O poezie a lui Tristan Tzara

Duminecă

Vântul plânge în hornuri cu toată deznădejdea unui orfelinat
Vino lângă mine ca o luntre în tufiş
Aşterne-ţi vorbele ca paturile albe în infirmerie
Că acolo poţi plânge nesupărat, că miroase a gutui şi a brad.

 Spune-mi de ţări depărtate
De oameni curioşi
De insula cu papagali
Sufletul meu e vesel şi mirat
Ca un prieten ce s-a întors de la spital.

În glasul tău sunt femei bătrâne şi bune
Braţul tău mi-aleargă în sân ca un pârâu
Îmi plac animalele domestice
În menajeria sufletului tău.

Pe pod un om e aplecat, fluieră în apă fără gânduri
La noi e cald şi bucurie ca şi când se nasc la stână mieii
Povestea ta adoarme ca un copil legănând un elefant de lână
La noi e linişte ca şi când se-adapă caii la fântână.

Trec în şiruri lungi pe stradă fete de pensionat
Şi în fiece privire-i câte-o casă părintească
Cu mese bune cu surori mai mici
Cu ghiveciuri de flori la fereastră.

Trece frigul pe coridoare când înserează
Ca un şarpe foarte lung târâdu-şi coada pe lespezi
Lacul e cusut cu aţă
Înecaţii ies la suprafaţă - raţele se depărtează.

La vecini, părintele-şi sărută fata, indiferent.
Îi face morală de despărţire
Balta s-a închis ca în urma unei fete porţile la mănăstire
Gâlgâitul sinucisei a speriat – broaştele au încetat un moment.
Mă duc să mă întâlnesc cu un poet trist şi fără talent.