Trei milenii de umor (11)

Pe vremea cînd nu era decît farmacist, Theodor Fontane a găsit o nouă gazdă. În prima dimineaţă, după ce a servit micul dejun, el i-a zis gazdei sale:

    —  Stimată doamnă, dacă ce-am băut eu acum a fost cafea, atunci începînd de mîine doresc ceai. Dacă însă a fost ceai doresc de acum înainte cafea!

Jokai Mor a intervenit pe lîngă un puternic al zilei pentru avansarea ierarhică a unui amic.

    —  Ia spune-mi, l-a întrebat persoana sus-pusă pe Jokai Mor, prietenul ăsta al tău e om de valoare? A făcut ceva fapte aparte? Are vechime în slujbă?

   —   Cum? s-a revoltat scriitorul. Să aibă calităţi? Şi ani de slujbă? Dacă le-ar avea, de ce dracu aş mai interveni eu atunci?!...

Poetul Victor Scheffel aflat în cel de-al doilea voiaj al său în Italia a primit o scrisoare nefrancată din Munchen. După ce a plătit penalizarea cuvenită, el a desfăcut plicul şi a găsit doar aceste rînduri: „...Mie îmi merge bine. Al tău..." Scheffel şi-a bătut multă vreme capul cum să răspundă aces­tei glume. Astfel, la o săptămînă după primirea scrisorii, amicul care a făcut această glumă a primit o ladă voluminoasă şi grea. Tot nefrancată, dar expediată din Italia. Ca trimiţător figura Victor Scheffel. Primitorul n-a avut încotro şi a plătit taxele, plus amenda respectivă. Deschizînd lada a dat peste o bucata mare de stîncă, pe care era lipit un bileţel cu următorul conţinut: „Aflînd despre tine că te simţi bine, mi s-a luat de pe inimă această piatră. Al tău, Victor Schef­fel".

Criticul teatral Francisque Sarcey, care a făcut un principiu călăuzitor din „ce place publicului, aceea este frumos", a acceptat să primească într-o zi vizita unui tînăr dramaturg. Acesta i-a lecturat o piesă de teatru. Sarcey s-a amuzat în timpul lecturii, iar în final i-a strîns călduros mîinile tînărului autor:

—    Bravo, amice! Sincere felicitări! Ai să ajungi cineva. Comedia dumitale este o savoare. Auzi ce idee! Toate per­sonajele să se bîlbîie! Colosal!!...

—    Păi nu per...er...er... personajele se bîl...bîl... bîlbîie, nu... nu... numai eu sunt bîl... bîl... bîlbîit!

—   Aşa? oftă dezamăgit criticul. Atunci piesa este proastă. Pe mine numai bîlbîiala asta generală m-a entuziasmat!

                                                            

Ibsen ar fi spus despre piesa sa „Meşterul Solness“ că „...această operă n-o înţeleg decît Dumnezeu şi cu mine". În timp ce se reîntorcea de la premieră, unde regizorul şi-a dat toată străduinţa să facă din piesa mai sus amintită o operă „de înţeles", Ibsen ar fi zis:

—       Acum n-o mai înţelege decît bunul Dumnezeu!

P10