Din povestile lui Stanislaw Lem - Ciberiada(9)

Expediţia a cincea sau poznele regelui Baleryon

Nu prin cruzime îşi chinuia supuşii Baleryon, regele Cymberei, ci prin pasiunea sa pentru distracţii. Nu-i plăceau nici banchetele, nici orgiile de o noapte întreagă. Mult mai plăcute erau inimii sale jocurile nevinovate, arşicele, ala-bala-portocala, popa-prostu' sau şepticul, început seara şi jucat până dimineaţa, de-a hoţii şi vardiştii, leapşa şi, mai mult ca toate, de-a v-aţi ascunselea. Când urma să ia o hotărâre importantă, să semneze vreun decret de însemnătate naţională, să primească ambasadori extraastrali sau să acorde audienţă vreunui mareşal, regele se ascundea şi, ameninţând cu cele mai grele pedepse, poruncea să fie căutat. 

Întregul Consiliu de Coroană alerga atunci prin tot palatul, căutând prin toate cotloanele, prin toate ungherele, ciocănind zidurile, întorcând tronul pe toate părţile. Căutările acestea durau uneori foarte mult, căci regele născocea mereu noi şi noi ascunzători. O dată nu s-a putut ajunge la declararea unui foarte important război numai din cauză că regele, ascuns sub o puzderie de oglinjoare şi beculeţe, a stat atârnat trei zile în marea sală a palatului, travestit în candelabru, râzându-şi în pumni de alergătura disperată a curtenilor săi. Cel care-l descoperea primul primea de îndată titlul de Mare Găsitor al Regelui, şi dintre aceştia erau de-acum şapte sute treizeci şi şase la curte. Cine dorea să intre în graţiile regelui trebuia neapărat să-l uimească cu o nouă distracţie, care îi era încă necunoscută. Asta nu era deloc uşor, căci Baleryon era neîntrecut în acest domeniu: ştia tot felul de jocuri, de la cele antice, cum ar fi jocul cu numere pare şi impare, până la cele mai moderne, cu retroacţiune, cum ar fi cibercodrul. Uneori spunea că totul pe lume nu e decât un joc, adică o distracţie, şi aşa socotea că e chiar şi domnia lui.

Vorbele acestea uşuratice şi nechibzuite stârneau mânia venerabililor membri ai Consiliului de Coroană, dar mai ales a seniorului consiliului, prea luminatul Papagaster, din vechiul neam al lui Matriţius, care suferea din cale-afară din cauză că regele n-avea nimic sfânt, încât până şi înalta sa persoană îndrăznea s-o lase pradă batjocurii generale.

Spaima îi cuprindea pe toţi când regele, dintr-un capriciu neaşteptat, anunţa că are chef de dezlegat ghicitori. De multă vreme făcuse o adevărată pasiune pentru ghicitori şi încă de când se încoronase l-a uluit pe marele cancelar cu întrebarea dacă terchea şi berchea se deosebesc prin ceva şi, dacă da, prin ce anume?

Regele îşi dădu seama de îndată că toţi curtenii cărora le dădea de dezlegat ghicitori, nu-şi băteau prea mult capul cu ele. Răspundeau cum se nimerea, fără nici o noimă, ceea ce îl supăra tare mult. Lucrurile s-au schimbat în bine abia atunci când regele începu să-i numească în diferite funcţii după cum răspundeau la ghicitori. Începură să curgă degradările sau decoraţiile şi toată curtea, vrând-nevrând, trebuia să ia parte la jocurile născocite de Maiestatea Sa. Din păcate, mulţi curteni îl cam înşelau pe rege, care, deşi bun din fire, nu putea suferi una ca asta. Marele hatman al Coroanei fu condamnat la exil pe viaţă pentru că la audienţe folosise o fiţuică, ascunsă sub armură, lucru care n-ar fi ieşit la iveală, dacă n-ar fi fost duşmanul acestuia, un general, care, în mare secret, destăinuise totul regelui. La fel şi preşedintele Consiliului tronului, Papagaster, trebui să-şi ia adio de la funcţia lui, căci nu ştiuse care este cel mai întunecos loc de pe lume. Cu vremea, Consiliul tronului începu să fie format din cei mai pricepuţi dezlegători de ghicitori, rebusuri şi cuvinte încrucişate din ţară, iar miniştrii nu făceau un pas fără enciclopedie. La urmă curtenii ajunseseră la o asemenea iscusinţă, încât reuşeau să dea răspunsuri exacte înainte ca regele să termine întrebarea. Şi nu era de mirare, deoarece toţi, în frunte cm regele, erau abonaţi la "Buletinul Oficial", care, în loc de plictisitoare dispoziţiuni şi decrete administrative, publica cu deosebire şarade şi jocuri de societate.

Cu trecerea anilor, regele avea tot mai puţin chef să-şi frământe mintea şi aşa se întoarse la jocul său preferat, de-a v-aţi ascunselea. Într-o bună zi, trăgând ceva mai multişor la măsea, stabili un premiu cu totul special pentru cel care născoceşte cea mai bună ascunzătoare din lume. Premiul urma să fie un talisman nepreţuit, diamantul Coroanei dinastiei Cymberiţilor. Minunăţia asta n-o văzuse nimeni de veacuri, căci se afla închisă cu şapte lacăte de fier în vistieria regală.

S-a întâmplat că Trurl şi Clapauţius, în noua lor călătorie, au poposit şi în Cymberia. Vestea despre fantezia regală s-a răspândit repede în toată ţara, aşa că a ajuns şi la urechea celor doi constructori, care au auzit-o de la nişte cetăţeni într-un han unde trăseseră pentru noapte.

A doua zi s-au şi dus la palat cu gândul să-i spună regelui că ştiu taina ascunzătorii care n-are pereche pe lume. Găsiră aici atâţia doritori ai premiului, încât era imposibil să răzbată prin mulţime. Asta nu le plăcu deloc, aşa că se întoarseră la hanul în care locuiau, urmând să-şi încerce norocul în ziua următoare. Dar norocul acesta mai trebuia şi el niţeluş ajutat. Înţelepţii constructori îşi amintiră de acest mare adevăr, aşa că Trurl începu să strecoare pe tăcute în mâna fiecărui paznic sau curtean care încerca să-i oprească sau să le facă zile fripte câte o monedă grea, iar când acesta, în loc să cedeze, se opunea mai mult, mai adăuga o monedă, şi mai groasă şi mai grea. Nu trecură nici cinci minute şi se aflară în sala tronului, în faţa Maiestăţii Sale. Regele se bucură tare mult, auzind că nişte învăţaţi atât de vestiţi au venit anume în ţara lui ca să-i dezvăluie învăţătura despre ascunzătoarea perfectă. Nu l-au lămurit dintr-o dată pe Baleryon ce şi cum, dar mintea lui, exersată din copilărie cu ghicitori grele, înţelese până la urmă despre ce e vorba. Coborând entuziasmat de pe tron şi asigurându-i pe cei doi prieteni de necurmata lui bunăvoinţă şi favoare, le declară că vor primi premiul, cu condiţia să încerce imediat reţeta lor secretă. Clapauţius, ce-i drept, se codea să-i destăinuie reţeta, mormăind pe sub mustaţă că ar trebui mai întâi, aşa cum se cuvine, să încheie un acord corespunzător, pe pergament, cu pecete şi şnur de mătase, dar regele insistă atât de mult, jurându-se pe ce avea mai scump că pot fi siguri că le va da premiul, încât cedară. Trurl ţinea indispensabilul aparat într-o cutie mică pe care o adusese cu el şi pe care o arătă imediat regelui. Invenţia nu avea nimic comun cu jocul de-a v-aţi ascunselea, dar putea fi totuşi folosită şi în acest caz. Era un schimbător bilateral de personalitate, portabil, şi, se înţelege, cu retroacţiune. Cu ajutorul lui, două persoane diferite puteau face schimb de personalitate într-un mod foarte simplu şi rapid. Pe cap se punea un aparat asemănător unor coarne de vacă. Coarnele trebuiau apoi apropiate de fruntea persoanei cu care doreai să faci schimbul, apăsând uşor; atunci un dispozitiv punea în funcţiune întreaga instalaţie, care genera două serii de impulsuri fulgerătoare de sens contrar. Printr-unul din coarne se transmitea propria personalitate celeilalte fiinţe, iar prin celălalt primeai de la cealaltă fiinţă personalitatea ei. Se producea deci o descărcare completă de memorie şi totodată o completare a golului format cu altă memorie, primită de la cealaltă persoană. Cu titlu de demonstraţie, Trurl îşi montă aparatul pe cap şi tocmai îl lămurea pe rege cum se foloseşte, apropiind fruntea acestuia de ambele coarne ale aparatului, când impulsivul monarh îl izbi cu capul atât de tare, încât întrerupătorul puse în funcţiune aparatura, provocând instantaneu transmutaţia personalistică. Totul s-a petrecut atât de repede şi pe neobservate, că Trurl, care până atunci nu încercase această experienţă pe propria-i piele, nici n-a băgat de seamă ce se întâmplase. Clapauţius, care se afla la oarecare distanţă, nici el n-a observat nimic. L-a mirat doar faptul că Trurl şi-a întrerupt brusc prelegerea, pe care a început s-o continue din acelaşi loc Baleryon, folosind cuvinte ca "potenţiale de transmisie submnemonică neliniară" şi "scurgere adiabatică de personalitate prin retrocanal". Regele îi zicea înainte cu glasul său piţigăiat, şi abia după câteva secunde Clapauţius şi-a dat seama că ceva nu e în regulă. Lui Baleryon, în schimb, aflat de-acum în organismul lui Trurl, nici prin gând nu-i trecea să asculte savanta conferinţă, ci, mişcându-şi uşor mâinile şi picioarele, părea că se simte tot mai bine în corpul acesta nou pentru el, examinându-l cu mult interes. Deodată Trurl, îmbrăcat în lunga mantie regală, dând din mâini în momentul când explica în ce constau trecerile antientropice critice, observă că parcă îl deranjează ceva. Aruncă o privire spre propria-i mână şi înlemni, văzând că ţinea în ea sceptrul. Vru să spună ceva, dar regele râse vesel şi o zbughi din sala tronului. Trurl se luă după el, dar picioarele i se împiedicară în mantia de purpură şi se întinse pe podea cât era de lung; atraşi de zgomot, curtenii se aruncară mai întâi asupra lui Clapauţius, crezând că acesta îl pusese în primejdie pe Maiestatea Sa. Până când Trurl, cu coroana pe cap, se ridică, până ce îi lămuri că nu i se întâmplase nimic, nu mai zăriră nici urmă din Baleryon, care, aflat în corpul lui Trurl, o luase razna prin lume. Degeaba încercă Trurl să alerge după el, aşa cum se afla, în mantia regală. Curtenii nu-i dădură voie. Degeaba se apăra, strigând că nu el este regele şi că a avut loc o transmutaţie, aceştia, crezând că de atâtea rebusuri şi-a pierdut minţile, îl împinseră cu tot respectul, dar hotărât, spre dormitor, deşi el urla şi se zbătea cât îl ţineau puterile, şi trimiseră după doctori. În vremea asta, pe Clapauţius îl aruncară doi paznici în stradă. Întorcându-se la han, se gândi cu nelinişte la complicaţiile care ar putea să se ivească. "Fără îndoială – îşi zise – dacă eu m-aş fi aflat în locul lui Trurl, atunci echilibrul sufletesc care mă caracterizează, ar fi asigurat de îndată ordinea firească a lucrurilor, căci în loc să mă aventurez şi să pălăvrăgesc despre transmutaţie, ceea ce ar fi atras bănuiala că m-am scrântit, aş fi cerut, folosind noul corp al regelui, să fie urmărit presupusul Trurl, adică Baleryon, care hoinăreşte acum prin oraş, şi, totodată, aş fi poruncit ca al doilea constructor să rămână pe lângă mine în calitate de consilier secret. Dar nătăfleţul ăsta – aşa îl numi, fără să vrea, pe Trurl-regele – nu şi-a stăpânit nervii. N-am ce face, trebuie să pun la bătaie toate talentele mele, altfel o să fie rău de tot"... Mai important decât orice şi totodată cel mai periculos lucru, i se părea un fapt pe care uşuraticul Baleryon, abuzând de corpul lui Trurl, nici nu-l bănuia. Dacă ar fi căzut pe undeva şi s-ar fi izbit cu coarnele de vreun obiect material, dar fără viaţă, atunci personalitatea lui ar intra imediat în acel obiect, şi cum obiectele moarte nu au personalitate şi deci n-ar avea nimic de oferit în schimb, atunci corpul lui Trurl s-ar stinge pentru totdeauna, iar sufletul regelui, închis într-un obiect, o piatră, un stâlp, un felinar, sau numai trotuarul, ar rămâne pentru vecie acolo. Neliniştit, grăbi pasul şi în apropiere de han auzi nişte oameni discutând. Aşa află că prietenul său fugise ca un nebun din palatul regal, de parcă l-ar fi gonit toţi dracii, şi, alergând pe scările lungi şi abrupte, care duceau către port, se împiedicase şi-şi rupsese un picior. Asta-l mâniase peste măsură. Zăcând aşa, începu să strige că el este regele Baleryon şi cere să-i fie aduşi doctorii palatului, o lectică cu pernă de puf şi parfumuri întăritoare, iar când cei de faţă începură să râdă de nebunia lui, se târâse pe caldarâm, blestemând pe toţi sfinţii şi smulgându-şi veşmintele, până ce un trecător, mai bun la inimă se vede, se apleacă asupră-i, vrând să-l ridice. Atunci el îşi scoase cuşma de pe cap, de sub care, după cum jurară mai târziu martorii oculari, se iviră nişte coarne de drac. Împunsese cu coarnele pe acel bun samaritean drept în frunte, după care căzu ca mort la pământ, încremenind în mod ciudat şi scoţând numai gemete slabe, în timp ce cel atins cu coarnele se preschimbă într-o clipă, "de parcă diavolul ar fi intrat în el". Sărind, zbenguindu-se, împingând pe cei ce stăteau în cale, o goni în galop pe scări, spre port.

Lui Clapauţius mai că-i veni să leşine de emoţie, auzind toate acestea. Îşi dădu seama că Baleryon, rănind corpul lui Trurl, de care se folosise atât de puţină vreme, se mutase şmechereşte în corpul unui trecător necunoscut. "Ei, de-abia acu' începe treaba! – îşi zise el cu groază. Cum să-l găsesc pe Baleryon, ascuns în corpul acesta nou, necunoscut?! Unde să-l caut, ca să dau de el?". Încercă să afle pe îndelete de la locuitori cine era acel trecător care s-a purtat atât de frumos cu aşa-zisul Trurl, precum şi ce s-a întâmplat cu coarnele lui. Nimeni nu ştia însă cine era acel samaritean. Se ştia doar că avea haine străine, ca un marinar, de parcă ar fi venit cu vaporul de pe alte meleaguri. Despre coarne iarăşi nimeni nu ştia nimic, în afară de un biet cerşetor, fără casă şi fără căpătâi, cu picioarele neunse de mult şi ruginite din această cauză, care nevoit fiind să folosească rotiţe înşurubate de şale, putea să vadă mai bine tot ce se întâmpla în jur. Acesta îi spuse lui Clapauţius că cinstitul marinar îi scosese atât de repede coarnele celui căzut, încât nimeni altul n-a putut observa scena. S-ar fi părut deci că Baleryon se găseşte din nou în posesia altcuiva, şi procedeul riscantelor transmutaţii dintr-un corp în altul putea continua. Vestea că acum se afla într-un marinar oarecare l-a îngrijorat serios pe Clapauţius. "Asta-i bună!" – se gândi. E marinar, va să zică dintr-o clipă în alta urmează să plece cu vaporul. Dacă nu apare la timp pe punte (şi fără îndoială aşa se va întâmpla, fiindcă nu ştie care-i este vaporul!), atunci căpitanul se va adresa strajei portului, aceasta îl va închide pe fugar, ca pe unul care a dezertat de la datorie, şi în felul acesta regele Baleryon se va pomeni la închisoare! Şi dacă, din disperare, se va lovi măcar o dată cu capul, adică cu coarnele aparatului, de zidurile celulei – atunci, ... nenorocire, de trei ori nenorocire!" Deşi şansele de găsire a marinarului în care se transmutase Baleryon erau destul de firave, Clapauţius o porni de îndată spre port. Norocul fu de partea lui, căci de departe zări o mare de capete. Simţind că se petrece ceva deosebit, se amestecă în mulţime, şi, din cele auzite, înţelese că se întâmplase ceea ce se temea că o să se întâmple. Cu numai câteva clipe înainte un armator foarte cumsecade, proprietar al unei întregi flote comerciale, zărise pe unul din marinarii săi, pe care-l ştia foarte de treabă, înjurându-i pe trecători cum îi venea la gură, iar celor care-l sfătuiau să-şi vadă de treabă, ca să nu aibă de furcă cu poliţia, le răspundea trufaş că el poate deveni cine vrea, chiar şi întreaga poliţie laolaltă. Adânc mâhnit, armatorul vru să i se adreseze marinarului, dar acesta nici nu-l lăsă să deschidă gura până nu rupse pe spinarea lui primul ciomag care îi căzuse în mână. Atunci apăru o patrulă ce-şi făcea rondul prin port, cum se obişnuieşte în asemenea locuri care sunt tărâmul unor dese păruieli. Întâmplarea făcu ca patrula să fie condusă de însuşi comandantul poliţiei locale. Şi cum marinarul nu se potolea deloc, poliţistul porunci să fie arestat imediat. Atunci marinarul se aruncă ca un nebun asupra comandantului însuşi, împungându-l cu capul din care ieşea ceva ca nişte coarne. În aceeaşi clipă marinarul se schimbă cu totul – începu să strige în gura mare că el este poliţist, şi nu unul oarecare, ci însuşi comandantul strajei portului. În schimb comandantul, care asculta aceste palavre, în loc să se supere, nu se ştie de ce, începu să râdă, de parcă s-ar fi amuzat nespus, apoi ceru celor din subordinea lui ca, fără menajamente, să-l conducă pe recalcitrant la închisoare.

Aşadar, în mai puţin de o oră Baleryon îşi schimbă sediul corporal de trei ori, aflându-se acum în trupul comandantului poliţiei, iar acesta, prin voinţa Celui de Sus, zăcea într-o celulă. Oftând, Clapauţius se duse îndată la postul de poliţie, care se găsea într-o clădire de piatră, pe malul mării. Nestânjenit de nimeni, Clapauţius intră înăuntru şi se uită, pe rând, în toate odăile goale, până ce se pomeni înaintea unui uriaş înarmat până în dinţi, într-o uniformă cam strâmtă, care-l privi urât, ba chiar făcu şi un gest de parcă ar fi vrut să-l dea pe uşă afară. În clipa următoare uriaşul, pe care-l vedea pentru întâia oară, clipi din ochi pe neaşteptate, zâmbindu-i, iar faţa lui, neobişnuită cu râsul, se transformă uluitor. Glasul îi era gros, ca al unui poliţai, fără îndoială, dar râsul lui, ca şi clipirea aceea din ochi îi amintiră îndată lui Clapauţius pe regele Baleryon. Şi el era, numai că se afla în corpul altuia!

— Te-am recunoscut imediat – zise Baleryon-poliţistul. Tu ai fost la palat cu un prieten de-al tău care mi-a dat un aparat, nu-i aşa? Vezi ce ascunzătoare straşnică am? Ha-Ha! Dacă întregul Consiliul al Tronului ar răsturna ţara cu susu-n jos şi tot n-ar ghici unde m-am ascuns! Fantastic lucru să fii un poliţai atât de mare şi solid! Ia uite!

Şi spunând acestea, lovi cu laba lui zdravănă de poliţist în birou, încât scândura plesni, dar şi în pumnul lui trosni ceva. Baleryon se strâmbă niţel, dar, ştergându-şi palma, adăugă:

— Ei, mi-a trosnit ceva, dar nu-i nimic, în caz de nevoie am să mă mut în tine? Ce zici?

Clapauţius se retrase instinctiv în direcţia uşii, dar poliţistul îi bară drumul cu statura lui uriaşă şi continuă:

— De fapt, nu-ţi doresc răul, iubitule, dar ai putea să-mi faci greutăţi, pentru că îmi cunoşti secretul. De aceea cred că cel mai bine ar fi să te bag la zdup. Da, aşa ar fi foarte bine! – zise el, rânjind. În felul acesta, când voi părăsi poliţia în adevăratul înţeles al cuvântului, nimeni, nici tu măcar, nu va şti în cine m-am ascuns, ha, ha, ha!

— Dar, Maiestate! – începu Clapauţius apăsat, deşi cu glas scăzut – îţi primejduieşti viaţa, căci nu cunoşti numeroasele secrete ale aparatului. Poţi muri, poţi intra în corpul vreunui bolnav pe moarte sau în al vreunui răufăcător...

— Ei – zise regele – nu mă tem. Eu, dragul meu, ştiu că nu trebuie să uit un singur lucru: la fiecare transmutare trebuie să iau cu mine coarnele!

Şi întinse mâna spre birou, arătându-i aparatul, care se odihnea frumuşel în sertar.

— De fiecare dată – spuse regele – trebuie să-l înhaţ, să-l scot de pe capul aceluia care am fost şi să-l iau cu mine. Atunci nu mi-e frică de nimic!

Clapauţius încercă să-i scoată din cap ideea altor transmutări corporale, dar degeaba. Regele îşi bătea doar joc de cuvintele lui. La urmă spuse, înveselit de-a binelea:

— Să mă întorc la palat nici vorbă! De altfel, dacă vrei să ştii, mă aşteaptă o lungă călătorie prin corpurile supuşilor mei, ceea ce este în deplină concordanţă cu firea mea democratică. La urmă de tot, ca o răsplată, o să-mi rezerv mutarea în corpul vreunei fermecătoare fecioare. Trebuie să fie, desigur, teribil de instructiv, ha, ha ha!

Şi spunând acestea, cu o lovitură a labei lui mari deschise uşa şi răcni la subordonaţii săi. Văzând că, dacă nu ia o hotărâre disperată, o să fie azvârlit la închisoare, Clapauţius luă călimara de pe birou, o aruncă regelui în faţă, apoi, profitând de surpriza acestuia, sări pe fereastră în stradă. Din fericire, fereastra nu era prea înaltă şi nu era niciun trecător prin apropiere. Luând-o zdravăn la picior, reuşi să ajungă în piaţa mare şi să se piardă în mulţime, înainte ca poliţiştii să iasă din clădire, îndreptându-şi din mers uniformele şi agitându-şi ameninţători armele.

Clapauţius se îndepărtă de port, adâncindu-se în gânduri, care nu erau deloc vesele. "Cel mai bine ar fi – îşi zise el – să-l las pe necinstitul Baleryon în voia soartei şi să mă duc la spital, unde se află corpul lui Trurl cu sufletul acelui marinar de treabă; dacă acest corp va putea fi adus la palat, atunci prietenul meu va putea redeveni iar el însuşi, atât trupeşte cât şi sufleteşte. Ce-i drept, atunci va apărea un nou rege, având fiinţa marinarului în loc de a lui Baleryon, dar naiba să-l ia pe caraghiosul ăla!" Planul nu era dintre cele mai rele, dar pentru realizarea lui lipsea un lucru mic, dar esenţial, şi anume, schimbătorul de coarne, care se afla acum în sertarul biroului de la postul de poliţie. O clipă Clapauţius se gândi să construiască un alt aparat asemănător, dar îi lipseau mijloacele, uneltele şi, bineînţeles, timpul. "Poate că totuşi aşa ar trebui să fac... reflectă el. Trebuie să mă duc la Trurl-regele, poate că s-a trezit şi ştie ce are de făcut. Am să-i spun să dea ordin armatei să înconjoare postul de poliţie din port. În felul acesta aparatul va cădea în mâinile noastre şi Trurl se va putea întoarce în propria sa persoană!

Dar, ajuns la palat, nu fu lăsat să intre. Regele – i-a spus garda – doarme dus, datorită unor operaţii de calmare şi întărire electrică, efectuate de doctori. Somnul îi va dura cel puţin patruzeci şi opt de ore.

"Asta mai lipsea!" – exclamă Clapauţius, cuprins de disperare, şi porni spre spitalul în care se afla corpul lui Trurl. Se temea că o să-i dea drumul mai devreme şi o să se piardă în labirintul marelui oraş. Se prezentă la spital ca o rudă a rănitului, al cărui nume îl citise în lista bolnavilor. Aşa află că bolnavul nu are nimic serios, piciorul nu era rupt, ci numai scrântit, dar câteva zile nu va putea părăsi patul de suferinţă. Bineînţeles, Clapauţius nu ţinea să-l vadă personal, căci asta n-ar fi dus decât la dezvăluirea faptului că habar n-au unul de altul. Liniştit că trupul lui Trurl n-o să dispară pe neaşteptate, părăsi spitalul şi începu să umble pe străzi, cufundat în adâncă meditaţie. Umblând de colo-colo, nici nu-şi dădu seama când ajunse în apropierea cartierului portuar. Văzu că peste tot mişunau poliţişti, care priveau cercetător în ochii fiecăruia, confruntându-i trăsăturile cu cele înscrise în carnetele lor de serviciu. Se dumiri că asta trebuie să fie lucrătura lui Baleryon, care-l caută neîncetat ca să-l bage la închisoare. Tocmai în clipa aceea patrula se îndreptă spre el. Drumul de întoarcere îi era închis, căci de după colţ apărură doi gardieni. Atunci, cu cel mai liniştit aer din lume, se dădu pe mâna lor, subliniind că vrea să fie dus chiar la comandant, pentru că trebuie să-i dezvăluie imediat un lucru important în legătură cu o crimă groaznică. Ei îl luară imediat pe sus, îi puseră cătuşele, dar din fericire nu la amândouă mâinile. Îi legară doar mâna dreaptă de stânga poliţistului. La postul de poliţie Baleryon, comandantul îl întâmpină mormăind bucuros şi clipind răutăcios din ochi. Încă de la uşă, Clapauţius începu să vorbească, străduindu-se să pară a avea accent străin:

— Mare domnu' Înalt Poliţietatea Voastră! Au luat pe mine drept Clapauţius, dar nu, eu nu cunoaşte nici un Clapauţius! Este poate unul aşa rău, care lovit-izbit la mine cu coarne pe strada, şi eu-tu întâmplat minune, noastra-voastra, şi eu pierdut trup şi suflet de la mine fost în trup de la nemine, eu nu ştie cum, dar acel cu coarne fugit iute-iute, Înalta Poliţietatea Voastră! Ajutor!

Şi spunând acestea, şiretul Clapauţius căzu în genunchi, sunând din lanţuri şi sporovăind repede şi fără încetare în limba aceea pocită, iar Baleryon, stând în spatele biroului în uniformă cu epoleţi, asculta clipind, uşor ameţit. Se uită la el, aşa cum stătea îngenuncheat, şi se părea că aproape îl crede. Clapauţius, în drum spre postul de poliţie, îşi apăsase fruntea cu degetele libere ale mâinii stângi, făcându-şi astfel două semne asemenea acelora pe care le lăsau coarnele aparatului. Baleryon porunci ca Clapauţius să fi dezlegat, dădu afară pe subalterni, iar când rămaseră singuri între patru ochi, îi ceru să-i povestească de-a fi a păr toată întâmplarea. Clapauţius născoci o istorie lungă, cum el, un străin bogat, a sosit azi de dimineaţă în port, aducând pe vasul său două sute de lăzi cu cele mai frumoase rebusuri din lume, precum şi treizeci de minunate fecioare mecanice, pe care dorea să le ofere marelui rege Baleryon. Acestea erau un dar de la împăratul Trâmbolud, care dorea astfel să-şi exprime telerespectul său faţă de neamul cymberilor. Ajungând pe aceste meleaguri, părăsi pentru câteva ore vasul, pur şi simplu ca să-şi mai dezmorţească picioarele după lunga călătorie. Tocmai când se plimba liniştit pe faleză, un cetăţean, care arăta cam aşa – şi Clapauţius arătă spre sine – şi care i se păru cam ciudat, căci prea se uita lacom la hainele lui străine, se aruncă asupră-i cu atâta furie, de parcă şi-ar fi ieşit din minţi, apoi, scoţându-şi cuşma din cap, îl împunse tare cu coarnele, provocând astfel o neînţeleasă schimbare de suflete.

Trebuie să recunoaştem că Clapauţius a pus multa pasiune în povestea asta, ca s-o facă cât mai credibilă Povesti în amănunt despre trupul său, pe care-l pierduse, exprimându-se totodată dispreţuitor în legătură cu cel pe care-l avea acum, chipurile, ca rezultat al acestei întâmplări nefericite. Se lovi chiar de câteva ori peste faţă, scuipându-şi ba pântecele, ba picioarele, descrise pe îndelete toate comorile pe care le adusese, mai ales fecioarele mecanice, vorbi despre familia lui, rămasă în patrie, despre ai săi băieţei-roboţei şi despre mopsul lui electric, despre soţia sa, una din cele trei sute, care ştia să facă o supă de ioni atât de gustoasă, cum nu mâncase nici împăratul Trâmbolud. Ba, la urmă, trădă comandantului poliţiei cel mai mare secret, şi anume, că s-a înţeles cu căpitanul vasului său ca acesta să transmită comorile aduse oricui se va ivi pe punte şi va rosti parola cunoscută.

Baleryon-poliţistul asculta cu lăcomie istoria asta încurcată. Totul i se părea cât se poate de firesc: Clapauţius voia, desigur, să se ascundă de poliţie, mutându-se în trupul străinului pe care l-a ales pentru că era îmbrăcat în veşminte minunate, deci arăta a om avut. Datorită acestei mutaţii putea să pună mâna pe o sumă de bani serioasă. Tot felul de gânduri umblau prin capul lui Baleryon, şi, în acelaşi timp, tot încerca să afle formula tainică de la presupusul străin. Acesta nu se lăsă mult rugat şi până la urmă i-o şopti la ureche. Parola era doar un singur cuvânt: "Niterc". Vestitul constructor a reuşit astfel să-l ducă pe Baleryon acolo unde a vrut. Acesta, îndrăgostit de rebusuri, nu dorea ca ele să ajungă în mâna regelui, care nu era el în clipa aceea. Credea totul, deci şi faptul că Clapauţius avea un al doilea aparat, căci n-avea nici un motiv să creadă altfel.

Baleryon şedea acum tăcut şi se vedea că urzeşte un plan. Uşurel, pe ocolite, începu să-l descoase pe aşa-zisul străin, încercând să afle unde se găseşte vasul lui, cum se poate ajunge la el, şi aşa mai departe. Clapauţius spuse tot, contând pe lăcomia lui Baleryron, şi nu se înşelă. Acesta se sculă la un moment dat, spunând că trebuie să-i verifice spusele şi părăsi cabinetul, închizând bine uşa. Presupusul străin mai auzi cum Baleryon, care era păţit, ieşind din postul de poliţie, lăsase la uşă o santinelă înarmată. Clapauţius ştia foarte bine că lacomul n-o să găsească nimic, căci nici pomeneală nu era de vapor, comori şi fecioare. Dar tocmai pe asta se baza planul său. Abia se închise uşa în urma regelui, că el se şi repezi la birou, scoase aparatul din sertar şi şi-l puse repede pe cap, apoi începu să-l aştepte liniştit pe Baleryon. Nu trecu multă vreme şi-l auzi sosind, cu paşi asurzitori şi înjurând printre dinţi. Cheia se răsuci în broască şi el năvăli înăuntru, urlând din prag:

— Ticălosule , unde-i vaporul, comorile şi rebusurile alea preţioase de care vorbeai?

Dar nu apucă să spună mai mult. Clapauţius, care se ascunsese după o uşă, sări la el ca un ţap întărâtat, îl împunse zdravăn în frunte şi nu apucă Baleryon să se strămute de-a binelea în trupul lui Clapauţius, că acesta, fiind acum comandant, ţipă în gura mare la străji, poruncind să-l bage pe prizonier îndată la închisoare şi să-l păzească bine! Încă nedezmeticit, aflându-se acum într-un corp ce-i era străin, Baleryon pricepu repede cât de amarnic fusese înşelat; totodată înţelese că tot timpul a avut de-a face cu şmecherul de Clapauţius, nu cu un străin, care nici nu există. Începu să blesteme groaznic în temniţa în care fusese aruncat, ameninţând în fel şi chip. Era însă neputincios, pentru că nu mai avea preţiosul aparat. Clapauţius îşi pierduse, ce-i drept, pentru moment, corpul, pe care şi-l cunoştea bine, dar, în schimb, pusese mâna pe aparatul de strămutat personalitatea, aşa cum îşi dorise. Îmbrăcă degrabă uniforma de paradă şi se duse drept la curtea regelui.

Regele dormea, dar Clapauţius, acum comandant de poliţie, spuse că trebuie să-l vadă neapărat, măcar pentru zece secunde, căci e vorba de o problemă de stat, despre soarta ţării şi despre alte lucruri de acelaşi fel. Gărzile se îmbunară şi-l lăsară să intre la regele care dormea tun. Cunoscând însă bine obiceiurile lui Trurl, Clapauţius îl gâdilă uşurel la tălpi, iar acesta sări imediat în sus, trezindu-se, căci nu suporta să fie gâdilat. Se uită mirat la uriaşul străin în uniformă de poliţist, iar acesta, aplecându-se, băgă capul sub baldachinul patului, şoptind:

— Trurl, eu sunt, Clapauţius. A trebuit să mă strămut în poliţist, altfel n-aş fi ajuns la tine, şi încă cu aparatul pe care-l am acum în buzunar...

Trurl, peste măsură de bucuros, auzindu-l pe Clapauţius, se sculă îndată, spuse că se simte foarte bine şi, după ce fu îmbrăcat în hainele de purpură ale regelui, cu sceptrul într-o mână şi cu un măr în cealaltă, se aşeză pe tron ca să dea o mulţime de porunci. Mai întâi ceru să i se aducă din spital propriu-i corp, cu piciorul scrântit de Baleryon pe scările portului. Când ordinul fu adus la îndeplinire, porunci doctorilor regali să acorde cea mai mare atenţie şi grijă rănitului. Trecând apoi la sfat cu comandantul poliţiei, adică cu Clapauţius, hotărî să acţioneze în scopul restabilirii ordinii.

Nu era deloc uşor, deoarece povestea era straşnic de încurcată. Constructorii nu aveau deloc intenţia să redea tuturor corpurile lor de mai înainte. În primul rând, trebuiau să acţioneze la repezeală, ca Trurl să redevină şi trupeşte Trurl, iar Clapauţius să redevină Clapauţius. Mai întâi Trurl porunci să fie adus înaintea sa Baleryon, aflat in corpul prietenului său şi zăcând acum în beciurile poliţiei. Îndată avu loc prima transmutare, Clapauţius redeveni el însuşi, iar regele, aflat în corpul ex-comandantului străjii, fu nevoit să asculte multe cuvinte nu prea plăcute auzului. După aceea fu trimis în închisoarea palatului, considerat oficial drept căzut în dizgraţie, datorită incapacităţii sale rebusistice. A doua zi corpul lui Trurl se însănătoşise în aşa măsură, încât se putea trece la transmutaţie. Dar mai rămânea o singură chestiune. Nu se cădea să părăsească ţara fără să rezolve, aşa cum se cuvine, problema moştenirii tronului. Cei doi prieteni nici nu se gândeau să-l elibereze pe Baleryon de veşmântul său de poliţist şi să-l aşeze din nou pe tron. Făcură în aşa fel ca marinarul cel de treabă, care sălăşluia în corpul lui Trurl, să cunoască toată povestea, dar sub jurământ să nu sufle o vorbă, şi, văzând cât de multă minte există în sufletul simplu al marinarului, îl considerară demn de a conduce ţara. Şi, după transmutare, Trurl redeveni el însuşi, iar marinarul ajunse rege. Înainte de asta, Clapauţius ceru să fie adus la palat un ceas mare cu cuc, pe care-l văzuse la un anticariat când umblase prin oraş, apoi mutară mintea regelui Baleryon în corpul cucului, iar mintea păsării în persoana poliţistului. În felul acesta se făcu dreptate. Regele, atârnat pe peretele din sala tronului, fu nevoit să lucreze conştiincios şi, prin cântul său plăcut, la care îl îmboldeau, în anumite clipe fixe din zi şi noapte, pinioanele ascuţite ale ceasului, avea să-şi răscumpere tot restul vieţii păcatele pentru jocurile sale nechibzuite şi atentatul la sănătatea constructorilor. Comandantul se întoarse la slujba sa de mai înainte, achitându-se exemplar de sarcinile sale, căci mintea de cuc se dovedi suficientă pentru aceasta. La urmă, prietenii, luându-şi rămas bun de la marinarul ajuns rege, îşi încărcară lucrurile lăsate la han şi, scuturându-şi încălţările de praful prea puţin ospitalierei împărăţii, luară calea întoarcerii. Mai trebuie să amintim însă şi ultima ispravă a lui Trurl: pe când se mai afla în corpul regelui, a coborât în vistieriile palatului, de unde a luat diamantul neamului cymberilor, căci răsplata aceasta i se cuvenea, pe drept, ca inventator al nemaipomenitei ascunzători...

Cap8