Pe-aici a început să miroasă a primăvară. Nu cred că mă înşel, nu mi s-a întâmplat niciodată până acum. Am nişte semne sigure când e vorba de primăvară. Nici nu contează temperatura, poate să fie ger - ger. Important e ca lumina soarelui să aibă o anumită nuanţă - cea care bate spre zumzetul a două albine pe un toporaş, pe cer să fie câţiva nori de un anumit alb - acela care se poate descompune în pene de pescăruş, iar albastrul cerului să aibă o anumită mişcare fină, tremurată - cea care se oglindeşte verde în roua dimineţii.
Atunci îmi este suficient să fac doi paşi prin iarbă şi deja ştiu - e primăvară.
Şi mai e dorul de ducă. Ceva se aprinde, mă cuprinde neliniştea. Cu uimire constat că pantofii mi s-au scorojit peste noapte, ca atunci când se scuturau pe ei pălăriile brusturilor de pe vechiul drum forestier, uşa de la intrare suspină că şi cum i-ar da mlădiţe, lângă geamuri fulgeră şuviţe de vânt aducându-mi în urechi foşnetul bătrânului stejar care mă aşteaptă în marginea poienii. Am plecat.
Atunci îmi este suficient să fac doi paşi prin iarbă şi deja ştiu - e primăvară.
Şi mai e dorul de ducă. Ceva se aprinde, mă cuprinde neliniştea. Cu uimire constat că pantofii mi s-au scorojit peste noapte, ca atunci când se scuturau pe ei pălăriile brusturilor de pe vechiul drum forestier, uşa de la intrare suspină că şi cum i-ar da mlădiţe, lângă geamuri fulgeră şuviţe de vânt aducându-mi în urechi foşnetul bătrânului stejar care mă aşteaptă în marginea poienii. Am plecat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu