Tehnici pentru ingroparea adevarului

1. Păstrează tăcerea. Ce nu apare la ştiri nu s-a întâmplat, nu există.

2. Foloseşte indignarea regizată, cunoscută şi sub numele de stratagema “Cum de îndrăznești?”.

3. Califică toate acuzaţiile ca fiind “zvonuri” sau, mai bine, “zvonuri prosteşti”. Dacă, în ciuda lipsei de informații, publicul este totuşi la curent cu anumite fapte suspecte, acesata este numai datorită “zvonurilor”. (În cazul în care aceştia au tendința de a crede “zvonurile”, este, probabil, fiindcă sunt pur și simplu “paranoici” sau “isterici”).

Minciuna cu Brancusi

Contra cost, televiziunile difuzeaza in mod constant, de o perioada de vreme, un clip in care il putem vedea si auzi pe Constantin Brancusi spunand niste vorbe intelepte, de genul "trebuie sa incerci necontenit sa urci foarte sus, daca vrei sa poti sa vezi foarte departe". Adanc, nu? Diferenta majora fata de cugetarile lui Poptamas de pe Facebook. Clipul este facut pe banii CEC si are un impact important asupra celor care ingurgiteaza pe nemestecate propaganda de orice fel. 

DA și NU

Cunosc oameni care, în timpul discuţiilor pe care le poartă, recurg la citate din Noul Testament, mai precis din ce a spus Cristos şi a fost consemnat în Evanghelii. Una din vorbele astea sună aşa: „Ci cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Matei, 5.37)

Unii oameni îşi închipuie că aceste cuvinte trebuie interpretate în sensul renunţării la orice fel de discuţie, omul păstrându-şi în bagajul de cuvinte doar două: da şi nu. Ne putem închipui o lume în care oamenii nu spun nimic altceva decât da şi nu. În scurt timp, nimeni n-ar mai scoate niciun cuvânt, întrucât ca să spui da, trebuie să ţi se fi pus o întrebare, ori nimeni nu poate pune o întrebare folosind doar cuvintele da şi nu. Chiar nu ştiu ce fel de om trebuie să fie acela care îşi poate închipui că a venit Cristos să ne ceară să renunţăm, practic, la funcţia vorbirii. Din fericire, aceşti oameni nu sunt exagerat de mulţi - sau poate sunt, dar se ascund bine de tot.

Victimele adevărului

A spune adevărul - întotdeauna, fără excepție, a spune întregul adevăr, poate fi, se zice, o cale de progres spiritual. Numai că de multe ori, adevărul poate produce consecințe grave. Exemplele sunt nenumărate și stau la îndemâna oricui. Să ne imaginăm că ne aflăm în război. Țara noastră e cotropită de străini. Împotriva lor luptă diverse trupe de partizani. Unii dintre aceștia, urmăriți de dușmani, se ascund la noi sub casă, într-o încăpere secretă. Vin atacatorii și ne întreabă: „Sunt ascunși aici niște partizani?” La care noi, conform teoriei, ar trebui să spunem „Da, îi găsiți sub casă”. Asta ar însemna să spunem adevărul. Dar ce om normal face lucrul asta? Eu zic că 99% dintre oameni, într-o atare situație, ar spune o minciună și anume „Nu sunt partizani pe-aici, puteți căuta”.

Dreptatea și adevărul

Beau liniștit a patra cafea și brusc simt o stare de liniște și încredere că toate merg bine. Unde merg toate, către ce se îndreaptă? Către moarte, firește. Un lucru pe care-l știu de mic dar pe care l-am ignorat atâția ani. Știu exact unde merg și dintr-odată, fără nicio explicație, nu mai am nicio teamă. Ba chiar mă cuprinde un fel de interes, o înțelegere ca atunci când ai dat o raită pe lângă lacul cel adânc unde știi că te vei scufunda când îți va veni rândul.

Renunțarea la citit

Eu, care am fost un cititor înrăit, am în această dimineață sentimentul acut că obiceiul cititului trebuie stopat. Mă refer la ficțiuni - romane, nuvele, povești, piese de teatru, poezii. Mi se pare că nu ai cum te folosi de ele pentru a-ti duce viața reală la bun sfârșit. La ce-mi e de ajutor, de pildă, faptul că am citit Frații Karamazov? Când și unde mă pot întâlni cu situații și personaje precum cele de acolo? Și dacă m-aș întâlni cu o frumusețe precum Grușenka, aș deveni brusc Dmitri? Nici pomeneală. Fantezie pură, asta e tot. Sau poveștile mele - cum îi pot folosi unui copil? Există vreo șansă cât de măruntă ca el să se întâlnească vreodată cu un animal care vorbește și acționează precum oamenii? Da' de unde! Mai bine învață matematică, fizică, limbi străine - de toate astea se poate folosi ca să ducă o viață bună. Cine trăiește în lumea imaginației e pierdut.
Nu pot scăpa, deocamdată, de sentimentul ăsta. Știu că până la urmă trece, l-am mai încercat. Dar pun întrebarea fundamentală: unde este adevărul? Când gândesc bine, atunci când prețuiesc lectura sau când o repudiez? Pentru că și într-un caz și în altul simt până în cromozomi că am dreptate.