Intamplari neobisnuite (19)

Cap. XIX În care poate că lui Maston îi pare rău după vremurile când mulţimea voia să-i aplice legea lui Lynch

Capitalele ţărilor din Lumea Veche şi Lumea Nouă, ca şi orăşelele de oarecare importanţă şi până şi târgurile mai mărunte, aşteptau cuprinse de groază. Datorită ziarelor răspândite pe toată suprafaţa pământului, întreaga lume cunoştea ora precisă, care corespundea orei douăsprezece noaptea la Kilimanjaro.

Întrucât soarele străbate doar un grad în patru minute, iată orele care corespundeau în diferite oraşe mai mari miezului nopţii la Kilimanjaro:

          La Paris                                                            9 ore 40 minute seara

La Petersburg                                                  11 ore 31 minute seara

La Londra                                                         9 ore 30 minute seara

La Roma                                                         10 ore 20 minute seara

La Madrid                                                         9 ore 15 minute seara

La Berlin                                                         10 ore 20 minute seara

La Constantinopole                                          11 ore 25 minute seara

La Calcutta                                                        3 ore 04 minute dimineaţa

La Nankin                                                          5 ore 31 minute dimineaţa

La Baltimore, după cum am mai spus, era ora 5 şi 24 de minute atunci când la Kilimanjaro era miezul nopţii, adică la 12 ore după trecerea Soarelui peste meridianul locului.

Nu mai este nevoie să vorbim de groaza de care era cuprinsă lumea la apropierea acestei clipe. Nici cel mai măiestru dintre condeiele moderne n-ar fi putut s-o descrie.

Este drept că locuitorii din Baltimore nu erau ameninţaţi să fie măturaţi de valul oceanelor scoase din albiile lor! Să admitem că ei nu urmau să vadă cum seacă golful Chesapeake şi nici cum capul Hatteras din acest golf se prelungeşte ca o creastă de munte în Atlanticul secat! Dar ca atâtea alte oraşe neameninţate să se trezească la o altitudine mai ridicată sau mai scăzută, nu va fi el oare dat peste cap de izbitura primită, iar monumentele nu-i vor fi distruse, cartierele de locuit nu-i vor fi înghiţite de prăpăstiile care se puteau căsca la suprafaţa pământului? Şi temerile acestea nu erau ele valabile pentru toţi oamenii din diferitele părţi ale pământului care totuşi nu urmau să fie acoperite de apele oceanelor scoase din albiile lor? Ba bine că nu!

Iată de ce la apropierea acestei clipe fatale orice făptură omenească a simţit cum este străbătută de fiori până în măduva oaselor. Da!... Erau cuprinşi de fiori toţi oamenii... afară de unul singur: inginerul Alcide Pierdeux. Întrucât nu avusese timpul necesar să anunţe ceea ce aflase prin ultimele sale calcule, stătea acum într-unul din cele mai bune restaurante ale oraşului şi bea un pahar de şampanie în sănătatea Lumii Vechi.

În sfârşit, veni şi cel de-al douăzeci şi patrulea minut după ora cinci, care corespundea miezului nopţii la Kilimanjaro. Veni şi trecu... La Baltimore nu se întâmplă nimic... La Londra, la Paris, la Roma, la Constantinopole, la Berlin, nimic!... Nici cea mai slabă izbitură!...

John Milne(*), observând cu atenţie seismograful ce şi-l instalase în mina de cărbuni de la Takoshima din Japonia, nu remarcă nici cea mai slabă mişcare anormală a scoarţei Pământului în această parte a lumii.

Dealtfel, cerul era plin de nori, astfel încât atunci când se lăsă seara, fu cu neputinţă să se observe dacă mişcarea aparentă a stelelor este pe cale să se schimbe -fapt care ar fi arătat o modificare a axei pământeşti.

Ce noapte a petrecut J. T. Maston în locuinţa lui tainică, de care nu ştia nimeni, afară de doamna Evangelina Scorbitt! Clocotitorul tunar simţea că-şi iese din minţi, nu alta! Ah, cât ar fi vrut să fie mai bătrân cu câteva zile, pentru a vedea dacă drumul curb al Soarelui s-a modificat, ceea ce ar fi dovedit fără putinţă de tăgadă că experienţa a reuşit!

Dealtfel, această schimbare nu ar fi putut să fie constatată în dimineaţa zilei de 23 septembrie, deoarece la data aceasta Soarele răsare exact la răsărit, indiferent de punctul de pe pământ de unde este văzut.

A doua zi, Soarele apăru la orizont aşa cum a făcut- o mereu.

Delegaţii europeni erau întruniţi pe terasa hotelului unde locuiau. Ei aveau la dispoziţie tot felul de instrumente de cea mai mare precizie, care le dădeau putinţa să constate dacă Soarele descrie cu aceeaşi precizie curba lui în planul ecuatorului. Însă nu se petrecuse nicio schimbare şi, la câteva minute după ce răsărise, discul surâzător al Soarelui începu să se încline către miazăzi. Deci nu se schimbase nimic în mersul lui aparent.

Maiorul Donellan şi colegii lui salutară torţa cerească prin strigăte de „ura!” pline de entuziasm, aşa cum se strigă când apare un actor iubit pe scena unui teatru. Cerul prezenta o privelişte minunată. Orizontul nu mai era umbrit deloc de negura nopţii. Niciodată nu s-a prezentat vreun actor mai mare, pe o scenă mai frumoasă, în faţa unui public mai încântat!

—    Şi a apărut chiar în locul determinat de legile astronomiei... strigă Eric Baldenak.

— De bătrâna noastră astronomie, pe care aceşti bezmetici voiau să o nimicească! întregi Boris Karkov.

—   Nu s-au ales cu nimic, doar că s-au făcut de ruşine! adăugă Jacques Jansen, prin gura căruia părea că vorbeşte Olanda întreagă.

—  Iar regiunile polare vor rămâne veşnic sub gheţurile care le acoperă interveni profesorul Jan Harald.

—     Trăiască Soarele! Ura! strigă maiorul Donellan. Aşa cum este, e bun pentru nevoile Pământului!

—     Ura!... Ura!... repetară într-un singur glas reprezentanţii bătrânei Europe.

Atunci, Dean Toodrink, care nu scosese nici un cuvânt, atrase atenţia asupra lui, făcând această observaţie destul de valabilă:

—     Dar poate că nici n-au tras!

—     Să nu fi tras? exclamă maiorul Donellan. Tare mi-ar plăcea să cred că, dimpotrivă, au tras chiar de două ori, nu odată!

Întrebarea aceasta şi-o puneau şi J. T. Maston şi mistress Evangelina Scorbitt, şi-o puneau atât savanţii cât şi neştiutorii, uniţi de data aceasta prin logica situaţiei.

Acelaşi lucru şi-l tot repeta şi Alcide Pierdeux, adăugând:

—   Fie că au tras, fie că nu, tot una e!... Pământul n­-a încetat să valseze pe vechea lui osie şi să se legene ca de obicei!

În realitate, nimeni nu ştia ce s-a petrecut la Kilimanjaro. Dar înainte de sfârşitul zilei, a fost dat un răspuns şi la întrebarea pe care şi-o punea întreaga omenire.

În Statele Unite sosi o telegramă trimisă de consulul american din Zanzibar, Richard W. Trust. Iată ce spunea această ultimă telegramă:

„Zanzibar, 23 septembrie, ora 7 şi 27 minute dimineaţa.

Către John S. Wright, ministru de stat. Foc de tun tras ieri seară la miezul nopţii precis, dintr-o maşinărie săpată în coasta sudică a muntelui Kilimanjaro Proiectilul trecut pe deasupra şuierând îngrozitor

Bubuitură formidabilă. Provincie devastată de vârtej. Marea cu valuri furioase până în canalul Mozambic. Numeroase vase smulse din ancoră şi trântite de ţărm. Orăşele şi sate spulberate. Totul e bine.

Richard W. Trust”

Da, deoarece nimic nu se schimbase în firea lucrurilor, totul era foarte bine, afară de dezastrele pricinuite de acest vârtej artificial în Wamasai şi de naufragiile pricinuite de deplasarea păturilor de aer. Dar nu se întâmplase oare tot aşa atunci când faimosul tun Columbiad aruncase proiectilul spre Lună? Zguduitura, transmisă scoarţei întregii peninsule Florida, fusese simţită pe o rază de o sută de mile. Da, toate acestea se repetaseră, numai că efectul fusese acum de o sută de ori mai puternic.

În orice caz, telegrama anunţa celor interesaţi din Lumea Nouă şi din Lumea Veche următoarele două lucruri:

1.    că maşina aceasta uriaşă fusese construită chiar în coastele muntelui Kilimanjaro şi

2.    că focul de tun fusese tras la ora stabilită.

Atunci, lumea întreagă scoase un foarte adânc oftat de uşurare, urmat de un nemaipomenit hohot de râs. Încercarea lui "Barbicane şi Co.” dăduse greş în modul cel mai jalnic. Formulele lui J. T. Maston erau bune de aruncat la coş! „North Polar Practical Association” nu mai avea nimic de făcut decât să se declare în stare de faliment!

Ei, nu, zău! Nu cumva secretarul „Clubului artileriştilor” să se fi înşelat în calculele lui?

„Mai degrabă aş crede că m-am înşelat eu în sentimentele pe care mi le inspiră!” îşi spunea doamna Evangelina Scorbitt,

Dar cea mai zdrobită făptură care exista atunci pe faţa pământului era cu siguranţă J. T. Maston. Văzând că nimic nu se schimbă în felul în care se mişcă Pământul, el începuse să se mângâie cu nădejdea că poate vreun accident oarecare o fi făcut ca operaţiunea colegilor săi Barbicane şi Nicholl să întârzie... Dar după sosirea telegramei din Zanzibar, a trebuit să recunoască şi el că operaţiunea dăduse greş.

Dăduse greş!... Dar ecuaţiile, formulele din care el trăsese concluzia cu privire la reuşita acţiunii?... Oare un tun lung de şase sute de metri, cu calibrul de 27 de metri, aruncând un proiectil de o sută optzeci de mii de tone prin explozia a două mii de tone de meli-melonită şi căpătând astfel o viteză iniţială de două mii opt sute de kilometri pe secundă, nu era suficient pentru a provoca deplasarea polilor? Ei, nu!... Aşa ceva nu era admisibil! Şi totuşi!...

Iată de ce J. T. Maston, cuprins de o furie grozavă, declară că vrea să părăsească ascunzătoarea. Încercările doamnei Scorbitt de a-l face să renunţe se dovediră zadarnice. Ea nu făcea aceste încercări pentru că i-ar fi fost teamă pentru viaţa lui. Acuma trecuse orice primejdie. Dar voia să-l ferească pe nenorocitul calculator de glumele ce i-ar fi fost adresate, de ironiile de care n-ar fi avut cum să scape, de cuvintele batjocoritoare care ar fi căzut ca ploaia asupra operei lui!

Lucru şi mai grav: cum aveau să-l primească colegii lui de la „Clubul artileriştilor”? Oare n-aveau să arunce asupra secretarului lor toată vina insuccesului, care îi acoperise de ruşine? Oare nu asupra lui, autorul calculelor, cădea toată răspunderea acestei încercări nereuşite?

J. T. Maston nu voia să audă de nimic, astfel încât rămase nepăsător şi la rugăminţile, şi la lacrimile doamnei Evangelina Scorbitt. În cele din urmă, el plecă din casa unde se ascunsese şi îşi făcu apariţia pe străzile oraşului Baltimore. Bineînţeles că a fost recunoscut imediat, şi toţi cei care îşi văzuseră averea şi existenţa ameninţate şi pe care îi trecuseră mii de năduşeli din pricină că omul ăsta se încăpăţânase să nu spună nimic, se răzbunară acum luându-l peste picior şi bătându-şi joc de el în mii de chipuri. Ar fi fost de ajuns să auzi pe copiii americani, tare asemănători ştrengarilor parizieni, cum îi strigă:

—   Ei, tu ăla care ai vrut să dai peste cap bila pământească!

Buimăcitul, hărţuitul secretar al „Clubului artileriştilor” se văzu silit să se refugieze în palatul din

New-Park, unde mistress Evangelina Scorbitt îşi depănă până la capăt tot stocul de drăgălăşenie, pentru a-l mai mângâia puţin. Degeaba! J. T. Maston rămânea neconsolat, deoarece tunul lui nu produsese asupra pământului alt efect decât ar fi produs o pocnitoare trasă la bâlci.

În felul acesta trecură cincisprezece zile şi lumea, uşurată de groaza de până acum, aproape că nici nu se mai gândea la planurile societăţii „Polul Nord”.

Cincisprezece zile şi nici o veste de la preşedintele Barbicane şi căpitanul Nicholl! Pieriseră oare şi ei din pricina contra-loviturii exploziei, odată cu distrugerile suferite de regiunea Wamasai? Plătiseră oare cu viaţa lor cea mai grozavă păcăleală din vremurile moderne?

Nu! Când a bubuit tunul, au fost trântiţi amândoi la pământ, daţi peste cap odată cu sultanul, curtenii lui şi cele câteva mii de indigeni care erau de faţă. După aceea, însă, s-au ridicat cu toţii în picioare, vii şi nevătămaţi.

—      Oare a reuşit?... întrebă Bali-Bali, frecându-şi umerii.

—      Nu cumva te îndoieşti?

—      Eu... să mă îndoiesc!... Dar când o să ştiţi precis?...

—      Peste câteva zile, răspunse preşedintele Barbicane.

Să-şi fi dat el oare seama că operaţiunea dăduse greş?... Se prea poate!... Dar în nici un caz n-ar fi recunoscut un asemenea lucru în faţa sultanului din Wamasai.

Peste patruzeci şi opt de ore, cei doi colegi şi-au luat rămas bun de la Bali-Bali, dar numai după ce plătiseră o sumă destul de frumuşică pentru distrugerile pricinuite regatului. Şi cum această sumă a intrat în vistieria particulară a sultanului, iar supuşii lui n-au primit nici măcar un dolar, majestăţii sale nu i-a părut deloc rău că a făcut o afacere atât de bună.

După aceea, cei doi colegi, urmaţi de cei zece maiştri, ajunseră la Zanzibar, unde găsiră o corabie gata să plece spre Suez. De aici se îmbarcară sub nume false pe pachebotul Mesageriilor maritime „Moeris”, care îi duse la Marsilia; de aici ajunseră cu trenul la Paris, fără vreo deraiere sau ciocnire, apoi cu vagoanele Căilor Ferate din Vest la Le Havre, pentru ca de aici să călătorească cu un transatlantic până în America.

În douăzeci şi două de zile ajunseră din Wamasai la New-York, statul New-York.

Şi iată cum, la 15 octombrie, la ora 3 după amiază, cei doi colegi băteau la uşa palatului din New-Park...

După o clipă, se găseau în faţa doamnei Evangelina Scorbitt şi a lui J. T. Maston...

Cap18

(*) John Milne — cercetător englez al cutremurelor, care locuia în Japonia