Potrivit
acestui anunţ urgent, lumea trebuia să ia măsurile necesare pentru a face faţă primejdiilor,
pentru a le ocoli sau măcar a fugi de ele, ducându-se în regiunile neutre care
nu erau ameninţate de nici o primejdie. Oamenii ameninţaţi de catastrofă erau
împărţiţi în două categorii: cei ce urmau să fie asfixiaţi şi cei ce urmau să
fie înecaţi.
Comunicatul
acesta fu primit cu sentimente diferite, dar care se transformară toate în cele
mai violente proteste.
În
categoria asfixiaţilor se găseau americani din Statele Unite, europeni din
Franţa, Anglia, Spania etc. Perspectiva anexării unor teritorii de pe fundul
oceanului nu era destul de îmbietoare pentru a-i face să primească bucuroşi
schimbările prevăzute. De pildă Parisul, care urma să se găsească faţă de noul
pol la o distanţă aproape egală cu distanţa la care se găseşte acum de vechiul
pol, nu avea nimic de câştigat de pe urma acestei schimbări. E drept că el avea
să se bucure de o primăvară veşnică, dar urma să piardă destul de mult din
pătura sa de aer. Şi asta nu prea-i mulţumea pe parizieni, obişnuiţi să consume
oxigen cât le dorea sufletul, în lipsă de ozon.
Din
categoria înecaţilor făceau parte locuitorii Americii de Sud, ai Australiei,
Canadei, Indiei şi ai Noii Zeelande. Ei bine, Marea Britanie n-ar fi acceptat
niciodată ca „Barbicane şi Co." s-o lipsească de coloniile sale cele mai
bogate, unde englezii caută pe faţă să ia locul băştinaşilor. Evident, Golful
Mexic avea să sece, dând naştere unui întins regat al Antilelor, pe care
mexicanii şi yankeii l-ar fi putut revendica în baza doctrinei lui Monroe (*) —
„America pentru americani". Bineînţeles că şi mările din jurul insulelor
Sonde, Filipine şi Celebes, odată secate, urmau să scoată la iveală teritorii
imense, asupra cărora ar fi putut ridica pretenţii englezii şi americanii. Compensaţie
zadarnică! Toate acestea nu trăgeau în cumpănă mai greu decât pierderile
suferite din pricina inundaţiei îngrozitoare ce trebuia să se producă.
Ei!
Dacă în adâncurile acestor mări proaspete ar fi urmat să dispară numai nişte
iacuţi, laponi, patagonezi, chinezi, japonezi sau câţiva argentinieni, poate că
statele civilizate ar fi acceptat sacrificiul. Dar prea multe Mari Puteri aveau
de suferit de pe urma catastrofei, aşa că nu se putea ca ele să nu protesteze.
Cât
priveşte Europa, partea ei centrală avea să rămână aproape neatinsă. În schimb,
însă, urma să se ridice puţin în vest, să se scufunde ceva în est, adică să se
trezească pe jumătate asfixiată într-o parte şi pe jumătate înecată în
cealaltă. Lucrul acesta nu putea fi admis! În plus, Mediterana urma să se
golească aproape în întregime şi asta nu puteau s-o admită niciodată nici
francezii, nici italienii, nici spaniolii, nici grecii, nici turcii şi nici
egiptenii, fiindcă situaţia lor de popoare aşezate pe malurile Mediteranei le
creează drepturi indiscutabile asupra acestei mări. Şi apoi la ce ar mai fi
fost bun Canalul Suez, care avea să scape, deoarece era situat pe linia neutră?
Cum să mai fie folosite minunatele lucrări ale lui Lesseps, când nu va mai exista
nici un fel de Mediterană într-o parte a istmului şi foarte puţină Mare Roşie
în cealaltă parte, afară de cazul când canalul ar fi fost lungit pe sute de
kilometri?
În
sfârşit, niciodată — nu, niciodată! — Anglia n-ar fi consimţit să vadă
Gibraltarul, Malta şi Ciprul preschimbându-se în piscuri de munte pierdute în
nori, unde flota ei de război să nu mai poată acosta. Nu! Ea nu s-ar fi
declarat mulţumită cu creşterea teritorială în fostul bazin al Atlanticului. Şi
totuşi, maiorul Donellan se şi gândise să se înapoieze în Europa, pentru a pune
în valoare drepturile patriei sale asupra acestor noi teritorii, în cazul când
experienţa lui Barbicane şi a colegilor lui ar fi reuşit. Protestele curgeau
acum cu nemiluita din toate părţile şi chiar din statele unde schimbarea de
nivel era să fie egală cu zero, deoarece chiar şi aceste state aveau să fie mai
mult sau mai puţin lovite din alte puncte de vedere. Protestele deveniseră
parcă şi mai violente, după ce sosirea telegramei din Zanzibar, care anunţa
locul de unde trebuia să se tragă cu tunul, îngădui redactarea anunţului prea
puţin liniştitor, pomenit mai sus.
Pe
scurt, preşedintele Barbicane, căpitanul Nicholl şi J. T. Maston ridicaseră
împotriva lor toată omenirea. Dar ce vânzare pe ziarele de toate nuanţele! Ce
căutare! Ce tiraje suplimentare! Poate că pentru prima dată în istoria lumii
ziarele protestau toate pe acelaşi ton, deşi erau de păreri diferite în orice
chestiune: Novosti, Novoe Vremia, Mesagerul
Kronstadtului, Gazeta Moscovei, Russkoe Deloy Grajdanie, Jurnalul din Karlskrona,
Handelsblatt, Vaterland, Fremdemblatt, Neue Badische Lande Zeitung, Gazeta Magdeburgului,
Neue Freie Presse, Berliner Tagblad, Extrablatt, Post, Volksblad,
Boersen-Courier, Gazeta Siberiei, Gazeta Crucii, Gazeta din Voss, Reichsanzeiger,
Germania, Epoca, Correo, Imparcial, Correspondencia, Iberia, Le Temps, Le
Figaro, L’Intransigeant, Le Gaulois, L’Univers, La Justice, La Republique Francaise,
L’Autorite, La Presse, Le Matin, Le XIX-eme Siecle, La Liberte,
L’Illustration, Le Monde Illustre, La Revue des Deux Mondes, Le Cosmos, La
Revue Bleue, La Nature, Tribuna, Osservatore Romano, Fanfulla, Capitan
Fracassa, Riforma, Pester Lloyd, Ephymeris, Acropolis, Palingenesia, Curierul Cubei, Pionierul
Allahabadului, Srpska
Nezavinost, L’Independance Roumaine, Le Nord, L’Independance Belge, Sydney
Morning Herald, Edinburgh Review, Manchester Guardian, Scotsman, Standard,
Times, Truth, Sun, Central News, Pressa Argentina, Românul din Bucureşti,
Curierul din San Francisco, Commercial Gazette, San Diego din California,
Manitoba, Ecoul Pa,cificului, Savantul American, Curierul Statelor Unite,
New-York Herald, Lumea din New-York, Daily Chronicle, Buenos-Aires Herald,
Deşteptarea Marocului, Hu-Pa,o, Cin-Pao, Curierul din Hong-Kong, Monitorul din
Republica Cunani. Până şi Mac Lane Express, ziarul englez consacrat chestiunilor de
economie politică, a lăsat să se înţeleagă că în teritoriile devastate va domni
foametea. Catastrofa ameninţa să rupă nu numai echilibrul european — era vorba
într-adevăr despre asta — dar şi echilibrul mondial! E uşor de închipuit deci
ce înrâurire putea să aibă o asemenea perspectiva asupra unei lumi bolnave
parcă de turbare şi pe care o caracteriza excesul de nervozitate! O predispunea
la nebunie! Efectul unei bombe aruncate într-un depozit cu praf de puşcă!
Cât
priveşte pe J. T. Maston, s-a crezut un moment că i-a bătut ceasul din urmă.
Într-adevăr,
o mulţime imensă, înfuriată la culme, pătrunse în seara de 17 septembrie în
celula lui, cu gândul să-l linşeze. Trebuie s-o spunem pe şleau, poliţiştii
n-au căutat deloc să împiedice lumea să pătrundă la Maston...
Dar
celula acestuia era pustie: mistress
Evangelina Scorbitt reuşise să-l scape, plătindu-i libertatea în aur greu.
Temnicerul se lăsase mituit cu atât mai uşor, cu cât trăgea nădejde că o să
trăiască până o muri de bătrâneţe. Într-adevăr, Baltimore, ca şi Washington,
New-York şi alte oraşe mai mari de pe ţărmul american, făcea parte din
categoria aşezărilor omeneşti cu perspectiva de a se trezi la o altitudine mai
ridicată, dar cărora le mai rămânea destul aer la dispoziţie pentru consumul
zilnic al locuitorilor.
Aşadar,
J. T. Maston reuşise să-şi găsească un refugiu tainic, scăpând de furia
indignării publice. Şi aşa s-a făcut că viaţa acestui mare tulburător al omenirii
a fost salvată prin devotamentul unei femei iubitoare. Dealtfel, nu mai erau
decât patru zile — doar patru zile! — până când proiectele firmei „Barbicane şi
Co.” aveau să devină fapt împlinit!
După
cum se vede, anunţul urgent fusese înţeles destul de bine de toţi. Dacă la
început se mai găsiseră unii sceptici care să nu creadă în catastrofa prezisă,
apoi acum nu se mai găsea niciunul. Guvernele se grăbiseră să atragă atenţia
cetăţenilor — oarecum puţini la număr — care urmau să se trezească ridicaţi în
zonele cu aer rarefiat, ca şi celor — în număr mult mai mare — aflaţi pe
teritoriile ce urmau să fie înghiţite de apele oceanelor, asupra nenorocirii
apropiate.
În
urma anunţului transmis în toate cele cinci părţi ale lumii, începu o emigraţie
cum nu se mai văzuse — cum nu fusese nici pe vremea marilor migraţiuni ale
popoarelor dinspre răsărit spre apus. Exodul cuprinse o bună parte din toate
rasele: hotentoţi, melanezieni, negri, piei roşii, galbeni, albi...
Din
nenorocire, lipsea răgazul de care era nevoie. Orele erau numărate. Dacă ar mai
fi fost la mijloc măcar câteva luni, chinezii ar fi putut părăsi China,
australienii Australia, patagonezii Patagonia, popoarele siberiene Siberia
etc., etc. Dar acum, când se anunţase că dezastrul nu va fi general şi punctele
de pe globul pământesc care aveau să rămână aproape nevătămate deveniseră
cunoscute, groaza n-a mai fost generală. Câteva provincii, ba chiar câteva
state, începură să se simtă mai uşurate. Într-un cuvânt, în afara oamenilor
aflaţi în regiunile direct ameninţate, ceilalţi nu mai simţeau decât teama
aceea, ascunsă în suflet şi foarte firească, simţită de orice om în aşteptarea
unei lovituri îngrozitoare.
În
vremea aceasta, Alcide Pierdeux îşi repeta întruna, făcând tot felul de
gesturi:
„Dar
cum naiba o să reuşească preşedintele Barbicane să fabrice un tun de un milion
de ori mai mare decât tunul de douăzeci şi şapte? Afurisitul de Maston! Tare aş
mai vrea să dau ochii cu el! Aş şti eu atunci să-l fac să-mi spună adevărul! În
toată povestea asta nimic nu pare ca lumea, nimic raţional.”
În orice caz, singura şansă ca anumite părţi ale globului pământesc să
poată scăpa de catastrofa generală era ca operaţia să nu reuşească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu