Trei milenii de umor (9)

Balzac îşi batea veşnic capul cu întreprinderi despre care presu­punea că l-ar îmbogăţi peste noapte. Într-o zi l-a întîlnit pe amicul său, pictorul Monnier, şi a început să-i povestească:

— În sfîrşit! Evrika! Am găsit un mijloc eficace de îmbo­găţire. Încep o afacere serioasă şi încă ce serioasă!  O să vînd floricele de porumb! Nu rîde. Am fost recent prin Austria şi-am văzut acolo ce afacere minunată poate fi asta. Acolo nu e prînz la care să nu fie floricele şi vin de Tokay. Vreau să introduc şi la Paris obiceiul acesta. Sunt sigur că publicul parizian se va îmbulzi cînd va vedea firma „Honore de Balzac, scriitor de romane şi vînzător de floricele". Ce cîştig mă aşteaptă! Ia să fac un calcul: dacă la fiecare franc îţi rămîn şaptezeci de centime, atunci la o sută de franci cîştig  şaptezeci de franci, la o sută de mii de franci şaptezeci de mii, la o sută de milioane, şaptezeci de milioane...

—   Maestre, l-a întrerupt Monnier plin de admiraţie, aceasta-i o descoperire senzaţională. Te rog ia-mă şi pe mine ca asociat.

—    Cu plăcere.

—     N-aş pretinde mult. Mă mulţumesc doar cu 10.000 de franci pe an.

—  De acord. Dacă stau bine să gîndesc, numele tău va da afa­cerii o oarecare greutate. Lumea se va îmbulzi mai tare. De altfel, pînă acum n-am alte oferte, deci te primesc!

—     Deci, stimate maestre, pardon, stimate patron, nu crezi c-ai putea să-mi dai un avans de 100 de franci în contul viitorului salariu?

—    Cu plăcere, de ce nu? Dar mai întîi găseşte-mi un om de afaceri care să-mi dea pentru tot planul meu 200 de franci. Din aceia, 100 de franci sunt ai dumitale!

 Balzac şi Alexandre Dumas-tatăl nu-şi vorbeau de cîteva săptămîni. Fiind invitaţi în casa unui prieten comun, cei doi s-au întîlnit faţă-n faţă. Balzac i-a spus lui Dumas, cu voce puternică:

—    Cînd mă voi tîmpi, voi începe a scrie drame!

—    Aşa? — răspunse Dumas. Atunci ce mai aştepţi?

Alexandre Dumas-tatăl conlucra îndeaproape cu foarte mulţi colaboratori. Aşa se şi explică numărul de peste 300 de ro­mane care i-au purtat semnătura. Întrebat odată de amănun­tele unui conflict dintr-o naraţiune a sa, Dumas a recunoscut că nu şi-o aminteşte.

—    Bine, a fost el interpelat, dar dv. aţi scris ro­manul...

—    Scris în orice caz, a zîmbit Dumas, dar de citit, nu vă garantez!...

 Un oarecare a încercat să-l jignească pe Alexandre Dumas-tatăl, numindu-l în public „negru”. Scriitorul, departe de a se supăra, i-a răspuns zîmbind:

—    Mă tem că aveţi dreptate, domnul meu. Tatăl meu a fost mulatru, bunicul meu negru, iar străbunicul meu maimuţă. Sunt răzbunat însă prin faptul că arborele meu genealogic începe acolo unde al dumneavoastră se termină!

 Într-una din operele sale, Alexandre Dumas-tatăl pomeneşte de existenţa unui „vid dureros", înţelegînd prin aasta să­răcia cu duhul a unui personaj de-al său.

Un critic literar şi prieten de-al scriitorului îi reproşează ima­ginea:

—    Cum poţi scrie aşa ceva? Un lucru inexistent, gol, cum poate fi dureros?

—    Nu te-a durut niciodată capul?

Alexandre Dumas-fiul se întoarce împreună cu Sardou de la premiera unei piese a ultimului. Dumas îi critica opera în mod vehement. Sardou l-a întrerupt:

— Ascultă, dacă creaţia mea ţi-a displăcut atît de mult, n-aş vrea să rămîi păgubit. Ţine cinci franci, costul bile­tului!

Dumas a refuzat primirea banilor, iar Sardou nu voia să-i mai păstreze. Scena mută a luat sfîrşit prin punerea mone­dei pe bordura trotuarului. Ambii au plecat, fiecare însă în direcţie opusă. Peste două minute însă cei doi s-au lovit cap în cap, aplecaţi deasupra bordurii, ca să-şi ridice moneda de cinci franci.

http://totusipovestile.blogspot.de/2013/04/trei-milenii-de-umor-8.html