Cei 13 si misterul (17)

Jeff avu dreptate. Noaptea se arăta senină şi caldă. Nici urmă de ploaie. In faţa grajdului, pe o buturugă, Ortansa compunea versuri la lumina lunii.

Melcul Dick, pus pe şotii, îi prinsese de aripă o frunză pe care scrisese: „Caut sobă de teracotă de mărime mijlocie".

În curînd se adunară cîţiva bondari gură-cască, ce citeau anun­ţul şi căutau să intre în vorbă cu barza.

Piratul Roşu, Bonifaciu, băiatul şi Invincibilul Ş jucau barbut ceva mai încolo, iar Ursula chibiţa.

Iepuroaica Beatrice îşi punea urechile pe moaţe în grajd, aju­tată de Porthos.

Vasilica pregătea masa cotcodăcind preocupată. Numai Jeff măsura cu paşi mari încăperea, se oprea, asculta atent, apoi deschidea carnetul şi scria înfrigurat; „Pînă acum ni­mic nou“.

Deodată auzi zgomot şi hărmălaie afară. Ieşi repede şi o văzu pe biata Ortansa înconjurată de bondari, neştiind cum să scape de ei.

—    Ciudat, murmură şoricelul. Nu mişcă nimeni! tună el apropiindu-se.

Bondarii amuţiră speriaţi.

—    Ce căutaţi aici?

—    Citeam anunţul.

—    Care anunţ?

—    Păi uită-te pe frunză!

Jeff luă frunza de pe aripa berzei şi o citi la lumina lunii.

—    Cine a scris asta? o întrebă pe barză.

—    Nu ştiu, clămpăni Ortansa absentă.

—  Hm, lucrurile se complică, chiţăi şoricelul îngîndurat. Apoi puse frunza în carnet şi porunci scurt bondarilor: Puteţi pleca!

După ce mîncară pe săturate, indivizii se culcară, dar abia aţi­piră cînd pisica, înfăşurată în pînză, băgă capul prin deschizătura tavanului şi mormăi stins:

—    Sunt stafia Rosamundei.

Dick tresări de groază. Îşi şterse broboanele reci de sudoare care începuseră să-i curgă pe corniţe şi-l trezi pe Bonifaciu.

—    Ai auzit?

—    Ce? mormăi somnoros şoricelul.

—    Un glas spunînd „Sunt stafia Rosamundei".

—    Eşti nebun? Lasă-mă să dorm. Ai visat.

Dick se mai linişti.

Pisica miorlăi încă o dată puţin mai tare. De data asta o auziră toţi şi încremeniră de spaimă.

—   E cineva acolo? cotcodăci Vasilica.

—   Taci, proasto! o repezi Piratul Boşu. Nu vezi că e o stafie?

Ridicară privirile. Prin crăpătura tavanului flutura ceva alb.

Ursula leşină. Invincibilul Ş savura cu emoţie panica celorlalţi.

Beatrice se ghemui într-un colţ, îşi puse o labă pe ureche şi încercă să readoarmă. Mopsul îşi încărcă pistoalele cu cărăbuşi şi aşteptă.

Dick şi Porthos tremurau de frică. Bonifaciu avu pe neaşteptate un deranjament de stomac şi fu silit să iasă afară de opt ori. Vasilica striga tot timpul:

—   De ce nu primiţi stafia în casă? Mai am cîteva ouă proas­pete. Trebuie să fie flămîndă, altfel nu venea aici noaptea. Dar nimeni n-o băgă în seamă.

—  M-am hotărît. Mă duc eu să văd ce e, rosti Jeff cu privirile scînteind şi se sui într-o clipă pe tavan. Şarpele îşi muşcă mustă­cioara îngrijorat. Ortansa, absorbită cu totul de versurile compuse de ea, începu, spre nedumerirea tuturor, să recite cu ochii închişi:

Adie vîntul peste deal,

Un greieraş cîntă la lună,

Şi nu se vede niciun cal.

Ortansa-ţi spune: „Noapte bună"!

Băiatul se ridică şi se strecură pe nesimţite afară. Se urcă pe acoperişul grajdului şi tocmai cînd pisica se aştepta mai puţin, o înşfăcă de mijloc şi o întrebă la ureche:

—   Nu ţi-e somn? E destul de tîrziu,

Rosamunda încremeni.

—   Unde-i Jeff?

—   Aici, bîigui pisica ruşinată şi-l scoase pe şoricel aproape sufocat din pînza în care-l înfăşurase.

Prinzîndu-l pe Jeff într-o mînă şi pe Rosamunda în cealaltă, băiatul se dădu jos şi deschise uşa grajdului.

—  Am găsit-o pe Rosamunda! strigă el indivizilor muţi de spaimă şi uimire. Şedea afară şi m-am gîndit s-o iau înăuntru.

Invincibilul Ş avu gura amară de nedumerire şi dezamăgire, iar trupul lui căpătă forma unui semn de întrebare.

—   Bine, dar stafia? Jeff? Crima? săriră toţi să ceară lămuriri.

—   Aşteptati pînă mîine. Rosamunda ne va lămuri pe toţi. Acum să ne culcăm; e tîrziu.

Invincibilul Ş se foi neliniştit. Băiatul o luase pe Rosamunda lîngă el, ca indivizii să n-o mai sîcîie cu întrebările.

Pisica îi arunca în întuneric priviri disperate şi şarpele se frămînta zadarnic în ce chip aveau să iasă amîndoi basma curată din toata întîmplarea asta.

Gîfîind de nerăbdare şi emoţie, indivizii înjghebară în faţa graj­dului un scăunel din nuiele şi o aşezară în el pe Rosamunda. Apoi se strînseră în cerc în jurul ei, iar băiatul se sui într-un copac din apropiere ca să poată urmări de sus explicaţia pisicii. Invinci­bilul Ş, răvăşit de nesomn, smulgea cu gura smocuri de iarbă cu atîta nervozitate şi încordare, încît Dick fu nevoit să plece de lîngă el, căci şarpele îl acoperise complet cu verdeaţă.

—  Tăcere! strigă Bonifaciu şi Jeff îşi scoase carnetul, gata să ia notiţe. Rosamunda îşi roti ochii săi aprinşi, tulburător de verzi, asupra întregii adunări şi mai ales asupra băiatului care o privea zîmbind din copac.

Începu cu o voce guturală, uşor melodramatică:

—   Se lăsase întunericul. Rămăsesem în urmă cu o albină şi-i dădeam sfaturi cu privire la nişte cercei pe care voia să şi-i cum­pere. Cînd m-am despărţit de ea, peste tot era beznă. L-am strigat pe Piratul Roşu, pe Ortansa, dar degeaba.

Am mers orbeşte înainte căutînd să vă dau de urmă.

O tăcere copleşitoare mă învăluia din toate părţile. Mi-era frică. Mă pornii să fug cît mă ţineau picioarele, împiedicîndu-mă de buruieri şi pietre.

Deodată am simţit că mă urmăreşte cineva. M-am oprit. O siluetă gălbuie se apropie de mine mormăind.

Amuţii de groază.

—   Singurică, singurică? mă întrebă cu glas respingător.

Înnebunită de spaimă, îmi dădui seama că era un dihor beat, duhnind a rachiu. Încercai să fug, dar imediat fui încercuită de o droaie de alţi dihori cu mutre de pungaşi. 

—   Of, ce noroc au unele! suspină Ursula invidioasă, pe cînd ceilalţi, vrăjiţi, sorbeau cuvintele Rosamundei. 

Şarpele asculta povestea uluit. 

Fără să ia în seamă întreruperea şopîrlei, Rosamunda continuă pe un ton tragic:

—   M-au înhăţat, dar eu m-am zbătut cu înverşunare. Dihorul beat se apropie de mine, ţinînd într-o labă un pumnal, iar în cealaltă un pistol automat.

—   Automat? strigă Dick cu sufletul la gură. Nu l-ai întrebat de unde l-a cumpărat?

—   Ce vreţi să faceţi cu mine? am bîiguit sleită de puteri, urmă Rosamunda, neauzind întrebarea şoricelului.

Atunci dihorul mi-a şoptit la ureche:

—   Am un harem din care îmi lipseşte tocmai o pisică. Ai înţeles?

Cu toată frica pe care o simţeam, l-am muşcat de labă şi am izbutit să fug.

Dihorii după mine.

—  Ce aţi zice s-o omorîm? auzii pe unul dintre ei propunîndu-i dihorului beat. Acestuia îi plăcu ideea şi începu înfricoşătoarea urmărire.

Băiatul strînse din dinţi căutînd cu greu să-şi înăbuşe hohotele de rîs. De atîta încordare i se umeziră ochii.

Rosamunda crezu că băiatul era gata să plîngă, şi în privirile ei se aprinseră luminiţe de plăcere şi triumf. Urmă cu şi mai multă înflăcărare, în timp ce indivizii îşi rodeau unghiile de emoţie, iar Beatrice îşi înghiţise o jumătate de ureche.

—   Mi se tăiase răsuflarea şi am căzut la pămînt în nişte bălării. Dihorii atîta aşteptau. Scoaseră pumnalele şi pistoalele şi simţii cum sîngele îmi şiroia pe mustăţi. Am leşinat. Cînd m-am trezit eram într-o baltă roşie şi de abia mai respiram. Am leşinat din nou. Cînd mi-am revenit eram legată de spinarea lui Petcu cel Blînd. De îndată ce a simţit că mă trezisem, a luat-o la picior. Apoi m-a azvîrlit în iarbă şi a fugit mîncînd pămîntul. Ei, ce să-i faci, aşa sunt prietenii la nevoie! oftă pisica afectat.

Băiatul se încruntă. Cum putea Rosamunda să mintă în halul ăsta şi mai ales să-l ponegrească pe Petcu cel Blînd, cînd el ştia prea bine adevărul?

—   M-am tîrît cu greu pînă la poalele unui copac şi eşarfa mi s-a desprins în bucăţi, pe cîmp. Am zăcut cîteva zile acolo, neştiută de nimeni. De-abia m-am înzdrăvenit. Cînd m-am simţit mai în putere, am pornit să vă caut şi iată că în noaptea trecută am ajuns, în sfîrşit. N-am putut să rezist în prima clipă dorinţei de a mă arăta în chipul cel mai senzaţional şi astfel am făcut pe stafia.

Rosamunda tăcu. Indivizii o priveau cu gurile căscate de admiraţie.

Invincibilul Ş se repezi la ea şi o felicită; la fel făcură şi ceilalţi, nemaicontenind să-i laude curajul şi comentînd toţi odată întîmplările prin care trecuse.

Singur, numai băiatul şedea posomorît şi nu scotea nicio vorbă. Cînd agitaţia se mai potoli, se dădu jos din copac, se îndreptă spre Rosamunda şi, luînd-o la o parte, îi spuse încet:

—   Ştiu tot, Rosamunda. Pe mine nu e nevoie să mă minţi. Unde e Petcu cel Blînd? Tot acolo legat de copac?

Rosamunda se fîstîci îngrozitor şi răspunse cu glasul gîtuit de jenă:

—    Da, e în pădure.

Băiatul plecă.

Pisica rămase uluită privind în urma lui. Apoi o cuprinse o ciudă teribilă, dîndu-şi seama că toată povestea ei nu-şi atinsese ţinta, dacă tocmai băiatul n-o crezuse.

—    De unde o fi aflat oare adevărul? se întreba ea zadarnic. Dar indivizii o înconjuraseră şi nu mai terminau cu complimen­tele. Rosamunda era eroina zilei. Dar nu de laudele lor avea ea nevoie.

 Cap 16