adormit

M-am trezit cu gândul că nimic, absolut nimic nu merită. E un gând mai vechi, care m-a lăsat în pace în ultima vreme. Aproape că-l credeam mort când, uite-l, a apărut iar. Se pare că gândurile nu mor niciodată, doar se ascund prin zonele inaccesibile ale creierului. Uite de aia mi-ar plăcea mie să pot explora acele zone, ca să văd ce se mai ascunde pe-acolo şi ce pericole mă pândesc.

Am coborât, cu Cindy după mine, i-am dat drumul în curte, m-am dus la bucătărie, m-am uitat înăuntru şi gândul ăla m-a făcut să mă întreb: „la ce bun să-mi fac iar cafea?” Am băut zeci de mii de cafele şi nu m-am ales cu nimic, nu pot să zic „iată, acest lucru bun (sau rău) care mi se întâmplă este din cauza cafelelor băute”. Beau aşa, în inerţie, beau pentru că am ajuns să asociez trezirea cu cafeaua. Nici măcar nu o beau cu cineva, ca altădată, când momentul cafelei era prilej de o ţigară şi o mică discuţie matinală, care crea aşa, o complicitate, o dorinţă de a te destăinui. Nimic nu mă făcea să mă simt mai grozav de dimineaţă decât minutele alea de sorbit din ceaşcă, pe îndelete, însoţite de punerea lumii la cale printre micii nori de fum. „Bem cafeaua şi mergem să rezolvăm cutare” - cât de mobilizator sunau cuvintele astea... numai ce le auzeam şi deja parcă treaba era pe jumătate făcută.
Am stat şi m-am uitat la ibric, la aragazul de culoarea fundului de prăpastie, la sertarul în care dorm linguriţele, la robinetul nichelat prin care ar putea veni apă, sau țiparii lui Vian,... la ce bun? Şi totuşi am repetat, mecanic, gesturile din ritual. Am umplut ibricul, l-am aşezat pe ochiul cel mic, am aşteptat să fiarbă apa, am pus cafeaua şi vârful de cuţit de sare, am amestecat de o sută şi ceva de ori, am lăsat să se liniştească, am adăugat puţină apă rece, am umplut ceaşca. Mi-am spus: „gata, asta s-a rezolvat”. Apoi m-am dus la geam şi m-am uitat în curte. Cindy alerga prin iarbă, ca în fiecare dimineaţă, şi m-am mirat: oare ei nu i se pare că nu merită?
Am pornit compul, m-am aşezat în faţa lui şi mi-am spus: nu merită să ţin un blog, e ceva absolut inutil, la fel ca toate lucrurile pe care le-am făcut în viaţă. Nu câştig nimic, consum doar din timpul acela care mi-a fost dat şi care nu se reînnoieşte. Nici măcar nu am parte de reacţii, postez sute de texte şi nimeni nu comentează nimic, doar pe Facebook mai văd câte un like stingher, „mă uit cine e?!?!...:((( vecinul meu, Dan, de la mezanin....”
Beau cafeaua şi-mi spun: scrie pe blog, bătrâne, e singura ta posibilitate de a comunica. Apoi du-te, fă ce ai de făcut, cât ţi se mai pare că merită să faci, vino înapoi şi mai scrie. Dacă faci asta, o să vezi că la un moment dat a coborât întunericul, ziua s-a sfârşit, e momentul să dormi - ai mai trecut un hop, ai mai rezistat o tură.