Baronul, autor
inconştient al curioasei prefaceri a acestei femei înrobite lui, era cel din
urmă care să-şi dea seama, căci cine se întoarce vreodată după umbra sa? O
simţi furişându-se, credincioasă şi mută, pe urmele paşilor tăi, uneori
depăşindu-te grăbită, ca vreo dorinţă inconştientă, dar cât de rar îţi dai
osteneala să-i observi formele caricaturale şi să recunoşti în acea
schimonosire propriul tău eu! Baronul nu băga de seamă la Crescenz — nimic
altceva decât că era totdeauna însufleţită de zelul de a-l servi, că era cu
totul discretă, devotată până la abnegaţie — un adevărat om de încredere. Şi
tocmai muţenia ei, păstrarea distanţei de la sine înţeleasă în toate situaţiile
delicate, avea asupra lui un efect binefăcător; uneori, îi dăruia în treacăt
mângâierea câtorva cuvinte prietenoase, aşa cum mângâi un câine; ici-colo chiar
glumea cu dânsa, o trăgea părinteşte de ureche, îi dădea o bancnotă sau un
bilet de teatru; pentru el, nimicuri pe care le scotea, fără să se gândească,
din buzunarul vestei — pentru ea însă, relicve pe care le păstra cu evlavie în
caseta ei de lemn.
Cu timpul, baronul se deprinse să gândească cu voce tare în
faţa ei, ba să-i dea în grijă. Misiuni complicate şi, cu cât semnele încrederii
lui erau mai înalte, cu atât şi ea îşi încorda puterile spre tot mai multă
recunoştinţă, spre tot mai multă străduinţă. Un instinct straniu de scotocire,
de căutare, de adulmecare se ivi la Crescenz, cu scopul ba de a-i urmări
vânătoreşte dorinţele, ba de a le-o lua uneori înainte; toată viaţa ei, toate
năzuinţele şi toată voinţa ei păreau să fi trecut din propriul ei trup într-al
lui, vedea orice cu ochii lui, asculta cu simţurile lui, se încânta de toate
plăcerile şi cuceririle lui, mulţumită unui entuziasm aproape vicios. De câte
ori o altă femeie trecea pragul, Crescenz radia; era decepţionată şi, jignită
în aşteptările ei, când baronul se întorcea seara fără vreo însoţitoare tandră;
raţiunea ei, odinioară atât de adormită, lucra acum tot atât de sprinten şi
impetuos precum înainte îi lucraseră doar mâinile, în ochi îi scăpăra şi-i
lucea o lumină nouă, vigilentă. În animalul de muncă stors şi sleit se trezise
un om — un om înnegurat, închis, viclean şi primejdios, socotit şi preocupat,
neliniştit şi intrigant.
Odată, pe când
baronul se întorsese mai devreme acasă, se opri în coridor, uimit; dincolo de
uşa bucătăriei acelei făpturi, care de obicei era cu desăvârşire mută, nu se
auzeau chicoteli şi râsete ciudate? Şi iată că Leporella, frecându-şi mâinile
pieziş de şorţ, jumătate sfioasă, jumătate obraznică, se şi strecura pe uşa
întredeschisă.
— Rog pe
domnu’ baron să mă ierte, zise ea în timp ce mătura cu privirea podeaua, dar e
înăuntru fata cofetarului… fată frumoasă… tare-ar vrea să-l cunoască pe domnu’
baron.
El îşi înălţă
privirea, surprins. Se întreba dacă trebuie să se înfurie de o asemenea
intimitate neruşinată, ori să se amuze de sensibilitatea ei de codoaşă. În cele
din urmă, învinse curiozitatea lui de bărbat.
— Ia s-o
vedem un pic!
Fata, pe care
Leporella o momise cu încetul prin tot felul de încurajări măgulitoare, era ca
de şaisprezece ani, blondă şi atrăgătoare. Acum, când slujnica o împingea
într-una, ostentativ, ieşi pe uşă chicotind sfioasă şi roşie la faţă şi se tot
foia stângace prin faţa elegantului baron, pe care adesea îl privise cu
admiraţie într-adevăr copilăreasca din prăvălia de peste drum. Baronului îi
păru drăguţă şi o pofti să ia ceaiul cu dânsul în odaia lui. Neştiind dacă
trebuie să accepte ori nu, fata se întoarse către Crescenz. Aceasta însă se şi
mistuise în bucătărie, cu o grabă surprinzătoare încât victimei ademenite spre
aventură nu-i mai rămânea altceva decât să cedeze, îmbujorată şi emoţionată de
curiozitate, primejdioaselor îmbieri.
Dar natura nu
face salturi. Chiar dacă presiunea unei patimi înăbuşite, strâmbate, smulsese
din făptura cea osoasă şi mohorâtă o agitaţie oarecare a spiritului, această
gândire nouă, îngustă, nu ajungea mai departe decât până la cauza cea mai
apropiată — înrudindu-se astfel cu instinctul de scurtă durată al animalelor.
Prinsă între zidurile obsesiei de a-şi servi întrutotul stăpânul pe care-l
iubea cu un devotament de câine, Crescenz uită cu desăvârşire de soţia absentă.
Cu atât mai înspăimântătoare îi fu deşteptarea. Când, într-o dimineaţă,
baronul, morocănos şi necăjit, intră cu o scrisoare în mână şi o înştiinţa să
pregătească toate, pentru că a doua zi se întorcea din sanatoriu stăpâna casei,
asupra ei se abătu un trăsnet din senin. Crescenz, pământie la faţă, rămase
locului cu gura căscată de spaimă: vestea o înjunghiase ca un cuţit. Privea
ţintă, privea într-una, ca şi cum n-ar fi priceput. Atât de nemărginit, atât de
înfricoşător îi sfâşiase lovitura de trăsnet obrazul, încât baronul găsi de
cuviinţă s-o liniştească puţin cu un cuvânt de îmbărbătare.
— Cenzi, mi
se pare că nici pe tine nu te bucură. Dar ce să-i faci, n-avem încotro!
Iată însă că pe
chipul împietrit începu să se agite ceva. O convulsie uriaşă se trudea să iasă
la lumină, din străfund, parcă din măruntaiele ei, colorându-i treptat obrajii,
până atunci ca de cretă, într-un purpuriu intens, încet de tot, pompat în sus
cu izbituri puternice ale inimii, izvora ceva: gâtlejul tremura de sforţarea
silită. Şi, în sfârşit, ajungând sus, dintre dinţii scrâşniţi izbucni înăbuşit:
— Ba… ba…
avem… avvem încotrro…
Cuvintele
ţâşniră aspru, ca o împuşcătură mortală. Şi în urma descărcării violente, atât
de răutăcios, cu o hotărâre atât de neagră i se încrâncenă chipul schimonosit,
încât, fără voie, baronul se sperie şi se trase înapoi, plin de mirare.
Crescenz însă se şi întorsese şi începuse să frece o piuliţă de aramă cu un zel
deosebit de încordat, de parcă ar fi vrut să-şi frângă degetele.
O dată cu
întoarcerea soţiei, prin casă începură iar să bântuie trăsnete şi fulgere.
Doamna trântea zgomotos uşile, se repezea prin odăi, prost dispusă şi, ca un
curent de aer, mătura pe fereastră atmosfera de lâncezeală tihnită. Fie că
femeia înşelată aflase prin bârfeli din vecini sau prin scrisori anonime, cât
de nedemn abuzase soţul ei de drepturile sale de stăpân, fie că o înciuda
nervozitatea făţişă şi nestăpânită cu care el o primise faţă de toată lumea,
oricum, cele două luni de sanatoriu păreau să fi fost prea puţin de folos
nervilor ei surescitaţi, gata să se rupă, căci accesele de plâns alternau cu
ameninţări şi cu scene de isterie. De la o zi la alta, raporturile dintre ei se
făceau tot mai de nesuferit. Vreo câteva săptămâni, baronul, datorită politeţii
lui, care până atunci fusese la înălţime, mai ţinu piept asaltului de mustrări,
îndată ce ea ameninţa cu divorţul sau cu scrisori către părinţii ei, şi
răspunse evaziv şi împăciuitor. Dar tocmai această indiferenţă rece, lipsită de
dragoste, o împingea pe femeia fără prieteni, împresurată de o duşmănie
ascunsă, tot mai adânc în nervozitatea ei înfrigurată.
Crescenz se
blindase cu totul în vechea-i muţenie. Însă tăcerea ei devenise agresivă şi
primejdioasă. La sosirea stăpânei, rămase cu încăpăţânare în bucătărie şi când,
în sfârşit, fu chemată, evită să-i ureze bun venit. Cu umerii împinşi înainte
cu îndârjire, stătea ca de lemn şi atât de ursuză răspundea la întrebări încât
stăpâna, nerăbdătoare, îşi întoarse îndată ochii de la ea. Dar Crescenz,
printr-o singură privire, proiectă în spatele neştiutoarei întreaga ură
adunată. Rapacitatea ei se simţea frustrată prin reîntoarcerea baronesei. Din
bucuria, gustată cu patimă, de a fi serviabilă, Crescenz fu din nou izgonită în
bucătărie şi la vatră, numele intim Leporella îi fu răpit. Căci baronul se
ferea cu multă precauţie să arate în faţa nevestei vreun semn de simpatie
pentru Crescenz. Numai uneori, când, istovit de scenele dezgustătoare, dorea
să-şi verse focul, se furişa în bucătăria ei şi se aşeza pe un scaun tare de
lemn, ca să se uşureze printr-un suspin: „Nu mai pot să îndur!”
Clipele acelea —
în care stăpânul divinizat căuta, dintr-o încordare excesivă, să se refugieze
la dânsa — erau cele mai fericite ale Leporellei. Niciodată n-ar fi îndrăznit
să rostească vreun răspuns sau vreo vorbă de mângâiere; şedea mută şi adâncită
în gânduri, doar când şi când se uita cu o privire care asculta, plină de milă,
de chin, către zeul ei subjugat, şi această participare tăcută îi făcea bine
baronului. Apoi însă, când el pleca din bucătărie, cuta aceea turbată i se târa
din nou până sus, pe frunte, şi mâinile grele împungeau ura într-o bucată de
carne lipsită de apărare sau o fărâmiţau frecând-o de oale şi de tacâmuri.
În cele din
urmă, atmosfera de zăduf condensat se descărcă printr-o explozie furtunoasă. La
una din scenele acelea pustiitoare, baronul, în sfârşit, îşi pierdu răbdarea.
Cu o destindere bruscă zvâcni în sus din indiferenţa lui. Umilă de şcolar şi
trânti vijelios uşa în urma sa:
— M-am
săturat!
Strigase cu
atâta furie, încât ferestrele zornăiră până în odaia cea mai din fund. Apoi,
încă înfierbântat de mânie, cu obrajii ca sângele, se repezi în bucătărie la
Crescenz, care tremura toată ca un arc prea înstrunat.
— Numaidecât
să-mi pregăteşti valiza şi puşca. Plec pentru o săptămâna la vânătoare. În
iadul ăsta nici dracu nu mai poate sta. Toate astea trebuie să ia sfârşit!
Crescenz îl
privea încântată. Aşadar, baronul era iarăşi stăpânul. Şi un râs aspru îi
gâlgâi din gâtlej:
— Are
dreptate domnu’, trebuie să ia sfârşit!
Palpitând de
zel, gonind din odaie în odaie, strânse totul din dulapuri, pe de mese; fiecare
nerv al făpturii croite grosolan tremura sub încordarea avidităţii. Cu mâna ei,
duse apoi valiza şi puşca jos, la trăsură. Dar, pe când baronul chibzuia în
căutarea unui cuvânt de mulţumire pentru zelul ei, privirea i se trase înapoi
speriată. Peste buzele strânse ale Crescenzei îşi croise iarăşi drum larg râsul
acela viclean care îl înspăimânta de fiecare dată. Văzând-o atentă, fără voie
se gândi la ghearele încordate ale unei fiare la pândă. Dar ea se şi încovoiase
şi doar îi şopti răguşit, cu o intimitate aproape jignitoare:
— Să plece
domnu’ fără grijă, că fac eu totul.
După trei zile,
o telegramă urgentă îl rechema pe baron de la vânătoare. La gară îl aştepta
vărul lui. Tulburat, baronul înţelese de la prima aruncătură de ochi că trebuie
să se fi întâmplat ceva neplăcut, căci privirea vărului era nervoasă şi îl
evita. După câteva cuvinte pregătitoare, spuse cu menajamente, baronul află:
dimineaţa, nevasta lui fusese găsită moartă în patul ei, iar odaia plină de gaz
aerian. Un accident din nebăgare de seamă, aşa îl vestea vărul, era din păcate
exclus, pentru că acum, în mai, soba de gaz era de mult scoasă din uz, şi
intenţia unei sinucideri se putea recunoaşte din însuşi faptul că nenorocita
luase seara veronal. La acestea se adăuga declaraţia bucătăresei Crescenz,
singura care rămăsese acasă în seara aceea şi care a auzit cum nefericita
ieşise noaptea în vestibul, probabil ca să deschidă intenţionat gazometrul,
închis cu grijă. În urma acestei comunicări, medicul legist, chemat spre
constatare, declarase de asemeni exclusa orice altă cauză şi făcuse
proces-verbal de sinucidere.
Baronul începu
să tremure. Când vărul pomeni de depoziţia Crescenzei, simţi deodată
răcindu-i-se sângele în mâini — un gând penibil, dezgustător, un fel de greaţă
se învălura într-însul. Dar senzaţia aceasta, care dospea şi-l chinuia, el o
respinse cu energie şi, fără nicio împotrivire, se lăsă condus acasă de vărul
lui. Cadavrul fusese ridicat, în odaia de primire aşteptau rudele, cu mutre
întunecate, duşmănoase. Condoleanţele lor erau reci ca o lamă de cuţit. Pe un
ton acuzator, îi spuseră că trebuie să-i aducă la cunoştinţă, cu regret, că nu
mai fusese posibil să muşamalizeze „scandalul”, deoarece dimineaţa, servitoarea
dăduse buzna pe scări ţipând cât o lua gura: „Doamna s-a omorât!” şi că au
comandat o înmormântare discretă, pentru că — din nou se întorcea, rece, către
dânsul tăişul ascuţit al cuţitului — curiozitatea societăţii fusese din păcate
aţâţată neplăcut încă dinainte, prin fel de fel de zvonuri. Cu fruntea
înnourată, baronul asculta încurcat. O dată îşi ridică involuntar privirea spre
uşa încuiată a odăii de dormit, dar, laş, o coborî iar. Voia să-şi depene până
la capăt un gând care nu-i dădea pace şi-l chinuia; vorbăria aceea însă, goală
şi ostilă, îl zăpăcea. Încă o jumătate de ceas se mai agitară în jurul lui
rudele, negre şi flecare, apoi toţi se retraseră, unul după altul. În odaia
goală, semiobscură, rămase singur, cu tâmple îndurerate, cu încheieturi
obosite, tremurând ca sub o lovitură surdă.
Cineva bătu la
uşă.
— Intră!
zise el tresărind..
Din spate se şi
auzea un pas şovăielnic, un pas îndesat, furişat şi târşâit, pe care-l
cunoştea. Brusc, îl năpădi groaza, îşi simţea ceafa ca înşurubată şi în acelaşi
timp pielea din creştet până jos, la genunchi, străbătută de fiori de gheaţă.
Voi să se întoarcă, dar muşchii nu-l ascultau. Rămase deci în mijlocul odăii,
tremurând şi fără grai, cu mâinile atârnându-i ţepene, dându-şi seama foarte
precis ce impresie de laşitate trebuia să dea această împietrire plină de
vinovăţie. Zadarnic însă se strădui din răsputeri — muşchii nu i se supuneau.
Atunci, foarte calmă, cât mai neutră posibil, zise vocea din dosul lui:
— Vreau
numai să întreb dacă domnu’ ia masa acasă ori în altă parte.
Baronul se
cutremura din ce în ce mai tare, gheaţa îi coborâse până în piept. De trei ori
încercă, până ce izbuti în sfârşit să stoarcă dintr-însul:
— Nu, acum
nu mănânc nimic!
Pasul se târşâi
afară din odaie. Baronul nu avu curajul să-şi întoarcă ochii. Deodată,
încremenirea se frânse, o scârbă sau o convulsie îi zgudui tot trupul. Dintr-o
săritură fu la uşă, învârti palpitând cheia în broască, pentru ca pasul, acel
pas ce-l urmărea ca o stafie şi pe care-l ura, să nu se mai apropie. Apoi se
trânti în fotoliu ca să-şi înăbuşe un gând pe care nu voia să-l gândească şi
care totuşi, rece şi lipicios ca un melc, se târa într-una către conştiinţa
lui. Gândul acela de care nu putea scăpa, pe care sila îl împiedica să-l
accepte, îi umplea întreaga simţire, bălos şi scârbos — şi toată noaptea de
nesomn îl sâcâi, chiar în ceasurile următoare, ba şi atunci pe când, îmbrăcat
în negru şi tăcut, stătea la înmormântare lângă sicriu.
A doua zi după
înmormântare, baronul plecă în grabă din oraş. Prea îi erau acum nesuferite
toate feţele; în toiul compasiunii lor, oamenii aveau — ori poate numai i se
părea? — o ciudată privire cercetătoare, de torţionari. Până şi cele neînsufleţite
vorbeau acuzativ şi cu răutate: fiecare mobilă din casă, dar mai cu seamă din
dormitor, unde mirosul dulceag al gazului părea că mai stăruie pe toate
obiectele, de câte ori apăsa involuntar clanţa ca să deschidă uşa. Dar coşmarul
cel mai de neîndurat, în somn sau treaz, era indiferenţa rece, nepăsătoare, a
confidentei lui de odinioară, care tropotea prin locuinţa pustie ca şi cum nu
s-ar fi întâmplat nici cel mai mic lucru. Din secunda în care vărul lui, la
gară, pomenise numele ei, tremura la fiecare întâlnire cu dânsa. Abia îi auzea
pasul şi o nelinişte nervoasă îl cuprindea punându-l aproape pe fugă. Nu mai putea vedea, nu mai putea
suporta acel umblet târşâit, indiferent, acel calm mut şi rece. Îl şi apuca
sila doar gândindu-se la ea, la vocea ei scârţâită, la părul slinos, la acea
nesimţire tâmpă, animalică, nemiloasă; în furia lui, era cuprinsă furia
împotriva sa, pentru că îi lipsea forţa să rupă violent, cum rupi o funie,
legătura lor, care îl sugruma. Aşa încât nu-i mai rămânea decât o singură
scăpare: fuga. Pregăti pe ascuns valizele, fără să-i spună vreun cuvânt şi lăsă
numai un bilet zorit, în care o vestea că plecase în Carintia, la nişte
prieteni.
Baronul lipsi
toată vara. Odată, când fu chemat de urgenţă la Viena, pentru aranjarea
moştenirii, preferă să vină în taină, să locuiască la hotel şi să nici n-o
anunţe pe pasărea morţii, care sta acasă aşteptând. Crescenz nu află nimic de
prezenţa lui, căci nu stătea de vorbă cu nimeni. Neavând nicio treabă, şedea
toată ziua în bucătărie, ţeapănă, întunecată ca o cucuvea; la biserică se ducea
acum de două ori pe zi, nu o dată, ca înainte; prin mandatarul baronului primea
dispoziţii şi bani de cheltuială — de el însuşi nu auzea nimic. Baronul nu
scria şi nu trimitea prin alţii niciun cuvânt. Astfel, Crescenz stătea mută şi
aştepta. Faţa i se făcuse mai aspră, mai uscată, mişcările ei deveniseră iar ca
de lemn. Aşa, aşteptând şi aşteptând mereu, îşi petrecu timpul, multe săptămâni
în şir, într-o stare misterioasă de încremenire.
Toamna însă, rezolvarea
unor chestiuni urgente nu-i mai îngădui baronului să-şi prelungească vacanţa.
Trebuia să se întoarcă acasă. În prag, se opri şovăitor.. Cele două luni
printre prieteni intimi mai că-l făcuseră
să uite multe — acum însă, când avea să stea faţă în faţă, aproape corp la
corp, cu coşmarul lui, cu complicea probabilă, simţi exact aceeaşi convulsie
care-i prilejuia o greaţă apăsătoare. Cu fiecare treaptă a scării pe care o
urca tot mai încet, o mână invizibilă i se ridica mai sus, pe gâtlej. În cele din
urmă, fu nevoit să-şi adune, cu toată energia, forţele, spre a sili degetele
înţepenite să învârtească cheia în broască.
Surprinsă,
Crescenz abia auzi răsucindu-se cheia, că şi ţâşni din bucătărie. Când îl văzu,
o clipă rămase locului, palidă apoi, ca pentru a se ascunde; apoi se plecă şi
ridică valiza de unde o pusese el. Dar uită să-i spună vreun cuvânt de bun
venit. Nici el nu rosti o vorbă. Mută îi duse Crescenz valiza în odaie. Mut
venea în urma ei baronul. Mut aşteptă, privind pe fereastră, până ce dânsa
ieşi, apoi întoarse iute cheia în uşă.
Aceasta fu
întâia lor revedere după luni de zile.
Crescenz
aştepta. La fel aştepta şi baronul, să vadă dacă nu cumva avea să cedeze totuşi
acea înspăimântătoare convulsie a groazei, care-l apuca la apariţia ei. Dar
nimic nu se îndrepta. Încă înainte s-o vadă, numai auzindu-i pasul, afară, pe
coridor, sentimentul neplăcut din el îşi şi fâlfâia aripile. Nu se atingea de
micul dejun, în fiecare dimineaţă evada din casă grăbit, fără să-i adreseze
vreun cuvânt, şi lipsea până seara, târziu, numai să fie scutit de prezenţa ei.
Cele două-trei porunci pe care era nevoit să i le dea, le rostea cu faţa
întoarsă. Îl sufoca aerul pe care-l respira în aceeaşi odaie cu un strigoi.
Între timp,
Crescenz şedea toată ziua cufundată. În muţenie, pe scaunaşul ei de lemn.
Pentru ea nu-şi mai gătea. Orice mâncare o dezgusta, ocolea pe toată lumea.
Şedea numai şi, cu ochi sfioşi, aştepta întâiul fluierat al stăpânului, ca un
câine bătut care ştie că a făcut ceva rău. Raţiunea ei obtuză nu pricepea exact
ce se întâmplase; doar atât că stăpânul şi dumnezeul ei o evita şi n-o mai
voia; atâta pătrunsese impetuos în cugetul ei.
A treia zi de la
sosirea baronului, zbârnâi soneria. În faţa uşii stătea un bărbat liniştit, cu
părul cărunt, cu obrajii bărbieriţi cu grijă şi cu o valiză în mână. Crescenz
voi să-i facă vânt. Dar intrusul insistă spunând că era servitorul cel nou, că
domnul îi poruncise să vină la ora zece şi dânsa să-l anunţe. Crescenz se făcu
albă ca varul; o clipă rămase neclintită, degetele răsfirate le ţinea în aer.
Apoi mâna îi căzu, ca o pasăre străpunsă de un glonte.
— Intră
singur, îl repezi; apoi se întoarse în bucătărie şi trânti uşa cu zgomot.
Servitorul
rămase. Din ziua aceea, baronul nu mai fu nevoit să se adreseze Crescenzei;
toate poruncile i le transmitea prin bătrânul, liniştitul servitor de casă
mare. Ce se petrecea în afara bucătăriei, ea nu află niciodată, totul se
prelingea rece peste dânsa, ca valul pe o stâncă.
Starea asta
apăsătoare dură două săptămâni şi pe Crescenz o roase ca o boală. Faţa i se
făcuse tăioasă şi ascuţită, părul de la tâmple încărunţise subit. Mişcările i
se împietriseră cu totul. Aproape totdeauna stătea ca un buştean, pe scăunaşul
ei, privind mută înainte-i, pe fereastra goală. Iar când lucra, o făcea cu
sălbăticie, ca într-o izbucnire de mânie.
După aceste două
săptămâni, servitorul intră într-o bună zi în odaia stăpânului şi, din
aşteptarea lui timidă, baronul îşi dădu seama că dorea să-i comunice un lucru
important. Servitorul se mai plânsese de firea posacă a acelei „ţoape
tiroleze”, cum o numea el dispreţuitor şi-i propusese baronului s-o concedieze.
Acesta însă, oarecum neplăcut impresionat, se prefăcu întâi că nu-i aude
propunerea. Dar pe când data trecută servitorul se îndepărtase cu o plecăciune,
acum se încăpăţâna să stăruie în părerea sa. Făcu o mutră ciudată, încurcată
aproape, şi în sfârşit bâigui că-l roagă pe domnul să nu-l considere ridicol,
că el nu ştie să spună altcum… dar lui îi e frică de dânsa; că fiinţa asta încuiată, răutăcioasă, e de nesuferit
şi că domnul baron nici nu ştie ce persoană periculoasă ţine în casa lui.
Involuntar,
baronul se sperie de acest avertisment. Îl întrebă ce vrea să spună cu asta şi
cum să-i interpreteze spusele. Ce-i drept, servitorul îşi înmuie afirmarea,
răspunse că n-ar şti nimic precis, are doar impresia că femeia e o fiară
sălbatică şi foarte uşor ar fi în stare să facă rău. Cu o zi înainte, când şi-a
întors capul să-i dea o indicaţie, i-a surprins pe neaşteptate privirea —
desigur, despre o privire nu se poate spune nimic, dar era ca şi cum ar fi vrut
să-l înhaţe de gât. Şi de atunci se teme de ea, ba îi e frică şi să se atingă
de mâncarea gătită de dânsa.
— Domnul
baron nu ştie, îşi încheie omul raportul, ce persoană periculoasă este. Nu
vorbeşte nimic, nu dă la iveală nimic, dar de, eu zic aşa, ar putea să facă
şi-un omor!
Speriat, baronul
aruncă o privire bruscă spre acuzator. Auzise ceva precis? I se raportase vreo
suspiciune? Simţea cum degetele începeau să-i tremure şi repede puse ţigara
jos, pentru ca nu cumva ea să schiţeze în aer emoţia mâinilor lui. Dar faţa
bătrânului era cu totul naivă — nu, nu putea să ştie nimic. Baronul şovăia.
Apoi deodată îşi încordă voinţa şi se hotărî:
— Mai
aşteaptă. Dar dacă are să se mai poarte o dată urât cu tine, concediaz-o pur şi
simplu în numele meu.
Servitorul se
înclină şi baronul răsuflă uşurat. Orice îi amintea de făptura asta misterios
de primejdioasă, îi întuneca ziua. Cel mai bun lucru ar fi, chibzuia el, să se
întâmple în lipsa lui. Poate de Crăciun — şi speranţa unei liberări îi şi făcu
bine sufleteşte. Da, aşa e cel mai bine, de Crăciun, se încuraja el, când am să
fiu plecat.
Dar nu mai
departe decât a doua zi, abia intrase în odaia lui, după dejun, că cineva bătu
la uşă. Distrat ridică ochii de pe ziar şi mârâi:
— Intră!
Şi iată, pasul
apăsat, atât de urât de dânsul şi care-l
urmărea totdeauna până şi în vis, se şi târşâi înăuntru. Baronul se
înspăimântă. Ca un craniu de mort, palid, livid, obrazul osos se bălăbănea
deasupra trupului negru, uscat. Un vag sentiment de milă se amesteca în groaza
lui, văzând cum pasul înfricoşat al făpturii călcate în picioare se opri umil
la marginea covorului. Şi pentru a-şi ascunde jena, îşi dădu osteneala să pară
că nu ştie despre ce e vorba.
— Ei,
Cenzi, ce s-a întâmplat? întrebă el.
Dar nu reuşi s-o
spună cum ar fi dorit, jovial şi prietenos, întrebarea sunase tăioasă şi rea.
Crescenz nu se
clintea. Ochii şi-i aţintea pe covor. În sfârşit, azvârli dintr-însa, aşa cum
arunci cu piciorul ceva zgomotos.
— Servitorul
m-a concediat, spunea că domnu’
mă concediază.
Neplăcut
surprins, baronul se sculă. Nu se aşteptase să se întâmple chiar atât de
curând. Începu să îndruge, bâlbâindu-se, că nu trebuie să ia lucrurile prea în
serios, că n-are decât să se înţeleagă cu restul personalului şi câte şi mai
câte, aşa cum îi veneau la gură.
Crescenz însă,
nemişcată, cu umerii ridicaţi, sfredelea covorul cu privirea. Cu o stăruinţă
îndârjită, îşi ţinea capul aplecat ca un taur, surdă la toată vorbăria lui
amabilă, aşteptând o singură vorbă, care nu venea. Şi rămase cufundată în
mutismul ei chiar şi atunci când baronul, uşor scârbit de rolul înjositor al
linguşitorului — rol ce trebuia să-l joace în faţa unei slugi — tăcu obosit. În
cele din urmă, rosti greoi:
— Numai
atâta am vrut să ştiu, dacă domnu’, chiar domnu’ baron i-a poruncit lui Anton
să mă concedieze.
Expulzase
cuvintele dur, indignat, brutal; baronul le resimţi ca o împunsătură în nervii
săi iritaţi. Era o ameninţare? O provocare? Şi, dintr-o dată, se evaporă din el
orice laşitate, orice milă. Toată ura, toată scârbă acumulată de-a lungul
multor săptămâni se îmbinară arzător cu dorinţa de a sfârşi o dată. Brusc,
schimbându-şi cu totul tonul, cu răceala profesională ce şi-o însuşise în
minister, confirmă nepăsător: da, da, chiar aşa; în adevăr, el dăduse mână
liberă servitorului să dispună de treburile gospodăriei, în ce-l priveşte personal, îi dorea
binele, ba se va şi strădui să revină asupra concedierii. Dacă însă ea va urma
să se poarte urât cu servitorul, atunci, fireşte, va fi nevoit să renunţe la
serviciile ei.
Şi, adunându-şi
cu putere întreaga voinţă, foarte hotărât să nu dea îndărăt de frica vreunei
aluzii ascunse, a vreunei familiarităţi, la ultimele cuvinte îşi propti
privirea asupra femeii care, aşa credea el, vrea să-l ameninţe, şi o fixă cu toată tăria.
Dar privirea pe
care Crescenz, sfioasă, o înălţă acum de pe podea, era numai privirea unui
animal rănit de vânător, în clipa când vede haita ogarilor ţâşnind din tufiş.
— Mulţu…
mesc, se mai trudi să răspundă, cu glas stins. Plec… Nu vreau să-l mai supăr pe
domnu’…
Încet, fără să
mai privească înapoi, cu umerii căzuţi, îşi târşâi paşii de lemn afară din
odaie.
Seara, când
baronul se întoarse de la Operă şi căută pe birou scrisorile sosite între timp,
observă ceva pătrat şi străin. Făcu lumină. Era o casetă din lemn sculptat, din
cele ţărăneşti. Nu era încuiată; se aflau în ea, aşezate curat şi ordonat,
toate mărunţişurile pe care Crescenz le primise vreodată de la dânsul, cele
câteva cărţi poştale de la vânătoare, două bilete de teatru, un inel de argint,
întregul teanc de bancnote îngrămădite, printre ele un instantaneu făcut în
Tirol cu douăzeci de ani în urmă, şi pe care ochii ei, probabil speriaţi de
lumina de magneziu, priveau cu aceeaşi expresie de câine lovit şi bătut ca şi
câteva ceasuri înainte, când îşi luase rămas bun.
Nedumerit,
baronul împinse de o parte caseta. Ieşi să-l întrebe pe servitor ce căutau
lucrurile acelea ale Crescenzei pe biroul lui. Servitorul se oferi numaidecât
s-o aducă pe duşmană ca să dea socoteală. Dar Crescenz nu putu fi găsită nici
în bucătărie, nici în vreo altă odaie. Abia a doua zi — când un raport al
poliţiei anunţa sinuciderea unei femei de vreo patruzeci de ani, care se
aruncase de pe pod în canalul Dunării — cei doi bărbaţi încetară să întrebe
unde dispăruse Leporella.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu