Există un domn care urmărește postările mele cu caracter social-politic și are obiceiul de a le comenta într-o cheie care s-ar vrea demolatoare. De cele mai multe ori replicile lui sunt de genul „ba pe-a mă-tii”: când scriu, să zicem, că Ponta este un om de nimic, apare cu observații de genul „Băsescu este, în schimb, o mare valoare” etc. Dar când prezint dovezi clare, pe care le poate înțelege și un copil, că USL nu este decât o șleahtă de hoți ordinari, domnul acesta are obiceiul să tacă mâlc.
Spre exemplu, am pus întrebarea elementară: de ce la alegerile din 2012, când era absolut clar că oricine candidează cu un mesaj anti-Băsescu primește 80% din voturi, de ce nu a pus Antonescu pe liste oameni nepătați, specialiști etc, având șansa istorică de a începe cu adevărat, prin intermediul lor, „revoluția bunului simț”, preferându-le tot felul de jagardele penale de genul Fenechiu, Chiuariu, Roșca Stănescu etc? (De Ponta nu mai vorbesc, cred că nimeni nu se poate aștepta de la el și partidul lui să promoveze altceva decât bandiți). Domnul de care vorbesc nu a considerat că e cazul să comenteze asta și convingerea mea e că nu a făcut-o pentru că și-a dat seama că nu poate exista un răspuns mulțumitor la o astfel de întrebare. În schimb, de câte ori prezint față hidoasă a USL și a oamenilor săi, arătând că ajungerea lor la putere are drept cauză principala lipsa cronică de educație a românilor, mă combate vehement.
Mi-a trebuit ceva vreme ca să înțeleg de ce-l irită pe acest domn alegațiile mele cu privire la starea de înapoiere a românilor. Acum știu. El este un om care a părăsit România de ani buni, plecarea lui în SUA reprezentând încununarea unor ani de boemă și trăi pe vătrai. Cariera lui a fost ascendentă: a terminat filozofia, a scris articole și cărți, a stat în preajma unor oameni care puteau dispune de soarta celorlalți printr-un singur gest, a avut libertăți pe care acolo unde e acum le-a cam pierdut, nimeni nu i-a spus vreodată du-te mai încolo. S-a învârtit în medii de poeți, artiști, gânditori, s-a dus la cenaclurile lui Păunescu unde spiritul lui s-a avantat în spațiile nemărginite ale cultului personalității, ceilalți l-au privit cu respectul omului simplu față de cel cu carte care îi caracteriza pe români înainte de 89 și o bună perioadă după. N-a avut de-a face cu mizeria politicienilor, cu aroganța și suficiența afaceriștilor cu bani de la buget sau, dacă, după Revoluție, s-a intersectat cu ei, a fost doar pentru a constata că sunt aceiași prim-secretari, milițieni, activiști, sindicaliști pe care-i cunoștea atât de bine. Pentru el lucrurile fuseseră simple: sistemul ceaușist era mincinos, destinul ne silea să trăim cu acea minciună, dar în rest puteam face ce dorim, totul era să ne descurcăm, ne puteam refugia în spirit, puteam fi mici semizei locali ai culturii. După 89 lucrurile au rămas simple, grație lui Iliescu - omul care i-a păstrat în funcții pe vechii comuniști: cu toții au ajuns primari, președinți de consilii județene, prefecți, directori de instituții, directori de gazete, afaceriști. Așa că omul nostru s-a simțit în continuare în elementul lui.
Mi-a trebuit ceva vreme ca să înțeleg de ce-l irită pe acest domn alegațiile mele cu privire la starea de înapoiere a românilor. Acum știu. El este un om care a părăsit România de ani buni, plecarea lui în SUA reprezentând încununarea unor ani de boemă și trăi pe vătrai. Cariera lui a fost ascendentă: a terminat filozofia, a scris articole și cărți, a stat în preajma unor oameni care puteau dispune de soarta celorlalți printr-un singur gest, a avut libertăți pe care acolo unde e acum le-a cam pierdut, nimeni nu i-a spus vreodată du-te mai încolo. S-a învârtit în medii de poeți, artiști, gânditori, s-a dus la cenaclurile lui Păunescu unde spiritul lui s-a avantat în spațiile nemărginite ale cultului personalității, ceilalți l-au privit cu respectul omului simplu față de cel cu carte care îi caracteriza pe români înainte de 89 și o bună perioadă după. N-a avut de-a face cu mizeria politicienilor, cu aroganța și suficiența afaceriștilor cu bani de la buget sau, dacă, după Revoluție, s-a intersectat cu ei, a fost doar pentru a constata că sunt aceiași prim-secretari, milițieni, activiști, sindicaliști pe care-i cunoștea atât de bine. Pentru el lucrurile fuseseră simple: sistemul ceaușist era mincinos, destinul ne silea să trăim cu acea minciună, dar în rest puteam face ce dorim, totul era să ne descurcăm, ne puteam refugia în spirit, puteam fi mici semizei locali ai culturii. După 89 lucrurile au rămas simple, grație lui Iliescu - omul care i-a păstrat în funcții pe vechii comuniști: cu toții au ajuns primari, președinți de consilii județene, prefecți, directori de instituții, directori de gazete, afaceriști. Așa că omul nostru s-a simțit în continuare în elementul lui.
La vremurile alea i-a rămas sufletul domnului despre care vorbesc. Pentru el, oamenii de atunci erau educați - învățau în școală despre Arghezi și legea lui OHM, studiau gramatica, istoria și graficele de funcții, intrau cu toții la facultate, ce mai, un adevărat paradis al maselor școlarizate pe deplin.
Te poți întreba de ce nu o fi rămas el în România. Explicația e simplă: a crezut că în SUA o să dea peste aceiași oameni - activiști burtoși, traficanți de influență, băieți de treabă, politruci, gargaragii, milițieni, cumpărători de doctorate - cu alte cuvinte, că o să găsească o altfel de Românie, mai mare și mai bine organizată, în care, în plus, poți face bani cinstiți și mulți.
Numai că după ce a plecat, criticul meu a dat de greu: a trebuit să muncească dens, continuu, în medii care nu mai erau de admiratori. Nimeni nu s-a mai extaziat auzindu-l cum vorbește de Heidegger și de presocratici. Nimeni nu l-a mai căutat ca să stea nopți întregi la palavre pe teme filosofice adânci, n-a mai găsit pitecantropi buhăiți care în aparență să fie niște duri ai capitalismului, dar la un whisky să tragă perdeaua ca să li se vadă sufletul cel bun. Pur și simplu toate astea au zburat, în locul lor rămânând doar mecanismul care mișcă societatea, rece și impersonal.
Așa că domnul care mă critică a început să descopere că în România era mai bine. În România te puteai duce la orice cârciumă și dădeai acolo de oameni interesanți, autodidacți filosofi ai fatalității, cu care puteai vorbi despre Eminescu și despre Avram Iancu, de la care puteai auzi snoave cu bătrâni înțelepți din sate uitate de timp și care, după mai multe pahare, începeau să cânte cântece populare care te mișcau până la lacrimi. Acolo puteai să te pătrunzi de spiritul lui Cioran, să te gândești la Meșterul Manole, să scrii despre ei în reviste obscure de literatură, să fii aproape de natură, să te lungești pe căpițe și să privești pădurile de brad, să meditezi la veșnicie cu capul în poale de Ilene Cosânzene fremătând la auzul frumoaselor tale povești despre muzica sferelor și basset-ul reginei din Saba. Mai puteai, pe atunci, să te duci la bibliotecă, să studiezi, să iei notițe, să te întâlnești acolo cu alți oameni ca tine, să scrii la cartea ta care urma să devină cel mai important roman al deceniului. Odată pe lună te duceai să-ti iei salariul pentru sinecura pe care ți-o oferise cine știe ce neandertalian bugetar căruia îi făceai teza de doctorat și uite-așa trecea viața ta, plină de vise colorate, de mici bucurii și de speranțe care urmau să se împlinească.
Te poți întreba de ce nu o fi rămas el în România. Explicația e simplă: a crezut că în SUA o să dea peste aceiași oameni - activiști burtoși, traficanți de influență, băieți de treabă, politruci, gargaragii, milițieni, cumpărători de doctorate - cu alte cuvinte, că o să găsească o altfel de Românie, mai mare și mai bine organizată, în care, în plus, poți face bani cinstiți și mulți.
Numai că după ce a plecat, criticul meu a dat de greu: a trebuit să muncească dens, continuu, în medii care nu mai erau de admiratori. Nimeni nu s-a mai extaziat auzindu-l cum vorbește de Heidegger și de presocratici. Nimeni nu l-a mai căutat ca să stea nopți întregi la palavre pe teme filosofice adânci, n-a mai găsit pitecantropi buhăiți care în aparență să fie niște duri ai capitalismului, dar la un whisky să tragă perdeaua ca să li se vadă sufletul cel bun. Pur și simplu toate astea au zburat, în locul lor rămânând doar mecanismul care mișcă societatea, rece și impersonal.
Așa că domnul care mă critică a început să descopere că în România era mai bine. În România te puteai duce la orice cârciumă și dădeai acolo de oameni interesanți, autodidacți filosofi ai fatalității, cu care puteai vorbi despre Eminescu și despre Avram Iancu, de la care puteai auzi snoave cu bătrâni înțelepți din sate uitate de timp și care, după mai multe pahare, începeau să cânte cântece populare care te mișcau până la lacrimi. Acolo puteai să te pătrunzi de spiritul lui Cioran, să te gândești la Meșterul Manole, să scrii despre ei în reviste obscure de literatură, să fii aproape de natură, să te lungești pe căpițe și să privești pădurile de brad, să meditezi la veșnicie cu capul în poale de Ilene Cosânzene fremătând la auzul frumoaselor tale povești despre muzica sferelor și basset-ul reginei din Saba. Mai puteai, pe atunci, să te duci la bibliotecă, să studiezi, să iei notițe, să te întâlnești acolo cu alți oameni ca tine, să scrii la cartea ta care urma să devină cel mai important roman al deceniului. Odată pe lună te duceai să-ti iei salariul pentru sinecura pe care ți-o oferise cine știe ce neandertalian bugetar căruia îi făceai teza de doctorat și uite-așa trecea viața ta, plină de vise colorate, de mici bucurii și de speranțe care urmau să se împlinească.
Ei bine, dacă îi spui unui astfel de om că românii sunt profund needucați, e ca și cum ai trânti o măciucă în vitrina în care își ține el bibelourile. Sacrilegiu mai mare nici că se poate imagina. Pentru a-și proteja de maculare tezaurul de amintiri, omul nostru e în stare să nege orice evidență. Pentru el adevăratele valori sunt acolo, în acel trecut pe care îl evocă politrucii useliăti cu fiecare deschidere a gurii urmată de rostirea unor propoziții căznite. Când glăsuiește Bunea Stancu, anunțând că-i va da două picioare în gură unei jurnaliste, domnul despre care vorbesc este transpus instantaneu în vremea primilor secretari. Îl învăluie pe dată căldura acelor dulci clipe în care el putea să se miște liber printre respectivii saurieni, să stea cu ei la masă și să-i descopere, plin de uimire, a fi niște sufletiști, care înjurau rupestru, cu bale, numai așa, de ochii lumii, ca nu cumva să-i ia în vizor unii aflați mai sus în ierarhia partidului unic.
Cum să fie românii needucați?-se revoltă domnul acesta. Dimpotrivă, sunt foarte educați, l-au citit pe Vlahuță, cunosc regula de trei simplă și teorema lui Pitagora, știu să deosebească bradul de molid, au bun-simț, iar faptul că se duc la urne și aleg numai și numai alde Bunea Stancu este, în realitate, o stratagemă prin care scapă de saurieni închizându-i în primării și prefecturi, astfel rămânând ei liberi să stea la cârciumă și să discute despre Ursitoare, Ştima Lacului, Omul Nopții și Fata Pădurii.
P.S. O să revin pentru a explica „for dummies” de ce susțin că românii sunt needucați cronic.
Cum să fie românii needucați?-se revoltă domnul acesta. Dimpotrivă, sunt foarte educați, l-au citit pe Vlahuță, cunosc regula de trei simplă și teorema lui Pitagora, știu să deosebească bradul de molid, au bun-simț, iar faptul că se duc la urne și aleg numai și numai alde Bunea Stancu este, în realitate, o stratagemă prin care scapă de saurieni închizându-i în primării și prefecturi, astfel rămânând ei liberi să stea la cârciumă și să discute despre Ursitoare, Ştima Lacului, Omul Nopții și Fata Pădurii.
P.S. O să revin pentru a explica „for dummies” de ce susțin că românii sunt needucați cronic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu