Mizeria politicii

Îmi scrie o prietenă cam aşa: „Stau şi mă uit la postările tale şi văd, în ultima vreme, numai politică, de care mi-e silă; unde sunt frumoasele poveşti pe care le urcai înainte?”. Evident că asta m-a făcut să cad pe gânduri. O avea dreptate prietena mea? E prea multă politică în blogul meu? E o eroare să scrii despre politică? Nu-i mai important de mii de ori să te ocupi de literatură, de muzică, de logică sau de filosofie?

Mail din Australia

Astazi am primit o lovitura extrem de grea, care m-a descumpanit si aproape ca m-a aruncat, cum spun crestinii, in bratele deznadejdii. Loviturile astea vin intotdeauna atunci cand esti sigur ca ai rezolvat o problema, ca ai ajuns la un liman, ca, in sfarsit, ai ajuns la momentul pe care ti l-ai dorit atata si atata vreme. Nu stiu de ce a lasat Dumnezeu regula asta - probabil ca nu stie nimeni. Dar iata despre ce este vorba.

Supervizor

In urma unui supra-efort facut de David, americanul care-mi aranjeaza traducerea cartii de povesti, am primit si penultimul text. Mai am de primit doar "Fendrik, capetenia lupilor", dupa care urmeaza aranjarea ilustratiilor si contractul cu Amazon.

Incremenirea in proiect

Vorbeam aici despre un posibil destin potrivnic finalizarii traducerii povestilor mele. Amicul David din USA, cel care s-a angajat sa-mi faca lucrarea pana la 15 octombrie, pare-se ca are anumite probleme. Nu vreau sa spun despre ce e vorba, intrucat e doar o banuiala.

Pe 23 octombrie mi-a scris asa: 

Raul, thanks ever so much for your patience. Family matters have been resolved and I'm back on track with your stories. I will have the revisions to you by this weekend. 

Dupa cincizeci de ani

Tot citind povesti, cred ca am inteles de ce devin ele atat de atractive pentru oamenii de varsta a doua. 

Cand esti copil, sigur ca te atrag toate personajele fantastice - zane, monstri, animale care vorbesc si tot asa. E lumea care ti se pare naturala, lumea cu care poti comunica, nu vezi niciun impediment in a conversa cu spiridusii de sub brusturi, in a te intalni cu vrajitoarele, ori in a te transforma in albina. Totul este perfect posibil in copilarie.

Un husen face soiu'

Apropo de trecut strada. Mi-am amintit, plecand de aici, de vechiul meu amic Corcodel. Da, Corcodel. Pe el il cheama Romulus Corcodel, pe tatal lui il cheama Corcodel Gigel. Cred ca aveam vreo 17-18 ani cand l-am cunoscut. Iesise din puscarie, unde statuse o vreme pentru ca plecase de acasa cu masina familiei, desi nu avea permis si nici varsta legala. Azi, pentru asa ceva, nu te-alegi decat cu vreo doua dupa ceafa. Dar el, din cate imi amintesc, facuse si un accident minor. Nu mai tin minte toate amanuntele, mi se pare ca inca nu implinise 18 ani cand iesise cu masina pe strazi, dar pana se terminase procesul si fusese condamnat, implinise 18 ani. 

Flori pentru librareasa

Azi m-am dus la posta pentru niste colete si am trecut pe langa o librarie care face parte dintr-un lant cu care am un contract pentru Povestile Mariei. Am intrat, am facut ochii roata si, cu chiu cu vai am gasit pe un raft patru exemplare din carte, asezate in asa fel incat li se vedea numai cotorul. M-am pus in pielea unui potential cumparator, o persoana care vrea sa cumpere o carte frumoasa pentru cineva drag si care s-a gandit ca niste povesti ar fi tocmai potrivite. Daca persoana aceea intra in librarie si vede pe un raft niste cotoare albe pe care scrie cu negru "Povestile Mariei", eu cred ca nu va fi foarte interesata. Din pacate, in ziua de azi, ceea ce vinde marfa este, de multe ori, ambalajul. Aici nu este doar o rasturnare a valorilor, dar si un prilej pentru multiple inselatorii. Pentru ca un individ pornit sa faca bani usor, poate pune un produs de doi lei intr-un ambalaj foarte frumos si apoi sa ceara 10 lei. Dar asta este si nu prea mai avem ce face.

Adina

Prin octombrie, ce m-am gandit eu? Ia sa vad daca nu pot promova cartea care sta sa apara, pe niste bloguri. Stiam ca sunt multi bloggeri impatimiti de literatura, si daca macar unii din ei ar fi acceptat sa scrie despre cartea mea, tot ar fi fost mai bine decat nimic.

Primul blog gasit a fost http://adinab.wordpress.com/ Apartine unei timisorence, Adina. O coincidenta ca atatea altele despre care voi mai scrie aici. Iata corespondenta mea cu Adina.

Hurezeanu si pumnul de bomboane

Am vazut, la Gaudeamus, fel de fel de batrani, de la cei care se credeau inca tineri si urcau treptele in pas alergator, pana la cei pe care ii ajutau altii sa umble. De fapt, chiar ma asteptam sa vad multi oameni de varsta a doua si a treia la targ. Pentru ca, o stie toata lumea, in ziua de azi tinerii nu mai citesc. Punct. O sa dezvolt  subiectul intr-o alta postare.

Unul dintre acesti batrani a venit, s-a sprijinit de masa si a inceput sa-mi vorbeasca despre carti, despre lectura, despre autori pe care ii cunoscuse el candva, despre incercarile lui literare din vremea cand era adolescent si, bineinteles, despre cartea mea. A laudat ilustratiile, a laudat cartea in sine, m-a facut sa cred ca am in fata un bibliofil care va cumpara nu unul ci zece exemplare din Povestile Mariei.

Ce se citeste, cine citeste

Harry Potter, seria de romane fantastice semnata de J.K. Rowling, Poveste despre doua orase, de Dickens si Stapanul Inelelor, de Tolkien sunt cele mai vandute carti ale tuturor timpurilor, scrie L’Internaute. Fiecare dintre aceste romane s-a vandut in minimum 150 de milioane de exemplare, de la lansarea pe piata.

Asadar, cea mai mare plaja de cititori este in zona povestilor. M-am orientat bine, inseamna. Mai ramane sa vand si eu 150 de milioane de exemplare.

Ma intrebam la un moment dat cine cumpara povesti. La targ, in zilele de maxima actitivate, adica vineri seara, sambata full time si duminica dimineata, am fost atent la acest detaliu. Si mi-am dat seama ca principalii cumparatori de povesti sunt femeile, indiferent de varsta. Daca vrei sa convingi un barbat sa cumpere povesti, e ca si cum ai incerca sa convingi o calugarita sa mearga la birt. Pur si simplu, barbatii te refuza. Nici macar nu se opresc sa se uite la cartea de povesti. Pentru ca ei sunt macho.

La un moment dat, am rugat-o pe Rodi sa incerce si ea experienta. Ma gandeam ca pentru unii barbati, conteaza si de la cine cumpara. Vazandu-ma pe mine, coscogeamite galiganul, cum ar fi zis Creanga, poate ca le piere cheful de discutii. Dar cu Rodi s-a intamplat la fel, cu toate ca ea avea un stil de a zambi care ar fi trebuit sa-i moaie pe acei macho. Spre deosebire de mine, Rodi reusea sa-i faca macar sa isi incetineasca mersul. Dar de cumparat, ioc.

Ma astept ca dintre sutele de milioane de cumparatori ai cartilor lui Rowling, peste 90% sa fie femei si copii.

Un europalet cu carti

In 20 octombrie, am primit cartile. Am fost sunat de la Bucuresti si mi s-a spus ca pe la ora 10 trebuie sa merg in vama si sa caut un transporter cu numar de Subotica. M-am dus si, intr-adevar, masina era acolo. Soferul, un tip pe la 30 de ani, vorbea engleza binisor. Cand a deschis usile, am incremenit: era vorba de un europalet pe care, frumos stivuite, stateau 50 de pachete cu cate 20 de exemplare din cartea mea. Fiecare pachet era impachetat cu grila si etichetat, ca sa nu fie vorba de vreo confuzie. De emotie, m-am pierdut si, pret de vreo doua minute nu am fost in stare sa fac nimic, nici macar sa vorbesc.

In cautarea unei tipografii II

Dupa ce am renuntat sa tiparesc la Timisoara, m-am gandit sa extind investigatiile. M-am dus prin librarii, am ales tot felul de carti care mi-au placut ca aspect si m-am uitat pe spate, ca sa vad unde au fost printate. Surpriza: pe majoritatea ori nu scria nimic, ori gaseam cate un text de genul "Tiparit in UE" sau "Tiparit in Romania". Apoi am gasit carti cu detalii: unele erau tiparite in China, altele in Olanda, ba chiar si in India. Din Romania, doar vreo trei. Am hotarat sa incerc la Monitorul Oficial si la Coresi, care tiparisera pentru o anumita editura si mi se parea ca lucreaza frumos. Le-am trimis mail cu toate datele mele, am descris cartea, le-am spus cine o ilustreaza si am asteptat. Marea surpriza a fost ca nu mi-au raspuns. Pur si simplu, a fost de parca nici nu existam. Le-am scris din nou, dar rezultatul a fost acelasi.

Pentru intaia data am realizat cat este de dificil pentru un om care scrie o carte sa ajunga sa o vada pe rafturi. Dificultatile apar de la primii pasi, pentru ca cei cu care ai vrea sa lucrezi si de la care speri, in naivitatea ta, ca ar putea chiar sa te ajute, sa te indrume, sa-ti faca recomandari, exact aceia te ignora de parca ai fi un gandacel care bazaie pe langa urechile lor suverane. Pur si simplu, nu-mi venea sa cred ca mi se intampla asta. Pentru ca eram convins ca am o carte buna si frumoasa, care va fi bine primita. De ce oare ma respingeau tiparitorii? Chiar sa nu ii intereseze deloc ce am eu de scos la lumina? Stiam sigur ca "Povestile Mariei" avea sa fie o carte de succes, ca daca ar fi ajuns pe rafturi in librarii, s-ar fi individualizat rapid si ar fi atras atentia cumparatorilor. Intr-un mare morman de carti aruncate intr-un tarc - cum vezi pe la diverse supermarketuri - nicio carte nu are vreun motiv sa fie preferata de cineva. Dar eu stiam ca daca acolo, in morman, s-ar afla si cartea mea, ar fi vazuta rapid de oricine. Si atunci, de ce sa nu fie interesati cei mari sa o tipareasca?

Raspunsul a venit de la sine: era vorba de bani. De ce sa se incurce ei cu tirajul meu de 1000 de exemplare? Ce mare profit le putea aduce asa ceva, in comparatie cu sumele incasate de la cei care scot 5000 de exemplare dintr-un singur titlu si dau in lucru zeci si zeci de titluri in fiecare an?

Cand am inteles asta, am fost cuprins de un fel de disperare, combinata cu o furie neputincioasa. Nu-mi ramanea decat sa ma reintorc la Timisoara, la micile tipografii care faceau reviste glossy si sa incerc marea cu degetul.

Baloanele

Organizatorii ne-au pus tuturor la dispozitie standul cu rafturi cu tot, cu desk-ul si scaunele aferente. Deasupra standului ne-au prins si buchete de baloane colorate, ca sa fie totul cat mai sarbatoresc.

Apropo de baloane. Inainte de a veni la Bucuresti, ma gandisem si eu la ele. Nu aveam de unde sa stiu ca se ocupa organizatorii de asa ceva. Am cautat pe net firme care inscriptioneaza baloane. In Timisoara, doar vreo doua, dar niciuna nu a raspuns la telefon. La Bucuresti, mai multe, e adevarat, dar una singura a raspuns. Am avut o discutie lunga cu un domn care mi-a explicat cum stau lucrurile cu inscriptionarea. O suta de baloane, cum ma gandeam eu sa comand, pentru el era un fleac, aproape ca nici nu merita sa porneasca masinile. Pana la urma, a acceptat, dar mi-a cerut un avans. I-am propus un transfer in cont, dar la capitolul asta a inceput s-o scalde. Pana la urma, a cemat-o pe sotia lui - ea se pricepe la finante - si ne-am inteles sa renuntam la orice fel de plata prin banca. A ramas sa merg la Bucuresti cu o zi inainte de targ, sa-i dau avansul din mana si apoi, pe 18 dimineata, sa merg sa iau baloanele si sa platesc diferenta. I-am comandat, asadar, o suta de baloane de diferite culori, inscriptionate cu "POVESTILE MARIEI".

Pe 17 noiembrie, in drum spre Bucuresti, l-am sunat pe domnul cu baloanele de cel putin 100 de ori, cate un apel pentru fiecare balon comandat. Nu mi-a raspuns, nici nu a inchis telefonul, nici nu a sunat el, cu vreo scuza puerila de genul "stiti, am uitat telefonul in masina". Asa ca nu mi-a ramas decat sa debifez baloanele de pe lista cu obiecte de decor.

Adevarul e ca nu mi-ar fi incaput oricum o suta de baloane acolo. Si, in plus, cele doua buchete puse de organizatori aratau foarte bine.

Cum am mers la Gaudeamus

In noiembrie, am fost cu cartea la Targul Gaudeamus.

Ma pregatisem sufleteste sa ratez acest eveniment. Intai pentru ca se iveau mereu probleme cu tipografia, apoi pentru ca atunci cand am vazut tarifele, m-am gandit ca va trebui sa vand prea scump ca sa imi scot banii. Plus ca in regulamentul lor scria ca standul minim este de 12 metri patrati. Ce sa fac eu cu atatia metri? Mi-ar fi fost de ajuns un singur metru, pe care sa pun o masuta. Ma tot gandeam cum sa fac sa gasesc pe cineva care sa ma ajute. Ideea i-a venit lui Mihai - un alt fost coleg, cel care imi facuse editia. Mihai are o firma importanta de branding, a creat peste 100 de identitati (imi vine in minte acum laptele ZUZU), lucreaza cu specialisti foarte buni, asa ca am avut noroc cu carul. Baietii mi-au facut coperta, layerele, au ales formatul, practic au construit o identitate a cartii care urma sa apara (aici exagerez, desigur). Mihai mi-a sugerat sa iau legatura cu diverse edituri care participa la Gaudeamus si sa ii rog sa expuna la standul lor si unicul meu titlu - Povestile Mariei. Ar fi avut loc pe un colt de masa, desigur. Numai ca nu a vrut nimeni. N-are rost sa spun cu cine am vorbit, pentru ca au fost multi. Pur si simplu nimeni nu a fost atat de amabil. In fond, cine are inchiriati 30 de metri patrati si expune acolo 100 de titluri, practic nu ar simti daca ar pune si cartea mea printre ele. Dar, ca sa nu mai lungesc, NU AU VRUT.

Si atunci m-am gandit: "ia sa sun eu chiar la Radio, la organizatori, poate gasesc acolo pe cineva care e dispus sa ma ajute". Am sunat si, n-o sa ma credeti, am gasit un domn Mihai care s-a oferit sa caute o solutie. Asta, bineinteles, dupa ce i-am trimis pe mail coperta cartii si una dintre povesti. Sunt convins ca i-au placut, altfel nu stiu daca s-ar fi implicat. Daca era o carte anosta, cu o coperta tipatoare din carton lucios, ar fi fost una oarecare dintre sutele de astfel de aparitii. Iar daca textul ar fi fost banal si - cum vad in destule ocazii - plin de greseli de exprimare sau de ortografie, sigur n-as fi ajuns la targ.

Domnul Mihai nu numai ca a discutat cu conducerea targului despre standul meu, care ar fi urmat sa aiba doar patru metri patrati, dar a propus inclusiv sa mi se dea gratuit! Si, incredibil, propunerea a fost aprobata. Pot spune ca, intr-adevar, cei de la Radio Romania au fost niste boieri.

Dupa 30 de ani

Au trecut patru luni de cand am tiparit cartea mea de povesti. Se numeste, simplu, "Povestile Mariei", iar ca subtitlu am pus "Sapte intalniri extraordinare". Ilustratiile sunt ale lui Mircea Doinaru, prietenul meu vechi din vremea liceului si a studentiei. Au fost ani pe care aproape i-am petrecut impreuna, nu trecea o zi fara sa ne intalnim. Beam bere si vodca ruseasca, si discutam despre arta si filosofie. Eu cantam la chitara muzica preclasica, iar Mircea desena si picta. Amandoi visam la o viata dedicata artei. El si-a indeplinit visul, a devenit un artist cunoscut si apreciat. Eu m-am pierdut in jungla vietii reale. Si iata ca acum, dupa treizeci de ani, ne-am intalnit din nou. Eu am scris povestile, Mircea le-a ilustrat. A iesit o carte frumoasa, la propriu.