De-ale lui Zoscenko (57)

Revedere

În timpul verii l-am trimis pe băiatul meu în­tr-o tabără de pionieri. Prima duminică m-am dus să-l văd.

În vagon am intrat în vorbă cu vecina mea. Avea o mulţime de boccele şi pachete. Mergea şi ea în tabără, ca să-şi vadă băiatul.

Printre călători se aflau şi alţi părinţi care mergeau tot acolo. Aşa că, odată ajunşi la destinaţie, am format în gară un grup de părinţi în număr de şapte şi am luat-o printr-un parc spre tabără.

La ieşirea din parc, într-o poiană, am văzut un grup mare de copii. Copiii stăteau în careu şi ascultau ce le spunea educatoarea.

Trecînd pe-alături, am auzit-o şi noi. Iată ce spunea educatoarea:

— Copii, pe mulţi dintre voi au să vă vizi­teze azi părinţii. Vă rog foarte mult să nu le permiteţi să facă vreo imprudenţă.

Noi, părinţii, ne-am uitat unii la alţii nedu­meriţi.

Unul din copii o întrebă pe educatoare:

— Sofia Andreevna, şi dacă tăticul îmi zice iar: Hai să facem o baie? Ce-i răspund?

— Grişa — zice educatoarea — duminica tre­cută tu erai cît pe ce să te îmbolnăveşti de congestie pulmonară. Dacă tăticul tău o să te ducă iar la rîu, tu să-i spui aşa: „Tăticule dragă, fă baie singur dacă vrei, dar eu personal nu mă bag în apă rece”. Aşa să-i spui. Şi să i-o spui hotărît, ca să ţină minte şi să nu te mai vîre într-o apă cu temperatura sub şaisprezece grade.

Noi, părinţii, iar ne-am uitat unii la alţii. Educatoarea zise:

— În fine, copii, azi mă bizui întru totul pe judecata voastră sănătoasă. Sper că-i veţi opri de fiecare dată pe părinţii voştri atunci cînd veţi vedea că procedează cu prea multă uşurinţă sau încalcă legile.

Noi ne-am dus la educatoare şi i-am zis aşa:

— Chiar noi suntem părinţii. Trecînd pe-aici, am auzit tot ce le spuneaţi copiilor. Cum trebuie înţeles ceea ce aţi spus dumneavoastră relativ la părinţi?

Educatoarea ne-a răspuns:

— Iată cum stau lucrurile. Şase zile pe săptămînă, la noi în tabără e linişte şi pace. Duminica, însă, parcă e cutremur de pămînt. O mamă aduce coşcogea plăcinta cu varză şi i-o lasă toată copilului ei. Alta aduce un kilogram de bomboane. Alta, un jambon aproape întreg. Or, copiii sunt copii! Ei nu ştiu măsura. Deşi sătui, se apucă îndată să mănînce ceea ce le aduc pă­rinţii. Ca urmare, se îmbolnăvesc. În fiecare luni am la mine în detaşament cel puţin cinci­sprezece bolnavi!

Noi, părinţii, ne-am uitat unii la alţii jenaţi. Aruncîndu-ne o privire severă, educatoarea spuse:

— Dar asta nu-i totul! Am să vă rog să vă uitaţi la copiii care au avut de suferit duminica trecută...

Şi zicînd acestea, se întoarse spre copii:

— Vovocika Basov, ieşi în faţă, drăguţule...

Din rînduri ieşi un băieţaş de vreo şapte ani.

Mîngîindu-l cu duioşie pe cap, educatoarea zise:

— Puştiul habar n-are ce e pescuitul. Şi to­tuşi mama lui i-a adus o undiţă. Fără să-şi ceară voie, copilul a dat fuga la rîu şi acolo a arun­cat undiţa aşa fel, că a nimerit chiar el în cîrlig... Uitaţi-vă la obrazul lui...

Ne-am uitat la micul pescar. Pe obrazul lui se vedea o zgîrietură respectabilă.

— Acum să iasă în faţă Kolea Şagalov... Arată mîna la părinţi...

Din careu ieşi un băieţaş de vreo unsprezece ani şi ne arătă mîna, pe care se vedea o pată roşie.

Educatoarea zise cu un oftat:

— Părinţii i-au adus un pistol de alarmă şi două sute de cartuşe! A început să-şi facă de cap cu cartuşele şi ca urmare s-a ars la mînă. Mă mir că n-am zburat cu toţii în aer!

Noi i-am spus educatoarei:

— Nu toţi părinţii sunt aşa!

Şi ea ne-a răspuns:

— Eu nu mă refer cîtuşi de puţin la dum­neavoastră. Mulţi, mulţi părinţi îşi educă foarte bine copiii, dar după o perioadă mai lungă de despărţire vin aici atît de afectuoşi, încît le permit orice. Katiuşa Savcenko, ieşi în faţă... Ia spune, cîtă îngheţată ai mîncat în duminica aceea...

O fetiţă de opt ani ieşi în faţă şi zise zîmbind:

— Mama a mîncat două porţii, eu am mîn­cat şase. A şaptea am pus-o puţin sub pernă şi s-a topit.

Auzind acestea, toţi copiii izbucniră în rîs. Educatoarea, ascunzîndu-şi zîmbetul, zise:

— Ei bine, spuneţi şi dumneavoastră dacă pot eu să fiu liniştită cînd vin părinţii după ce nu s-au văzut un timp cu copilul lor? Nu, pe mine mă doare inima pentru fiecare copilaş scos de pe teritoriul taberei! De aceea i-am şi rugat pe copii să-şi ferească pe cît se poate părinţii de imprudenţe!

După ce am mai zăbovit puţin, vădit jenaţi, şi am mai schimbat o vorbă-două între noi, am pornit mai departe.

O vreme am mers tăcuţi. Pe urmă un tată tînăr a zis:

— Ne-a criticat pe bună dreptate. Eu, bună­oară, eram tare dornic să-l mai alint azi pe puşlamaua de fiu-meu. I-am cumpărat o puşcă cu aer comprimat, care trimite un glonţ de lemn la o distanţă de vreo douăzeci şi cinci de metri. Dar acum cred că n-am să-i dau puşca pentru că cine ştie ce trăsnaie mai face.

O mamă tînără, încărcată cu pachete, dezlegă una din bocceluţe. Înăuntru era o oală plină cu clătite. Tînăra mamă se apucă de zor să mănînce din clătite şi ne oferi şi nouă. Dar noi am refuzat-o. Atunci ea a aruncat cîteva unui cîine care trecea pe-acolo. Cîinele a mîncat clătitele nu cine ştie ce încîntat şi şi-a văzut de drum fără măcar să fi dat din coadă.

Eu luasem pentru băiatul meu zece prăjituri. Acum eram hotărît să nu-i dau mai mult de două.

În sfîrşit, am ajuns în tabără.

De cealaltă parte a gardului se auzi această exclamaţie, trădînd îngrijorarea:

— Au sosit părinţii... 
Pe teritoriul taberei s-a stîrnit nu ştiu ce for­fotă. Pe peron a ieşit directorul. Pe urmă a apă­rut un doctor în halat alb. Pe urmă, nu ştiu de ce, o infirmieră a scos o brancardă şi a reze­mat-o în picioare lîngă intrare.

Nu după mult a venit fuguţa şi băiatul meu. Fericit şi bronzat. Am început să-l sărut şi uitînd de toate pe lume, i-am dat toată cutia cu prăjituri.