18 iulie
Wilhelm, ce e pentru inima noastră lumea fără iubire?! E
ca o lanternă magică fără lumină! Îndată ce pui lampa înăuntru, pe peretele alb
apar imaginile colorate! Şi chiar dacă n-ar fi nimic altceva decât asta, decât
nişte fantome trecătoare, şi tot am fi fericiţi când stăm ca nişte copii în
faţa lor şi ne desfătăm cu apariţiile acestea minunate. Astăzi nu m-am putut
duce la Lotte; nişte cunoscuţi de care n-am putut scăpa m-au ţinut acasă. Ce
era să fac? Mi-am trimis servitorul la ea numai pentru ca să pot avea lângă
mine un om care a văzut-o astăzi. Cu câtă nerăbdare l-am aşteptat, cu câtă
bucurie l-am văzut întorcându-se! Dacă nu mi-ar fi fost ruşine, l-aş fi luat cu
drag în braţe şi l-aş fi sărutat.
Se povesteşte despre piatra bologneză(1) că, atunci când o aşezi la
soare, absoarbe razele şi pe urmă străluceşte câtva timp în întuneric. Aşa mi
s-a părut şi băiatul acesta. Ideea că ochii ei au privit ochii lui, faţa lui,
obrajii lui, nasturii şi gulerul hainei mă făcea să le socot pe acestea toate atât
de sfinte, atât de scumpe! În clipa aceea nu l-aş fi dat pe băiat nici pentru o
mie de taleri. Mă simţeam atât de bine în preajmă-i... Dar pentru numele lui
Dumnezeu, să nu râzi de asta! Wilhelm, să fie oare nălucire faptul că ne simţim
bine?
„Am s-o văd!” strig dimineaţa când mă trezesc şi mă uit
vesel la soare; „am s-o văd!” Şi după aceea, toată ziua, nu mai am nicio
dorinţă. Totul, totul se mistuie în această nădejde.
20 iulie
Ideea voastră ca eu să mă duc cu ministrul plenipotenţiar
la ... nu va fi şi a mea. Nu-mi place să fiu sub ordinele cuiva, şi ştim cu
toţii că omul acesta e urâcios. Îmi spui că mama ar vrea să mă vadă activând!
Asta m-a făcut să râd. Nu sunt şi acuma activ? Şi nu este în fond totuna dacă
număr mazăre sau linte? Toate în lume sunt fleacuri, şi un om care, de hatârul
altora, se istoveşte pentru bani şi onoruri, sau orice altceva, fără să facă
asta din pasiune sau de nevoie, e întotdeauna un nerod.
24 iulie
Fiindcă ţii aşa de mult să nu mă las de desen, aş vrea mai
bine să nu-ţi mai vorbesc de asta, decât să-ţi spun că până acum am lucrat
puţin.
Niciodată n-am fost mai fericit, niciodată sentimentul
meu faţă de natură, faţă de o pietricică chiar, de un firişor de iarbă n-a fost
mai deplin şi mai adânc, şi totuşi... Nu ştiu cum trebuie să mă exprim,
închipuirea mi-este atât de slabă, în sufletul meu totul şovăie şi se clatină
atât de cumplit, încât nu pot prinde măcar un contur; cred însă că dacă aş avea
argilă sau ceară, aş putea scoate ceva. Dacă lucrurile or să meargă tot aşa, am
să iau argilă şi am s-o modelez, chiar dacă ar ieşi turte din ea!
Am început de trei ori portretul Lottei, şi de trei ori
am dat greş; asta mă supără cu atât mai tare, cu cât acum câtăva vreme
izbutisem foarte bine. I-am făcut după aceea silueta, şi asta deocamdată mi-e
destul.
26 iulie
Da, dragă Lotte. Am să am grijă şi am să îndeplinesc
totul: dă-mi oricâte porunci vrei, cât de des. Un singur lucru te rog; nu mai
usca cu nisip scrisoarea. Astăzi am dus-o repede la buze, şi după aceea mi-au
scârţâit dinţii.
26 iulie
De multe ori mi-am propus să n-o mai văd atât de des. Dar
cine ar putea să facă asta? În fiecare zi cad în ispită şi îmi făgăduiesc cu
sfinţenie că mâine am să stau acasă, dar a doua zi dimineaţa găsesc din nou
vreun motiv irezistibil şi, până să-mi dau seama, am şi ajuns la dânsa. Sau îmi
spune seara: „Vii mâine dimineaţă?” Cine ar putea să mai stea acasă? Sau îmi dă
o însărcinare oarecare şi eu mă gândesc că e mai cuviincios să-i duc eu însumi
răspunsul. Sau e vreme frumoasă şi pornesc spre Wahlheim şi când ajung acolo,
până la ea nu mai e decât o jumătate de ceas!... Prea sunt aproape în
atmosferă... Şi, ţuşti!, iată-mă acolo. Bunică-mea spunea o poveste cu muntele magnetic(2): pe corăbiile care se
apropiau prea mult de el nu mai rămânea nici un obiect de fier, cuiele zburau
spre munte, şi bieţii marinari naufragiau printre scândurile desfăcute.
30 iulie
Albert a sosit, şi eu am să plec. Chiar dacă ar fi omul
cel mai bun şi cel mai generos, faţă de care aş fi gata să mă socot inferior în
orice privinţă, totuşi nu aş putea răbda să-l văd mereu în faţa mea, stăpân
peste atâtea perfecţiuni... Stăpân! Aşadar, Wilhelm, a sosit logodnicul! Un om
amabil şi de treabă, pe care nu poţi să nu-l iubeşti. Din fericire, n-am fost acolo,
ca să văd cum a fost primit. Asta mi-ar fi zdrobit inima. Dar şi el a fost atât
de cumsecade, încât n-a sărutat-o nici o singură dată pe Lotte în faţa mea.
Dumnezeu să-l răsplătească! Trebuie să-mi fie drag pentru respectul pe care-l
are faţă de dânsa. Se poartă frumos cu mine şi cred că asta se datorează mai
mult Lottei decât propriului său sentiment, fiindcă în privinţa asta femeile
sunt isteţe şi au dreptate. Dacă pot să ţină doi adoratori în bună înţelegere
unul cu altul, e cu atât mai bine pentru ele, oricât de rar s-ar întâmpla una
ca asta.
Nu pot să nu-l stimez pe Albert. Înfăţişarea lui
liniştită contrastează în chip viu cu neliniştea caracterului meu, pe care nu
pot să i-o ascund. Are multă simţire şi îi e limpede cât preţuieşte Lotte. Nu
pare să fie supărăcios; ştii doar că acesta e năravul pe care îl urăsc mai mult
decât pe toate celelalte.
Mă socoate un om deştept. Dragostea mea faţă de Lotte,
bucuria pe care o simt faţă de tot ce face ea sporesc triumful lui, şi din
pricina asta o iubeşte şi mai mult. Dacă o necăjeşte sau nu, uneori, cu mici
scene de gelozie, asta nu pot să spun; eu cel puţin, în locul lui, nu m-ş putea
feri de acest diavol.
În sfârşit, facă ce-o vrea, eu atâta ştiu: că bucuria mea
de-a fi alături de Lotte s-a dus! Cum să numesc asta, nebunie sau orbire?...
Dar ce nevoie am de nume? Faptul în sine e totul! Tot ce ştiu acum ştiam şi
înainte de venirea lui Albert. Ştiam că nu pot avea nicio pretenţie asupra ei,
şi nici nu aveam vreuna, adică atât cât este posibil să nu ai dorinţe în faţa
unei atât de mari dăgălăşenii. Şi acuma, poftim, caraghiosul cască ochii mari
când celalalt vine într-adevăr şi îi ia fata.
Strâng din dinţi şi râd de nenorocirea mea, şi râd de
două şi de trei ori mai mult de aceia care ar putea să spună că trebuie să mă
resemnez fiindcă nu se poate face nimic.... Afară cu aceste sperietori!...
Rătăcesc prin pădure, şi când ajung la Lotte şi îl văd pe Albert stând cu ea în
grădiniţă, sub frunzar, şi nu pot trece mai departe, sunt de o veselie nebună,
vorbesc tot felul de prostii şi lucruri fără şir. Lotte mi-a spus azi:
― Pentru Dumnezeu, nu mai face scene ca aceea de aseară!
Eşti îngrozitor când eşti aşa de vesel!
Între noi fie vorba, pândesc mereu vremea când Albert e
ocupat; şi atunci, ţuşti!, ies din casă şi mă bucur întotdeauna când o găsesc
singură.
8 august
Te rog, dragă Wilhelm, să mă crezi că nu era vorba de
tine când spuneam că sunt nesuferiţi oamenii care ne cer să fim resemnaţi în
faţa soartei inevitabile. Crede-mă că nu m-am gândit defel că tu ai putea fi de
aceeaşi părere. Şi de fapt ai dreptate. Un singur lucru numai, dragul meu: în
lumea asta foarte rar hotărăşti ceva cu ori-ori;
sentimentele şi purtările sunt tot atât de felurit nuanţate ca şi deosebirile
dintre un nas coroiat şi un nas cârn.
Aşadar, n-ai să mi-o iei în nume de rău dacă, recunoscând
că argumentul tău e în întregime adevărat, eu caut totuşi să mă furişez printre
ori-ori.
Tu spui: „Ori ai vreo speranţă cu privire la Lotte, ori
n-ai niciuna. Bun: în primul caz, încearcă să-ţi înfăptuieşti speranţa,
încearcă să ajungi la împlinirea dorinţelor tale; în cazul celălalt, ia o
hotărâre bărbătească şi caută să scapi de un sentiment nenorocit, care îţi va
seca toate puterile.”
Dragul meu, asta e bine spus şi e uşor de spus. Dar poţi
să ceri nefericitului a cărui viaţă se mistuie treptat şi fără oprire din
pricina unei boli ascunse, poţi tu să-i ceri să pună capăt chinului cu o
lovitură de pumnal? Iar boala care îi seacă puterile nu-i răpeşte oare în
acelaşi timp curajul de-a scăpa de ea?
E adevărat că ai putea să-mi răspunzi cu o imagine
asemănătoare. Cine oare n-ar prefera să i se taie braţul decât să-şi
primejduiască viaţa prin şovăiri şi tărăgăneli?... Nu ştiu, şi nu vreau să ne
mai necăjim cu tot soiul de pilde. În sfârşit, Wilhelm, câteodată am clipe de
curaj brusc şi zguduitor, şi atunci... m-aş duce, dacă aş şti încotro.
Seara
Jurnalul meu, pe care de câtăva vreme l-am lăsat în
părăsire, mi-a căzut astăzi iarăşi în mâini şi mă mir cum am putut în chip
precugetat să mă vâr în toate astea; am văzut mereu limpede situaţia mea,
totuşi m-am purtat ca un copil; văd şi acuma atât de limpede, şi totuşi nu-i
încă niciun semn de îndreptare.
10 august
Aş putea să duc viaţa cea mai bună şi cea mai fericită
dacă n-aş fi un nebun. Nu se strâng atât de uşor laolaltă pentru desfătarea
unui suflet omenesc împrejurări atât de frumoase ca acelea în mijlocul cărora
mă aflu acum. Cât de adevărat e că inima noastră îşi plăsmuieşte singură
fericirea! Să faci parte din această familie plăcută, să fii iubit de bătrân ca
un fiu, de copii ca un tată, şi de Lotte!... Şi apoi Albert, care e un om de
treabă, care nu-mi strică fericirea prin nicio necuviinţă, care mă întâmpină cu
o sinceră prietenie, pentru care, după Lotte, eu sunt tot ce are mai drag pe
lume!... Wilhelm, e o plăcere să ne auzi când ne plimbăm şi vorbim împreună
despre Lotte: nimic pe lume nu poate fi mai ridicol decât această situaţie, şi
totuşi de multe ori îmi dau lacrimile.
Îmi povesteşte despre mama fetei, o femeie cumsecade: a
lăsat Lottei în grijă, cu limbă de moarte, casa şi copiii, iar pe Lotte i-a
încredinţat-o lui; îmi istoriseşte cum, cu vremea, Lotte a fost pătrunsă de un
spirit cu totul nou; cum, îngrijind de gospodărie, a devenit o adevărată mamă;
cum nicio clipă din viaţa ei n-a trecut fără dragoste activă şi fără muncă; şi
totuşi nu şi-a pierdut niciodată veselia şi vioiciunea. În vremea asta, eu merg
alături de el şi, în drum, culeg flori, le strâng cu grijă într-un buchet şi...
le arunc în râul care curge pe lângă noi, uitându-mă cum se duc încet la vale.
Nu ştiu dacă ţi-am scris că Albert va rămâne aici şi va primi o slujbă bine
plătită la Curte, unde e foarte preţuit. În ce priveşte ordinea şi hărnicia în
treburi, puţini am văzut care să-i semene.
12 august
Hotărât, Albert e cel mai bun om din lume. Ieri am avut
cu el o scenă minunată. M-am dus la dânsul ca să-mi iau rămas bun. Aveam poftă
să plec călare în munţi, de unde îţi scriu acuma. Tot plimbându-mă prin odaie,
dau cu ochii de pistoalele lui.
― Împrumută-mi, i-am spus, pistoalele, ca să le am pe
drum.
― Da. Ia-le, mi-a răspuns el, dacă vrei să-ţi dai
osteneala să le încarci; la mine stau numai pro
forma.
Am luat unul în mână, şi el a urmat:
― De-atunci de când prevederea mea mi-a jucat o festă
neplăcută, nu vreau să mai am de-a face cu aşa ceva.
Am fost curios să aflu ce s-a petrecut.
― Am stat vreo trei luni la un prieten, la ţară, mi-a
povestit el. Aveam două pistoale neîncărcate şi dormeam liniştit. O dată,
într-o după-amiază ploioasă, stând aşa şi neavând ce face, m-am gândit că s-ar
putea să ne calce hoţii, s-ar putea să avem nevoie de pistoale, s-ar putea...
ştii şi tu cum se întâmplă... Am dat servitorului pistoalele să le cureţe şi să
le încarce. El glumeşte cu servitoarea, vrea s-o sperie şi, Dumnezeu ştie cum,
arma se descarcă, pe când vergeaua era încă înăuntru, şi o loveşte pe fată în
mâna dreaptă, zdrobindu-i un deget. Plânsete, vaiete, şi pe deasupra şi
îngrijirea de plătit. De-atunci las neîncărcată orice armă. Ce-i prevederea,
dragul meu? Primejdia nu-i un lucru cu care te poţi deprinde! E adevărat că...
Acuma trebuie să-ţi mărturisesc că omul acesta mi-i drag,
dar numai până la e adevărat că... Nu
se înţelege oare de la sine că orice regulă generală suferă excepţii? Dar el e
atât de conştiincios! Dacă i se pare că a spus ceva pripit, general, adevărat
numai pe jumătate, nu mai sfârşeşte cu precizările, cu modificările, cu
eliminările şi cu adăugirile, până când nu mai rămâne nimic. Aşa şi acuma, a
intrat foarte adânc în text. Nu l-am mai ascultat, am fost cuprins de gânduri
stranii şi, cu un gest de mânie, mi-am apăsat teaca pistolului pe frunte,
deasupra ochiului drept.
― Ce faci? mă întrebă Albert, luându-mi pistolul din
mână.
― Nu-i încărcat, am zis eu.
― Chiar dacă nu-i, dar de ce să faci asta? replică el,
supărat. Nu înţeleg cum poate fi un om atât de nerod ca să se împuşte; numai
gândul acesta mă scârbeşte.
― De ce vă grăbiţi, strigai eu, de ce grăbiţi voi,
oamenii, să spuneţi imediat despre un lucru că e nebunesc sau înţelept, bun sau
rău?! Ce rost au toate astea? Aţi descoperit cumva cauzele lăuntrice ale unei
fapte? Puteţi voi să lămuriţi cu precizie motivele pentru care s-a întâmplat
aşa, pentru care trebuia să se întâmple? Dacă aţi face asta, nu v-aţi mai grăbi
atâta cu sentinţele voastre.
― Trebuie să recunoşti, spuse Albert, că anumite fapte
rămân imorale, oricare ar fi motivul care le-a provocat.
Am strâns din umeri şi i-am dat dreptate.
― Totuşi, dragul meu, urmai eu, se găsesc şi în acesta
câteva excepţii. E drept că furtul e o faptă urâtă: totuşi, unul care fură ca
să nu moară de foame el şi ai lui merită milă ori pedeapsă? Cine va arunca
prima piatră în soţul care, cu o dreaptă mânie, îşi omoară soţia necredincioasă
şi omoară şi pe nemernicul seducător? Sau în fata care, într-o clipă de
voluptate, se lasă târâtă de plăcerile neînfrânate ale iubirii? Înseşi legile
noastre, care sunt ca nişte pedanţi nesimţitori, se lasă înduplecate şi îşi
suspendă pedepsele.
― Asta-i cu totul altceva, spuse Albert, fiindcă un om
târât de pasiunile lui îşi pierde mintea şi trebuie privit ca un om beat, ca un
nebun.
― O, voi, oamenii cuminţi! strigai eu zâmbind. Pasiune!
Beţie! Nebunie! Sunteţi aşa de liniştiţi, aşa de imparţiali, voi, oamenii
morali! Şi mustraţi pe beţiv, urgisiţi pe nebun, treceţi pe lângă ei, ca
preotul, şi mulţumiţi lui Dumnezeu, ca fariseul, că nu v-a făcut şi pe voi ca
pe unul dintre aceştia. M-am îmbătat şi eu de multe ori, pasiunile mele n-au
fost niciodată departe de nebunie, şi nu-mi pare rău nici de una, nici de alta,
fiindcă ştiu că toţi oamenii extraordinari, care au făcut ceva mare, ceva în
aparenţă imposibil, au fost defăimaţi întotdeauna şi socotiţi drept beţivi şi
nebuni. Dar chiar în viaţa obişnuită e nesuferit lucru să auzi cum despre orice
om care a făcut o faptă întrucâtva liberă, mărinimoasă, neaşteptată, se spune
că e beat sau că e nebun! Să vă fie ruşine vouă, celor teferi! Să vă fie
ruşine, înţelepţilor!
― Acestea sunt tot ciudăţenii de-ale tale, spuse Albert.
Exagerezi totul şi, în cazul acesta cel puţin, hotărât n-ai dreptate atunci
când compari sinuciderea, despre care e vorba acum, cu fapte mari, fiindcă
sinuciderea nu poate fi privită decât ca o slăbiciune. E mai uşor să mori decât
să înduri neclintit o viaţă chinuită!
Eram hotărât să întrerup discuţia, căci niciun argument
nu mă scoate mai tare din sărite decât atunci când cineva îmi trânteşte o
banalitate oarecare în timp ce eu vorbesc din toată inima. Totuşi, m-am
liniştit repede, fiindcă am mai auzit fraza asta de multe ori şi de multe ori
m-am supărat din pricina ei; am răspuns cu oarecare vioiciune:
― Numeşti asta slăbiciune? Te rog, nu te lăsa ademenit de
aparenţe. Poţi să spui despre un popor care suspină sub jugul nesuferit al unui
tiran că e slab atunci când, în sfârşit, izbucneşte şi îşi sfarmă lanţurile?
Un om care, de spaimă că i-a luat casa foc, îşi încordează toate puterile şi
duce uşor poveri pe care într-o împrejurare obişnuită abia le-ar putea urni;
sau altul care, de mânie că a fost jignit, se luptă cu şase deodată şi îi
doboară — oare aceştia pot fi numiţi slabi? Şi, dragul meu, dacă încordarea
este tărie, de ce exaltarea ar fi altceva?
Albert mă privi şi-mi spuse:
― Nu mi-o lua în nume de rău, dar exemplele pe care le
dai nu par să se potrivească aici.
― Se poate, spusei eu. Am fost învinuit de multe ori că
felul meu de a combina lucrurile cam seamănă a palavre. Să vedem dacă nu putem
să ne reprezentăm în alt chip ceea ce simte omul care se hotărăşte să arunce
povara, de altminteri plăcută, a vieţii... căci numai în măsura în care simţim
un lucru avem dreptul să vorbim despre el. Firea omenească, urmai eu, îşi are
limitele ei: ea poate suporta bucurie, suferinţă, dureri până la un anumit
punct, şi piere de îndată ce punctul acela a fost depăşit. Aşadar, aici nu e
vorba dacă cineva e tare sau slab, ci dacă poate suporta greutatea suferinţei
lui morale sau fizice. A spune că omul care îşi curmă singur viaţa e laş mi se
pare tot atât de ciudat ca a spune că e laş acela care moare de nişte friguri
primejdioase.
― Paradoxal! Cât se poate de paradoxal! exclamă Albert.
― Nu chiar aşa de paradoxal cum crezi tu, răspunsei eu.
Recunoaşte şi tu că numim boală mortală pe aceea în care natura e lovită în aşa
chip, încât forţele ei sunt în parte măcinate, iar în parte atât de slăbite,
încât nu se mai poate întrema şi nu mai e în stare prin nicio revoluţie
fericită să restabilească mersul obişnuit al vieţii. Şi acum, dragul meu, să
aplicăm asta şi la spirit. Consideră că un om, în mărginirea lui, cu impresiile
care-l influenţează, cu ideile care i se statornicesc în minte, observă cum,
deodată, o pasiune covârşitoare îi răpeşte cu desăvârşire liniştea gândurilor
şi îl copleşeşte. În zadar omul raţional şi calm nu ia în seamă starea de
spirit a nenorocitului, în zadar caută să-l îmbărbăteze! Tot aşa un om sănătos
care stă lângă patul unui bolnav nu-i poate da acestuia nici o picătură din
forţele lui.
Albert a fost de părere că vorbesc prea în general. Eu
i-am amintit atunci de o fată care nu demult fusese găsită înecată şi i-am spus
povestea ei:
― O fiinţă bună şi tânără, care trăise şi crescuse în
cercul strâmt al preocupărilor casnice, al muncii hotărâte săptămânal, care nu
cunoştea alte mulţumiri decât să iasă la plimbare duminica, prin oraş, împreună
cu fete de-o seamă cu ea, gătită cu lucruri adunate încetul cu încetul, să
danseze poate câte o singură dată la toate sărbătorile mari şi, în afară de
asta, să stea îndelung şi din toată inima de vorbă cu vreo vecină despre
pricinile unei certe sau despre vreo bârfeală oarecare, o fiinţă cu fire
înfocată, simţind deodată nevoi sufleteşti care, nutrite de vorbele dulci ale
bărbaţilor, sporesc mereu. Bucuriile ei de odinioară încep să-i pară serbede,
până când întâlneşte un om către care o îmboldeşte, fără putinţă de
împotrivire, un sentiment necunoscut, un om în care îşi pune toate speranţele,
aşa încât ea uită de tot ce e în jurul ei, nu mai aude, nu mai vede nimic, nu
mai simte pentru nimeni nimic decât pentru el, cel unic, şi nu-l mai doreşte
decât pe el, cel unic. Nefiind coruptă de satisfacţiile deşarte ale unei
vanităţi nestatornice, năzuinţa ei tinde către un ţel anumit, ea vrea să fie a
lui, să aibă parte, într-o unire veşnică, de toată fericirea care-i lipseşte,
să guste toate bucuriile la care visează. Făgăduieli repetate, care îi
pecetluiesc certitudinea speranţelor, dezmierdări îndrăzneţe, care-i sporesc
dorinţele, toate îi împăienjenesc sufletul; o tulburare adâncă o năpădeşte,
presimţirea bucuriilor o cuprinde, toată fiinţa ei e încordată la culme, ea
întinde braţele ca să-şi îndeplinească toate dorinţele... şi iubitul ei o
părăseşte. Încremenită, ieşită din minţi, ea se află acum în faţa unei
prăpăstii; împrejurul ei e numai întuneric, nicio cale spre viitor, nicio
mângâiere, nicio nădejde, fiindcă acela în care simţea că e toată viaţa ei a
părăsit-o. Nu mai vede lumea vastă ce i se aşterne în faţă, nu mai vede pe
aceia, mulţi, care i-ar putea înlocui pierderea; se simte singură, părăsită de
toată lumea... şi, orbită, copleşită de cumplita durere a inimii, se aruncă în
adâncuri, ca să-şi înăbuşe toate chinurile într-o moarte ce o cuprinde din
toate părţile. Vezi, Albert, asta-i povestea multor oameni! Spune tu, acum, nu
e totuna cu o boală? Natura nu mai găseşte nici o ieşire din labirintul
forţelor încâlcite şi contradictorii, şi atunci omul trebuie să moară. Vai
celui care poate să vadă asta şi să spună: „Ce neroadă! Dacă ar fi aşteptat,
dacă ar fi lăsat timpul să lucreze, atunci deznădejdea i s-ar fi potolit, şi ea
şi-ar fi găsit pe un altul care s-o consoleze.” Asta e ca şi cum cineva ar
spune: „Ce nerod să moară de boală! Dacă ar fi aşteptat până când şi-ar fi
recăpătat puterile şi până i s-ar fi potolit clocotul sângelui, atunci toate
ar fi mers strună şi ar mai trăi şi acum!”
Albert, neînţelegând încă bine comparaţia, mai aduse
câteva obiecţii, între altele că eu am vorbit numai de o fată naivă, dar că nu
înţelege cum ar putea fi scuzat un om deştept, care nu e aşa de mărginit şi
care vede mai departe decât atâta.
― Dragul meu, am exclamat eu, omul e om, şi puţina minte
pe care o are cineva intră într-o foarte mică măsură sau nu intră deloc la
socoteală atunci când se dezlănţuie pasiunea şi el ajunge la marginile firii
umane. Mai degrabă... Dar s-o lăsăm pe altă dată, am mai spus şi mi-am luat
pălăria.
O, inima mi-era atât de plină... Şi ne-am despărţit fără
să ne fi înţeles unul pe altul. Aşa cum, de altfel, niciun om nu-l înţelege
uşor pe altul.
(1)
Baritină, barit bolognez pe care l-a descris mai târziu în Călătoria în Italia (Italienische
Reise)
(2) Povestea acestui munte este inclusă şi în 1001
de nopţi (Călătoriile lui Sindbad
marinarul), dar şi în romanul medieval în versuri Herzog Ernst
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu