Poveste de iarnă
Leontes,
regele Siciliei, şi regina lui, frumoasa şi virtuoasa Hermiona, trăiau
odinioară în cea mai desăvârşită înţelegere. Atât de fericit era Leontes în
dragostea sa pentru această doamnă fără seamăn, încât socotea că nu i-a mai
rămas nici o dorinţă neîmplinită, afară doar că uneori ar fi dorit să-l mai
vadă odată şi să-l înfăţişeze reginei pe vechiul său tovarăş de joacă şi de
învăţătură, Folixenes, regele Boemiei. Leontes şi Polixenes fuseseră crescuţi
împreună din fragedă copilărie, însă după moartea părinţilor lor, chemaţi fiind
să-şi cârmuiască fiecare regatul său, nu se mai întâlniseră de mulţi ani, cu
toate că schimbaseră adesea daruri, scrisori şi solii ducând semne ale
dragostei ce-şi purtau.
Poftit
în mai multe rânduri de prietenul său Leontes, Polixenes sosi în cele din urmă
din Boemia la curtea siciliană.
La
început, vizita îi făcu multă plăcere lui Leontes. O rugă pe regină să arate
cea mai aleasă grijă faţă de prietenul său din copilărie şi părea - avându-l
în preajmă pe scumpul sau prieten şi vechi tovarăş - că fericirea sa este
desăvârşită. Stătură îndelung la sfat despre trecutele vremi, îşi aduseră
aminte de zilele pctrccute împreună la învăţătură şi de ştrengăriile lor
tinereşti, şi i le povestiră de la capăt Hermionei, care lua parte totdeauna cu
voioşie la aceste taifasuri.
Când,
după o îndelungată şedere, Polixenes se pregăti de plecare, Hermiona - la
dorinţa soţului său - îşi alătură şi ea rugăminţile ca să mai zăbovească la
ci.
Şi
de-aici s-au tras pătimirile bunei regine, căci Polixenes, mai întâi nevoind să
rămână la rugămintea lui Leontes, fu câştigat de cuvintele calde şi
convingătoare ale Hermionei şi îşi mai amână cu câteva săptămâni plecarea. După
această întâmplare, Leontes, deşi cunoştea bine de-atâta vreme cinstea nepătată
a prietenului său Polixenes, precum şi neasemuitele însuşiri ale virtuoasei
sale regine, fu cuprins de o gelozie neînfrânată. Fiecare semn de bunăvoinţă pe
care, ca gazdă, Hermiona i-l arăta lui Polixenes - chiar dacă era urmarea vreunei
dorinţe anume rostite de soţul ei şi făcută numai spre a-i fi pe plac - sporea
gelozia nefericitului rege; şi din prietenul iubitor şi devotat şi cel mai bun
şi drăgăstos soţ, Leontes se prefăcu deodată într-o fiară sălbatică şi lipsită
de orice fărâmă de omenie. Trimiţând după Camillo, unul din curtenii săi, şi
împărtăşindu-i bănuielile ce le nutrea, îi porunci să-l otrăvească pe Polixenes.
Camillo
era om bun la inimă şi, ştiind prea bine că gelozia lui Leontes nu-şi găsea
nici cel mai şubred temei în adevărul faptelor, în loc de a-l otrăvi pe
Polixenes, îi dădu de ştire despre porunca stăpânului său crăiesc şi se învoi
să fugă cu el din cuprinsul Siciliei. Astfel Polixenes, cu ajutorul lui
Camillo, ajunse teafăr şi nevătămat în regatul său, în Boemia, unde Camillo
trăi de-aci-nainte la curtea craiului şi ajunse cel mai apropiat prieten şi
sfetnic de încredere al lui Polixenes.
Fuga
lui Polixenes asmuţi şi mai mult mânia gelosului Leontes. El se duse în
încăperile reginei, unde preabuna doamnă stătea cu băieţaşul ei Mamillius, care
tocmai începuse să-i spună una din cele mai frumoase poveşti ce le ştia el, ca
să-şi înveselească mama, când regde intră şi, smulgându-i copilul, o trimise pe
Hermiona în temniţă.
Mamillius,
deşi era abia un copil de-o şchioapă, îşi iubea cu nespusă duioşie mama, iar
când o văzu făcută de ocară şi află că-i era răpită pentru a fi azvârlită
într-o temniţă, se amărî nespus de mult şi, pierzându-şi pofta de mâncare şi
somnul, începu să se topească văzând cu ochii, încât toţi crezură că mâhnirea
îl va ucide.
Când
o trimisese pe regină la închisoare, regele poruncise lui Cleomenes şi lui
Dion, doi nobili sicilieni, să se ducă la Delfi şi să întrebe oracolul din
templul lui Apolo dacă regina sa i-a călcat credinţa datorată.
Peste
câtăva vreme, Hermiona aduse pe lume, în temniţă, o fetiţă. Mare fu mângâierea
sărmand doamne la vederea acelui prunc drăgălaş; ea îi spuse: “Biata mea
prizonieră micuţă, sunt la fel de nevinovată ca şi tine”.
Hermiona
avea o prietenă bună, Paulina, cea cu suflet ales, soţia unui nobil sicilian,
pe nume Antigonus. Când Paulina auzi că stăpâna ei a născut, se duse la
închisoarea unde era ţinută Hermiona şi-i spuse Emiliei - o doamnă de la curte,
care o slujea pe regină:
- Rogu-te,
Emilia, spune-i bunei crăiese că dacă înălţimea sa se încumetă să-mi
încredinţeze pruncul, eu îl voi duce la rege, tatăl său; cine ştie cât de mult
i-ar putea muia inima vederea acestui copilaş nevinovat.
- Preavrednică
doamnă - răspunse Emilia - o voi vesti pe regină de nobilul gând al domniei
tale; chiar astăzi îşi dorea să aibă o prietenă care să cuteze a-i înfăţişa
regelui copilul.
- Şi spune-i -
adăugă Paulina - că-i voi lua apărarea cu îndrăzneală în faţa lui Leontes.
- Domnul să te
binecuvânteze pentru bunătatea ce-o arăţi milostivei noastre regine - spuse
Emilia.
După
aceea se duse la Hermiona, care îi dădu fetiţa, bucuroasă că s-a găsit cineva
care să cuteze a înfăţişa copilul dinaintea regelui.
Paulina
luă în braţe pruncul şi, croindu-şi drum până la rege - cu toate că soţul ei,
temându-se de mânia acestuia, se străduia s-o împiedice - puse plăpândul
vlăstar la picioarele regelui. Apoi Paulina rosti cuvinte calde întru apărarea
Hermionei, aducându-i regelui amarnică dojană pentru neomenia lui şi
cerşindu-i îndurare pentru soţia şi copila sa nevinovată. Insă mustrările
însufleţite ale Paulinei nu izbutiră decât să-l întărâte şi mai mult pe Leontes,
care-i porunci soţului ei, Antigonus, s-o ia din faţa lui.
Plecând,
Paulina lăsă copilaşul la picioarele tatălui său, gândind că, după ce va rămâne
singur cu fetiţa, o va privi şi-i va fi milă de fiinţa nevinovată şi lipsită de
ocrotire.
Dar
buna Paulina se înşelase. Abia ieşi ca din sala tronului, că nemilosul tată
porunci lui Antigonus, soţul Paulinei, să ia copila, s-o ducă în largul mării
şi s-o lase apoi pe vreun ţărm, pustiu, ca să piară acolo.
Antigonus,
spre deosebire de bunul Camillo, îndeplini întocmai ordinele lui Leontes. Duse
numaidecât copila pe puntea unei corăbii şi ieşi în larg, cu gândul de a o
părăsi pe cel dintâi ţărm pustiu pe care-l va întâlni în cale.
Atât
de nestrămutat era regele în credinţa sa că Hermiona este vinovată, încât nici
nu voi să mai aştepte întoarcerea lui Cleomencs şi a lui Dion - pe care-i
trimisese să cerceteze părerea oracolului lui Apolo din Delfi - ci, înainte ca
regina să se înzdrăvenească după lehuzia ci şi de pe urma durerii căşunate de
pierderea nepreţuitei sale eopile, o târî la judecată, dinaintea adunării
tuturor nobililor şi curtenilor săi. Iar când toţi marii seniori, judecători şi
întreaga nobilime a ţării fură strânşi laolaltă ca s-o judece pe Hermiona, şi
nefericita regină stătea ca o pârâtă dinaintea supuşilor săi, pentru a primi
judecata lor, Cleomcncs şi Dion intrară în adunare şi înfăţişară regelui
răspunsul oracolului, pecetluit. Leontes porunci ca sigiliul să fie desfăcut
şi cuvintele oracolului citite cu glas tare. Oracolul suna astfel:
„Hermiona
este nevinovată, Polixenes are cugetul nepătat, Camillo este un supus plin de
credinţă, Leontes - un tiran gelos, iar regele va trăi fără moştenitor, dacă cel
care este pierdut nu va fi găsit”.
Regele
nu dădu nici o crezare cuvintelor oracolului, spuse că era o născocire scornită
de prietenii reginei, şi ceru ca judecata să-şi urmeze cursul. Dar în vreme ce
Leontes vorbea, intră un om care-i spuse că prinţul Mamillius, aflând că viaţa
mamei sale atârnă de judecata la care este supusă, covârşit de durere şi
ruşine, a murit pe neaşteptate.
Hermiona,
auzind de moartea acestui scump şi iubitor copil, care-şi dăduse sufletul de
jalea nenorocirilor ei, îşi pierdu simţirea; iar Leontes, cu inima străpunsă de
această veste, începu să simtă o fărâmă de milă pentru nefericita lui regină.
Porunci deci Paulinei şi doamnelor din suita ei s-o scoată din sala de judecată
şi să folosească toate mijloacele ce le stăteau la îndemână ca s-o aducă iarăşi
în simţiri. Paulina se întoarse curând şi-i spuse regelui că Hermiona a murit
Când
Leontes află că regina a murit, se căi de cruzimea ce-o arătase faţă de ca; şi
acum, gândind că purtarea sa nemiloasă zdrobise inima Hermionei, crezu în
nevinovăţia ei. De asemenea, socoti acum adevărate cuvintele oracolului,
deoarece ştia că “dacă cel care este pierdut nu va fi găsit” (chibzuia că este
vorba de fetiţa sa) el va rămâne fără moştenitor - ţinând seama că prinţul
Mamillius era mort. S-ar fi lepădat bucuros de regatul întreg, numai să dea de
urma fiicei pierdute. Şi Leontes se lăsă biruit de remuşcări, şi fu stăpânit
mulţi ani de gânduri întunecate şi de amară căinţă.
Corabia
în care Antigonus dusese copiliţa în largul mării fu târâtă de o furtună până
pe ţărmul Boemiei, tocmai în regatul bunului rege Polixenes. Acolo cobori pe ţărm
Antigonus şi acolo lăsă el pruncul.
Antigonus
nu se mai întoarse în Sicilia ca să-i spună lui Leontes unde-i părăsise copila,
fiindcă, pe când se îndrepta spre corabie, un urs ieşi din pădure şi-l sfâşie
în bucăţi; era o pedeapsă dreaptă pentru ascultarea dată poruncii ticăloase a
lui Leontes.
Copila
era înveşmântată în straie bogate şi împodobită cu giuvaeruri, fiindcă Hermiona
o gătise foarte frumos când o trimisese la Leontes. Antigonus îi prinsese de
mantie un petic de hârtie pe care sta scris numele de “Perdita” şi cuvintele
care lăsau a se înţelege, în chip nelămurit, că se trăgea dintr-un neam mare
şi că soarta îi fusese potrivnică.
Acest
biet prunc părăsit fu găsit de un păstor. Era un om cu suflet, astfel că o
duse pe mica Perdita acasă la soţia lui, care o dădăci cu duioşie. Păstorul fu
însă ispitit să ascundă bogatele odoare pe care le găsise; de aceea plecă din
ţinutul acela, pentru ca nimeni să nu poată iscodi de unde dobândise avuţiile,
şi, cu o parte din pietrele scumpe ale Perditei, îşi cumpără turme de oi şi
ajunse un păstor cu stare. O crescu pe Perdita ca pe copilul lui şi ea habar nu
avea că nu e fată de păstor.
Micuţa
Perdita crescu şi se făcu o codană fermecătoare. Şi, deşi nu primise o creştere
deosebită de aceea a oricărei fiice de păstor, lotuşi, harurile cu care fusese
înzestrată - moştenite de la mama ei, regina - străluceau atât de puternic,
încât, judecând după purtarea ei, nimeni n-ar fi putut să-şi dea seama că nu
fusese crescută la curtea unui rege.
Polixenes,
regele Boemiei, avea un singur fecior, al cărui nume era Florizel. Odată, pe
când tânărul prinţ vâna prin apropierea locuinţei păstorului, o zări pe cea
care trecea drept fiica bătrânului şi frumuseţea, sfiala şi ţinuta de regină a
Perditei îl făcură să o îndrăgească pe dată. Curând, sub numele de Doricles şi
sub înfăţişarea unui gentilom oarecare, ajunse să tocească pragul bătrânului
păstor. Polixenes, îngrijorat de faptul că Florizel lipsea atât de des de la
curte, puse oamenii să-l pândească; aşa descoperi el dragostea tânărului pentru
frumoasa fiică de păstor.
Atunci
Polixenes îl chemă pe Camillo, credinciosul său dregător, care-l izbăvise de furia
lui Leontes, şi-i ceru să-l însoţească la casa păstorului, pe care toţi îl
socoteau tatăl Perditei.
Polixenes
şi Camillo, purtând amândoi straie schimbate, sosiră la locuinţa bătrânului
păstor tocmai când se prăznuia tunsul oilor. Şi cum la această sărbătoare
oricare oaspete este binevenit, cu toate că erau străini, fură poftiţi să intre
şi să ia parte la bucuria obştească.
Veselia
se citea pe chipurile lor. Mesele erau întinse şi se făceau mari pregătiri
pentru serbarea câmpenească. Câţiva flăcăi şi câteva fetişcane jucau pe pajiştea
din faţa casei, în vreme ce alţi tineri cumpărau panglici, mănuşi şi alte
asemenea nimicuri de la un negustor, în pragul uşii. .
În
tot timpul acestei forfote, Florizel şi Perdita şedeau liniştiţi într-un colţ
îndepărtat, mai încântaţi să stea de vorbă decât să se alăture zbenguielilor şi
petrecerilor nevinovate ale celor din jurul lor.
Regele
era aşa de bine deghizat în straiele sale schimbate, încât era cu neputinţă ca
feciorul său să-l recunoască; de aceea se apropie destul de mult, ca să poată
auzi ce-şi spuneau tinerii. Nu mică fu mirarea lui Polixenes auzind felul
simplu şi totuşi ales în care Perdita vorbea cu fiul său, aşa că zise către
Camillo:
- Nicicând n-am
mai văzut o fată de rând atât de drăgălaşă; tot ce spune şi tot ce face pare
mult mai ales decât o arată starea ei.
Camillo
întări şi dânsul:
- Cu adevărat,
este însăşi regina laptelui covăsit şi a smântânii.
- Rogu-te, bunul
meu prieten - spuse regele către bătrânul pastor - ce flăcău chipeş este cel
care stă de vorbă cu fata ta?
-
I se spune Doricles - răspunse păstorul. Zice că o iubeşte pe fata mea şi, ca
să vorbesc drept, după sărutările ce şi le dau unul altuia nu poţi hotărî care
din ei îl iubeşte mai mult pe celălalt. Dacă tânărul Doricles e în stare să
pună stăpânire pe inima ei, dânsa îi va aduce ceva la care el nici nu visează.
Zicând
acestea, păstorul se gândea la ceea ce mai rămăsese din giuvaerurile Perditei,
pe care - după ce cu o parte din ele îşi cumpărase turmele de oi - le pusese
la păstrare cu grijă, pentru zestrea fetei.
Polixenes
grăi atunci către fiul său:
- Ce se întâmplă
cu tine, flăcăule? Inima ta pare plină de o simţire care-ţi abate mintea de la
petrecere. Când eram tânăr, aveam obiceiul să-mi copleşesc iubita cu daruri, pe
când tu l-ai lăsat pe negustor să plece şi nu i-ai cumpărat frumoasei tale nici
cel mai neînsemnat lucruşor.
Tânărul
prinţ, care nu putea gândi câtuşi de puţin că stă de vorbă cu tatăl său, îi
răspunse:
- Bătrâne domn,
ea nu preţuieşte asemenea nimicuri. Darurile pe care Perdita le aşteaptă de la
mine sunt închise în sipetul inimii mele.
Apoi,
întorcându-se spre Perdita, glăsui astfel:
- Ascultă ce-ţi
voi spune, Perdita, în faţa acestui gentilom încărcat de ani, care pare a fi
fost şi el cândva îndrăgostit, să audă şi el ce-ţi mărturisesc.
Florizel,
cerându-i apoi bătrânului străin să fie martorul solemnei sule făgăduinţe de a
se cununa cu Perdita, adăugă:
- Rogu-te,
pecetluieşte legământul nostru.
- Pecetluicşte-ţi
despărţirea, tinere domnişor - spuse regele, dând pe faţă cine este.
Îşi
mustră apoi fiul pentru că a cutezat să-şi lege viaţa de asemenea fetişcană de
rând, poreclind-o pe Perdita mucoasa unui păstor, slugă de cioban, aruncându-i
şi alte nume de ocară şi ameninţând-o că, dacă-i va îngădui cumva fiului său să
o mai vadă vreodată, o va osândi deopotrivă cu tatăl ei, bătrânul păstor, la o
moarte crudă.
Apoi
regele plecă, stăpânit de o mare mânie, şi-i porunci lui Camillo să-l urmeze,
împreună cu prinţul Florizel.
După
ce craiul se depărtă, Perdita, a cărei fire regească fusese stârnită de
mustrările lui Polixenes, zise:
- Deşi suntem cu
toţii pierduţi, nu m-am înspăimântat prea mult; şi o dată sau de două ori eram
cât pe-aci să vorbesc şi să-i spun că acelaşi soare care străluceşte deasupra
palatului său îşi arată chipul şi deasupra căsuţei noastre umile, aruncându-şi
privirile la fel asupra amândurora. Apoi adăugă, plină de mâhnire: Dar acum
m-am trezit din acest vis; nu-l voi mai legăna nicicând. Lasă-mă în voia mea,
domnia-ta; îmi voi mulge mai departe oile şi voi plânge.
Sufletul
bun al lui Camillo fu fermecat de curajul şi purtarea cuviincioasă a Perditei
şi, pricepând că în inima tânărului prinţ era sădită prea adânc dragostea
pentru ca să-şi jertfcască aleasa la porunca regescului său părinte, se gândi
cum să-i împace pe îndrăgostiţi şi totodată să ducă la capăt un plan ce i se
născuse în minte.
Camillo
aflase de multă vreme că Leontes, regele Siciliei, se pocăise cu adevărat şi,
cu toate că acum Camillo era prietenul de nădejde al regelui Polixenes, nu-şi
putea înăbuşi dorinţa de a-şi mai vedea o dată fostul stăpân şi locul său de
baştină. De aceea îl îmbie pe Florizel şi Perdita să-l însoţească la curtea
regelui Siciliei, unde fl va îndupleca pe Leontes să-i ocrotească, până când,
prin mijlocirea lui, vor putea dobândi iertarea lui Polixenes şi încuviinţarea
sa pentru cununia lor.
Ei
primiră cu dragă inimă propunerea lui Camillo, care se îngriji de toate cele
trebuincioase pentru fuga lor, îngăduindu-i şi bunului păstor să vină cu ei.
Păstorul
luă cu el giuvaerurile care-i mai rămăseseră Perditei, veşmintele ei de prunc
şi peticul de hârtie pe care-l găsise prins de mantia ei.
După
o călătorie izbutită, Florizel, Perdita, Camillo şi bătrânul păstor ajunseră
nestingheriţi la curtea lui Leontes. Regde, care tot o mai jelea pe Hermiona
lui cea moartă şi pe copila pierdută, îl primi pe Camillo cu multă bunătate şi
îi ură un călduros bun venit prinţului Florizel.
Dar
Perdita, pe care Florizel o dădu drept prinţesa lui, păru să atragă toată atenţia
lui Leontes; desluşind o asemănare între ea şi regina sa moartă, Hermiona, rana
dureroasă din inimă i se deschise iar şi spuse că şi fiica lui ar fi putut
ajunge o făptură la fel de răpitoare, dacă el nu i-ar fi nimicit viaţa în chip
atât de crud.
- Şi, pe lângă
acestea toate - îi mai spuse el lui Florizel - am pierdut tovărăşia şi
prietenia viteazului tău tată, şi acum aş preţui, mai presus de însăşi viaţa
mea, norocul de a-l mai vedea măcar odată.
Când
bătrânul păstor află cât de mult se uitase regele la Perdita şi că el însuşi
pierduse o fată care fusese părăsită în voia soartei, din pruncie, începu să
socotească şi să pună alături anul când o găsise pe micuţa Perdita, cu felul
în care fusese părăsită, gândindu-se şi la odoarele şi celelalte chezăşii ale
naşterii sale alese; iar din toate aceste fapte îi fu cu neputinţă să nu se
convingă că Perdita şi cu fiica pierdută a regelui erau una şi aceeaşi fiinţă.
Florizel
şi Perdita, Camillo şi credincioasa Paulina erau de faţă când bătrânul păstor
povesti regelui felul în care găsise copila şi totodată împrejurările în care
îşi aflase moartea Antigonus, căci văzuse cum tăbărâse asupră-i ursul. El arătă
mantia bogată în care Hermiona îşi înfăşurasc copila; scoase la iveală un
giuvaer, de care buna Paulina îşi aminti că Hermiona îl atârnase de gâtul
Perditei, şi peticul de hârtie pe care Paulina recunoscu scrisul soţului ei. Nu
mai putea să încapă nici o îndoială că Perdita era chiar fiica lui Leontes.
Dar, vai! Ce luptă crudă se dădu în sufletul Paulinei, sfâşiată între durerea
căşunată de vestea morţii soţului ei şi bucuria că prevestirea se împlinise,
fiindcă regele îşi aflase moştenitorul în făptura fiicei sale demult pierdută.
Când Leontes auzi că Perdita era fiica lui, marea durere pe care o simţi la
gândul că Hermiona nu mai era în viaţă ca să-şi vadă copila îl făcu ca multă
vreme să nu fie în stare a rosti altceva decât: „Vai, de ce nu e şi mama ta
aici?!”
Paulina
curmă această voioasă şi totuşi tristă revedere, spunându-i
lui Leontes
că avea o statuie - de curând
cioplită de acel neîntrecut maestru italian, Julio
Romano - care păstra o
asemănare
atât de desăvârşită cu răposata
crăiasă, încât dacă luminăţia sa ar binevoi sa meargă până la dânsa acasă s-o
vadă, ar fi gata să creadă că este Hermiona însăşi. Se duseră deci cu toţii la
Paulina - regele, nerăbdător să
vadă
întruparea Hermionei sale, iar Perdita, dornică să privească
cum arăta
mama ei, pe care n-o văzuse niciodată.
Când
Paulina trase în lături perdeaua care ascundea faimoasa statuie,
aceasta
semăna într-adevăr atât de desăvârşit cu Hermiona, încât
toată
durerea regelui renăscu la vederea ei. Vreme îndelungată rămase locului,
neavând putere de a rosti vreo vorbă sau de a se
clinti.
- Îmi place
tăcerea accasta, înălţimea ta - zise Paulina - căci ea vădeşte
şi
mai bine cât vă minunaţi. Nu-i aşa că statuia aceasta este aidoma reginei?
În
cele din urmă, regele spuse:
- O, da, regina
era întocmai. La fel de maiestuoasă, când am îndrăgit-o întâia dată. Şi totuşi,
Hermiona nu avea vârsta ce se citeşte pe trăsăturile acestei statui.
- Cu atât mai
mare - răspunse Paulina - este iscusinţa sculptorului care a dăltuit statuia
Hermionei aşa cum ar fi arătat regina dacă ar fi fost în viaţă acum. Dar
îngăduiţi-mi să trag perdeaua, altminteri îndată vi se va părea că se şi
mişcă.
Regele strigă atunci:
- Nu trage
perdeaua! Mai bine muream! Priveşte, Camillo, n-ai crede că răsuflă? Ochii par
că au viaţă în ei.
- Trebuie să
trag perdeaua înălţimea ta - grăi Paulina. Sunteţi atât de dus pe cea lume,
încât v-aţi putea închipui că statuia trăieşte.
- O, bună
Paulina - strigă Leontes — fă-mă să gândesc aşa chiar douăzeci de ani în şir!
Şi, totuşi, pare-mi-se că o boare vine dinspre ca. Ce daltă minunată a putut
vreodată ciopli în piatră suflarea? Să nu-şi râdă nimeni de mine, dacă o voi
săruta.
- Ferească
sfântul, stăpâne! zise Paulina. Roşeaţa de pe buzele sale este umedă; vă veţi
mânji buzele cu ulei. Să trag perdeaua?
- Nu, nici gând,
nici douăzeci de ani de-acum încolo! spuse Leontes.
Perdita,
care în tot timpul acesta stătuse îngenuncheată privind - cuprinsă de o mută
admiraţie - statuia mamei sale, ce nu-şi găsea pereche în frumuseţe, zise
atunci:
- Şi tot atât de
mult aş putea rămâne eu aci, cu privirea pironită asupra scumpei mele mame...
- Domoliţi-vă şi
unul şi celălalt această înflăcărare - grăi Paulina către Leontes. Şi
lăsaţi-mă să trag perdeaua, sau pregătiţi-vă să vă cuprindă o uimire şi mai
mare. Pot face ca statuia să se mişte; ba încă să coboare de pe soclu şi să vă
ia de mână. Însă atunci veţi crede că sunt ajutată de vreo putere nelegiuită,
de care mărturisesc că nu m-am folosit niciodată.
- Orice o poţi
face să săvârşească, sunt bucuros să privesc - spuse regele, uluit. Orice o
poţi face să rostească, sunt bucuros să aud; fiindcă este la fel de greu s-o
faci să vorbească, pe cât este de greu să-i dăruieşti mişcare.
Paulina
făcu atunci un semn şi se porni o muzică înceată şi solemnă, pe care ea o
pregătise anume şi, spre uimirea tuturor privitorilor, statuia coborî de pe
soclu şi-şi încolăci braţele pe după gâtul lui Leontes. Apoi statuia începu să
vorbeasă, rugându-se să coboare binecuvântările cerului asupra soţului său şi
asupra copilei sale, Perdita, cea găsită din nou.
Nu
e nicio mirare că statuia se prinse de gâtul lui Leontes şi-şi binecuvântă
soţul şi copila. Nu e nici o mirare, fireşte, căci statuia era însăşi Hermiona,
regina cea adevărată, cea vie.
Paulina
minţise când îl înştiinţase pe rege că Hermiona a murit, chibzuind că aceasta
era singura cale de a scăpa viaţa stăpânei sale. Din clipa aceea, Hermiona
trăise cu buna Paulina, hotărând ca Leontes să nu afle că ea este în viaţă
decât când va auzi că Perdita a fost găsită, fiindcă, deşi-i iertase de mult
lui Leontes nedreptatea ce i-o făcuse, nu-i putea ierta cruzimea faţă de biata
sa copilă, trup din trupul lui.
Văzându-şi
regina readusă la viaţă şi pe fiica pierdută găsită iarăşi, Leontes, care
suferise atâta amar de vreme, abia putu îndura fericirea asta fără margini.
Din
toate părţile nu se mai auzeau decât urări şi vorbe drăgăstoase. Apoi
părinţii, încântaţi, îi mulţumiră prinţului Florizel pentru că a iubit-o pe
fata lor, deşi credea că are obârşie de rând, iar după aceea îl blagosloviră pe
bunul şi bătrânul păstor pentru că păstrase viaţa copilului lor. Nespus se mai bucurară
Camillo şi Paulina că au trăit să vadă un sfârşit atât de fericit al
credincioasei lor slujiri.
Şi,
ca nimic să nu lipsească pentru a întregi această nemaivăzută şi negândită
bucurie, însuşi regele Polixenes intră în clipa aceea în palat.
Descoperind
lipsa fiului său şi a lui Camillo, ştiind că sfetnicul lui dorea mult să se
întoarcă în Sicilia, Polixenes bănuise că îi va găsi pe fugari acolo şi,
ţinându-se pe urmele lor cu cea mai mare iuţeală, sosi tocmai în clipa aceea,
clipa cea mai fericită din viaţa lui Leontes.
Polixenes
luă parte la bucuria tuturora; îi iertă prietenului său Leontes gelozia
nedreaptă pe care o nutrise faţă de el şi se legară din nou cu aceeaşi caldă
prietenie de odinioară. Acuma, Polixenes nu mai avea niciun temei de a se
împotrivi căsătoriei fiului său cu Perdita. Ea nu mai era “toiag de cioban”, ci
moştenitoarea coroanei Siciliei.
Astfel
am văzut cum a fost răsplătită virtutea răbdătoare a Hermionei, cea îndelung
încercată de suferinţă. Această neasemuită doamnă a trăit de atunci ani mulţi
împreună cu Leontes şi cu Perdita ei, fiind cea mai fericită mamă şi cea mai
fericită regină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu