Mizeria politicii

Îmi scrie o prietenă cam aşa: „Stau şi mă uit la postările tale şi văd, în ultima vreme, numai politică, de care mi-e silă; unde sunt frumoasele poveşti pe care le urcai înainte?”. Evident că asta m-a făcut să cad pe gânduri. O avea dreptate prietena mea? E prea multă politică în blogul meu? E o eroare să scrii despre politică? Nu-i mai important de mii de ori să te ocupi de literatură, de muzică, de logică sau de filosofie?

Evident, răspunsul este da. Adică prietena mea are dreptate. Politica este o murdărie sinistră şi a te ocupa de ea te murdăreşte şi pe tine cumva. Politica generează monştri mult mai înspăimântători decât cei al lui Goya. Politica aduce în prim plan oameni de foarte proastă calitate - mincinoşi, hoţi, lipsiţi de caracter, imorali, corupţi, analfabeţi. Mulţi dintre ei nu sunt decât nişte pitecantropi cu cravată. După ce nu mai sunt în fruntea bucatelor, redevin nişte neica-nimeni, dar nişte neica-nimeni cu bani, bani furaţi, evident, din buzunarele oamenilor simpli. Istoria îi uită practic, aruncându-i în câte un subsol de catastif. Cine mai ştie azi de toţi acei clovni ridicoli care au ajuns deputaţi şi senatori în anii 90? Numai câţiva dintre ei au supravieţuit politic, restul sunt precum așchiile pe jos în jurul unui gater. Există oameni care să rămână în istorie pentru ceea ce au făcut bun în politică? Există, desigur, dar pe ei nu i-am apucat: Maniu, Brătienii, Take Ionescu, Titulescu, Iorga. Şi ultimul dintre ei, cel care a supravieţuit, cel pe care l-am putut vedea, atinge, asculta - Corneliu Coposu.
Sistemul politic a putrezit în asemenea hal, încât a ajuns să genereze, cum spuneam, monştri - oameni care nu pot face nimic altceva decât să mintă şi să fure, aşa cum alţii scriu cărţi sau lucrează grădini. Monştri cu care suntem contemporani, pe care îi vedem la televizor cum mint fără să le tremure un muşchi pe obraz, oameni care mai lipseşte doar să fure în direct şi la o oră de vârf pentru a da măsura exactă a decăderii româneşti.
Ei bine, nu e de mirare că oameni precum prietena care mi-a scris acele rânduri nu mai vor să audă de politică şi politicieni. Şi nu pot decât să confirm: le dau dreptate. Şi pe mine mă cuprinde sila. Dar, din păcate pentru mine, mai des mă cuprinde revolta. Şi atunci mă apuc să scriu despre Ponta şi ai lui. Mai ales acum, când lucrurile au ajuns foarte departe, nu mă pot opri. Am senzaţia că dacă scriu, contribui cumva la schimbarea în bine. Mă gândesc că poate există oameni care citesc ce scriu eu şi îmi dau dreptate. Mă gândesc că dacă sunt mulţi cei care scriu şi mulţi cei care citesc, numărul celor care înţeleg ce se întâmplă ar putea creşte. Crescând numărul lor, scade numărul celor care susţin o clasă politică murdară şi coruptă. Una peste alta, faptul că scriu aici despre politică ar putea să aibă efecte - indiferent cât de mici. Puse cap la cap, toate aceste efecte mici ar putea determina o schimbare generală de percepţie şi atitudine în ţara mea. E cam ca la vot. Unii spun: „ce contează dacă mă duc sau nu să votez, un singur vot, votul meu, nu poate schimba nimic”. Dar vezi că puse cap la cap, voturile astea care, privite individual, sunt insignifiante ca efect, pot conduce la un efect important.
Acum, după ce am spus toate astea, voi avea parte de reacţii (explicite, subînţelese sau nemărturisite) de tipul: „eşti naiv”, „eşti prost”, „n-ai ce face”, „nu-ţi foloseşte la nimic”, „aşa credea şi don Quojote”, „nu înţelegi”, „eşti ilogic”, „eşti băsist”. Dar dacă măcar câteva opinii vor fi de genul „ai dreptate”, atunci pot fi mulţumit.