Cosmicomicăriile lui Italo Calvino(6)

Jocuri fără sfîrşit

      In măsura în care galaxiile se îndepărtează, rarefierea universului este compensată prin formarea altor noi galaxii, compuse din materie ce se creează ex novo. Pentru a menţine stabilă densitatea medie a universu­lui, e de-ajuns să se creeze un atom de hidrogen la fiecare 250 de milioane de ani pentru 40 de centimetri cubi de spaţiu în expansiune. (Acestei teorii, numită „Teoria stării continue”, i se opune ipoteza că universul s-ar fi creat într-un moment precis, printr-o imensă explozie).

Eram copil cînd mi-am dat seama de asta - zise QfwfQ  - Cunoşteam fiecare atom de hidrogen în parte, şi cînd ieşea la iveală unul nou, îl observam imediat. Pe vremea copilăriei mele, ca să ne jucăm, n-aveam nimic altceva în tot universul decît atomi de hidrogen, şi mă jucam toată vremea cu un alt copil de vîrsta mea, pe care-l chema Pfwfp.

Cum era jocul nostru? Vă spun în două cuvinte. Fiindcă spaţiul este curb, dădeam drumul atomilor să se rostogolească pe curba lui, ca nişte bile, şi cîştiga cel care îşi trimitea mai departe atomul. Cînd făceai vînt atomului, trebuia să calculezi bine efectele, traiec­toriile, să ştii să profiţi de cîmpurile magnetice şi de cîmpurile de gravitaţie, căci dacă nu, bila ieşea de pe pistă şi era scoasă din competiţie.

Regulile erau următoarele: cu un atom puteai atinge un alt atom de-al tău şi să-l împingi înainte, sau să scoţi din joc un atom al adversarului. Bine­înţeles, aveai grijă să nu dai lovituri prea tari, pentru că din ciocnirea a doi atomi de hidrogen, poc! se putea forma unul de deuteriu, sau chiar de heliu, care, la rezultat, n-aveau valoare. Mai mult, dacă unul din cei doi atomi era al adversarului, trebuia să i-l dai înapoi. Ştiţi cum este făcută curba spaţiului: o bilă se rostogoleşte, se rostogoleşte şi deodată o ia în jos pe pantă şi se îndepărtează de nu mai poţi da de ea. De aceea, tot jucîndu-ne, numărul atomilor aflaţi în joc scădea mereu, şi primul dintre noi doi care rămînea fără niciun atom pierdea partida.

Şi iată că, tocmai în momentul hotărâtor, începeau să iasă la iveală atomi noi. Se ştie că între atomul nou şi cel folosit e o mică diferenţă: cei noi erau străluci­tori, limpezi, proaspeţi, umezi ca roua. Am stabilit reguli noi şi anume: unul nou făcea cît trei vechi; cei noi, de îndată ce se formau, trebuiau împărţiţi în mod egal între noi.

In felul acesta, jocul nostru nu se termina niciodată, şi nici nu ne plictiseam, pentru că, ori de cîte ori ieşeau atomi noi, ni se părea că şi jocul era nou şi că jucam prima noastră partidă.

Apoi, cu trecerea timpului, dă-i şi dă-i, jocul a început să lâncezească. Atomi noi nu se mai vedeau; atomii pierduţi nu mai puteau fi înlocuiţi; loviturile noastre deveneau tot mai slabe, nehotărâte, de frică să nu pierdem puţinele piese care rămăseseră în joc, în spaţiul acela pustiu şi neted.

Şi Pfwfp se schimbase. Era distrat, pleca, nu era acolo cînd îi venea rândul să tragă, eu îl strigam şi el nu răspundea, apărea din nou abia după o jumătate de oră.

—   Ia ascultă, e rîndul tău, ce faci, nu mai joci?

—   Ba da, joc, nu mă plictisi, trag acum.

—   Dacă pleci aşa de capul tău, întrerupem partida.

—   Uf, faci atâtea fiţe pentru că pierzi.

Era adevărat. Rămăsesem fără atomi, în timp ce Pfwfp, dracu ştie cum, avea întotdeauna unul de re­zervă. Dacă nu se formau atomi noi ca să-i putem împărţi, nu mai aveam nicio speranţă să-l ajung din urmă.

Îndată ce Pfwfp s-a îndepărtat din nou, l-am urmărit în vîrful picioarelor. Atîta timp cît eram şi eu acolo, părea că hoinăreşte distrat, fluierînd; odată ieşit din raza vederii mele, grăbea pasul prin spaţiu, cu un mers atent, ca şi cum ar fi avut o ţintă bine stabilită. Care era această ţintă — această înşelăciune, cum veţi vedea — n-am întîrziat să aflu. Pfwfp cunoştea toate locurile unde se formau atomi noi şi, din cînd în cînd, dădea cîte o raită şi îi culegea pe loc, proaspeţi, şi apoi îi ascundea. De aceea nu ducea niciodată lipsă de atomi ca să tragă!

Dar, înainte de a-i pune în joc, ca un trişor ordinar ce era, îi aranja ca să pară atomi vechi, frecînd puţin pelicula de electroni pînă părea opacă şi uzată, ca să mă facă să cred că era vorba de unul din atomii lui de mai înainte, găsit din întîmplare în buzunar.

Şi asta nu era tot: făcusem un calcul rapid al ato­milor jucaţi şi-mi dădusem seama că reprezentau nu­mai o mică parte din cei pe care-i fura şi ascundea. Să-şi fi pus oare deoparte un depozit de hidrogen? Ce să facă cu el? Ce-avea oare în cap? Mă cuprinse o bănuială: Pfwfp vroia să-şi construiască un univers al său, non-nouţ.

Din clipa aceea n-am mai avut linişte: trebuia să i-o plătesc cu vîrf şi îndesat. Aş fi putut să-l imit; acum cînd ştiam locurile, n-aveam decît să ajung acolo cu cîteva clipe mai devreme şi să iau atomii de-abia născuţi, înainte să pună el mîna pe ei! Dar ar fi fost prea simplu! Vroiam să cadă într-o cursă demnă de perfidia lui. M-am apucat mai întîi să fabric atomi falşi; în timp ce el era prins cu incursiunile lui trădă­toare, eu pisam, dozam şi îngrămădeam într-o ascunză­toare secretă tot materialul pe care-l aveam la dispo­ziţie. In fond, materialul acesta era cam sărăcăcios: radiaţii fotoelectrice, pilitură de cîmpuri magnetice, cîte un neutron rătăcit pe drum; dar, tot rotunjind şi umezind cu salivă, izbuteam să încheg totul laolaltă. In cele din urmă, am preparat nişte corpusculi care, dacă îi observai cu atenţie, se vedea clar că nu erau nici de hidrogen, nici de vreun alt element existent, dar pentru unul care trecea grăbit, ca Pfwfp, ca să-i smulgă şi să-i pună în buzunar, pe furiş, puteau să pară hidrogen pur şi nou-nouţ.

In felul acesta, în timp ce el nu bănuia încă nimic, i-o luam înainte. Locurile mi le fixasem bine în minte.

Spaţiul este curb peste tot, dar există puncte unde este mai curb decît în alte părţi; un fel de adîncituri sau gîtuiri sau nişe, unde vidul se încolăceşte în jurul său. In aceste nişe, la fiecare 250 de milioane de ani, se formează, cu un uşor ţiuit, ca perla între valvele stridiei, un strălucitor atom de hidrogen. Eu treceam, băgam atomul în buzunar şi-l puneam în loc pe cel fals. Pfwfp nu observa nimic: rapace şi nesăţios, îşi umplea buzunarele cu gunoiul acela, în timp ce eu adunam toate comorile pe care universul le ascundea în sînul său.

Soarta partidelor noastre s-a schimbat: eu aveam mereu atomi noi de pus în joc, iar cei ai lui Pfwfp ratau. De trei ori a încercat să tragă şi de trei ori atomul s-a fărîmiţat şi s-a turtit în spaţiu. Acum Pfwfp căuta tot felul de pretexte ca să lăsăm partida baltă.

—    Hai — îl aţîţam eu — dacă nu dai, partida e a mea.

Iar el:

—    N-are valoare, cînd un atom se strică partida e nulă şi se începe de la capăt.

Era o regulă inventată de el în clipa aceea.

Eu nu-i dădeam niciun răgaz, ţopăiam în jurul lui, îi săream în cîrcă şi cîntam:

 — Trala, trala, trala la Dacă nu tragi, te retragi Tragi, şi tragi ori nu mai tragi Trag şi eu cîte tu tragi

—  Gata — zise Pfwfp — să schimbăm jocul.

—  Aha — am răspuns eu — de ce nu ne-am juca făcînd să zboare galaxiile?

—  Galaxiile? şi deoadată Pfwfp se lumină de mulţumire. Eu vreau! Dar tu... n-ai nici un fel de galaxie.

—   Ba eu, da.

—   Şi eu!

—   Hai! Cine o face să zboare mai sus!

Şi am aruncat în spaţiu toţi atomii noi pe care-i ţineam ascunşi. La început păreau că se împrăştie, apoi s-au condensat într-un fel de nor uşor, şi norul se mărea, se mărea, iar în interiorul lui se formau condensări incandescente, care se învîrteau, se învîrteau, şi la un moment dat se transformau într-o spirală de constelaţii nemaivăzute care plana, deschizîndu-se în jeturi, şi fugea, fugea, iar eu o ţineam de coadă fugind. Dar acum nu mai eram eu acela care făcea să zboare galaxia, ci galaxia mă făcea pe mine să zbor, agăţat de coada ei; adică, nu mai exista nici sus, nici jos, ci numai spaţiu care se dilata şi galaxia în mijloc care se dilata şi ea, în timp ce eu, agăţat acolo, mă strâmbam la Pfwfp, care se şi afla la mii de ani-lumină depărtare.

Pfwfp, la prima mea mişcare, se grăbise să-şi scoată toată prada şi s-o arunce cu o mişcare cumpănită, în­tocmai ca unul care se aşteaptă să vadă cum se des­chid în cer spiralele unei nesfîrşite galaxii. Cînd colo, nimic. O scîntedere de radiaţii, o sclipire dezordonată, şi imediat s-a stins totul.

—   Asta-i tot? strigam eu către Pfwfp care mă înjura, verde de mînie.

—   O să-ţi arăt eu Qfwfq, cîine ce eşti!

Dar eu şi galaxia mea zburam între mii de alte galaxii, iar a mea era cea mai nouă, invidiată de întreg firmamentul, strălucitoare, cum era de hidrogen tînăr şi de beriliu proaspăt şi de carbon nou-nouţ. Galaxiile bătrîne se fereau de noi pline de invidie, iar noi fugeam de ele, tropăind trufaşi, văzîndu-le atît de învechite şi de greoaie. Tot fugind unii de alţii, ajunserăm să trecem prin spaţii din ce în ce mai rarefiate şi goale: şi iată că în mijlocul golului, numai ce văzui apărînd ici şi colo un fel de împroşcături incerte de lumină. Erau o mulţime de noi galaxii, formate din materie de-abia născută, galaxii mai noi decît a mea. In curînd spaţiul deveni din nou stufos şi plin ca o vie înainte de cules, şi zburam fugind unii de alţii, galaxia mea fugind de cele mai tinere ca şi de cele bătrîne, cele tinere şi cele bătrîne fugind de noi. Şi apoi am zburat din nou în ceruri goale, dar şi cerurile acestea începeau să se populeze, şi aşa mai departe.

Într-unul din aceste spaţii pline, iată că aud:

—   Qfwfq, acuma ai să mi-o plăteşti, trădătorule! şi văd o galaxie nouă-nouţă zburînd pe urmele noastre şi, întins pe vîrful extrem al spiralei, proferînd tot felul de ameninţări şi insulte la adresa mea, vechiul meu tovarăş de joacă Pfwfp.

Începu urmărirea. Acolo unde spaţiul urca, galaxia lui Pfwfp, tînără şi sprintenă, cîştiga teren, dar acolo unde spaţiul cobora, a mea, mai grea o lua înainte.

În curse, se ştie care e secretul: totul depinde de cum se iau curbele. Galaxia lui Pfwfp avea tendinţa să le micşoreze, pe cînd a mea să le lărgească. Lărgin- du-le şi tot lărgindu-le, iată că ne trezim aruncaţi peste marginea spaţiului, cu Pfwfp în spate. Con­tinuăm cursa noastră cu sistemul care se foloseşte în aceste cazuri, creîndu-ne adică spaţiu înaintea noastră, pe măsură ce înaintăm.

Astfel, în faţă aveam nimicul, iar în spate mutra scîrboasă a lui Pfwfp care mă urmărea: din ambele părţi o privelişte antipatică. Oricum, preferam să privesc înainte: şi ce văd? Pfwfp, pe care privirea mea de-abia îl lăsase în spate, fugea pe galaxia lui drept in faţa mea.

—   Aha! strigai eu. Acum e rîndul meu să te urmăresc!

—  Cum adică? — făcu Pfwfp, nu ştiu exact dacă din spatele meu sau de-acolo din faţă — de vreme ce eu te urmăresc pe tine?

Mă întorc: Pfwfp era tot scai după mine. Mă întorc din nou în faţă: şi iată-l acolo fugind şi întorcîndu-mi spatele. Dar, privind mai bine, văzui că în faţa galaxiei lui care mă preceda, era o alta, iar aceea era a mea, mai ales că pe ea mă aflam eu, de necon­fundat chiar văzut din spate. Şi mă întorsei spre Pfwfp, care mă urmărea şi, ascuţindu-mi privirea, văzui că galaxia lui era urmărită de o altă galaxie, a mea, cu mine în vîrf care, chiar în acel moment, mă întorceam să mă uit înapoi.

Şi aşa, în spatele fiecărui Qfwfq era un Pfwfp, iar în spatele fiecărui Pfwfp, un Qfwfq, şi fiecare Pfwfp urmărea un Qfwfq şi era urmărit de el, şi vice-versa. Distanţele dintre noi ba se micşorau puţin ba se mă­reau puţin, dar era clar acum că cel din spate nu-l va ajunge pe cel din faţă şi nici cel din faţă pe celălalt. Pierdusem orice chef să ne jucăm aşa de-a urmăritul şi, de altfel, nu mai eram nici copii, dar nu ne mai rămînea altceva de făcut.

P5