Mici intamplari cu animale (192)

Un vînător ornitolog ne scrie:

«In munţii Sebeşului, la Oaşa, în vara anului 1946 am aflat de la paznici despre una dintre dramele cele multe şi neştiute ce se abat uneori şi peste lumea necuvîntătoare, odată cu iarna.   

Cam pe la 15 decembrie, către ceasurile zece dimineaţa — îmi spunea paznicul A. P. — tăia lemne cu ferăstrăul în curtea ca­sei. (Casa aceasta e în munte, între brazi, la peste o mie două sute de metri altitudine.)

Pe cînd paznicul tăia lemne, deodată s-a ivit un stol mare de păsărele — poate două sute — şi s-a abătut jos, peste tot. Şi altele prin vecinătate. Erau de mai multe feluri, dar toate sfîr­şite, amorţite, abia mai putînd zburătăci. Le puteai prinde cu mîna; mîţele culegeau cîte voiau, fără nicio împotrivire, vacile le puteau linge cu limba pe jos... Căutau adăpost pe fereastră, pe prispă. S-au aşezat şi pe capra de tăiat lemne, unde lucra paznicul. Nu se mai fereau. Abia mai puteau căuta după hrană prin gunoi. In ziua aceea bătea vînt, cu zăpadă „din ger“. Era frig, dar nu chiar ger mare, apreciază paznicul, om de munte. După două zile a fost într-adevăr ger cumplit.

Păsărelele au rămas toată ziua acolo. A doua zi au fost mai puţine: moarte multe, poate plecate altele. Apoi n-a mai fost niciuna. Cînd a mers paznicul a treia zi prin pădure a găsit multe moarte. Şi tot aşa a găsit, oriunde, păsărele moarte, pînă le-a acoperit zăpada nouă mai tîrziu. Mai multe au fost prinse atunci în prima zi, şi puse în colivie. Dar n-au trăit; au murit şi ele. Nu scoteau niciun fel de glas.

Intîmplarea a făcut să mai găsim, vara, rămăşiţe din aceste nefericite păsărele: aripi, părţi de piei uscate. Le-am trimis profesorului Dionisie Linţia, distinsul ornitolog de la Timi­şoara, care a avut bunăvoinţa să le identifice. Iată ce erau acele păsărele amestecate în acelaşi stol: cinteze (Fringilla coelebs), presuri aurii (Emberiza citrinella), sturzi cîntători (Turdus ericetorum), cinteze de iarnă (Fringilla montifringilla).

Acestea erau păsărelele care au presărat cu leşurile lor mici pădurile întunecoase de brad de la Oaşa. Ce li s-a întîmplat? Dacă pentru cinteze şi presuri, şi mai ales pentru sturzii cîntă­tori (ce căutau aceşti călători în muntele nostru prin decem­brie?) putem găsi mai uşor o explicaţie, ne putem însă întreba ce grozăvie a putut înfrînge cinteza de iarnă, o „specialistă“ a iernilor noastre? Trebuie să ne închipuim, amestecîndu-le în aceeaşi soartă de jale, vreo vijelie, vreo negură care le-a rătăcit, gerul aspru şi, pe deasupra tuturor, lipsa de hrană, a seminţelor trebuitoare, de negăsit în întunecimile pădurilor de brad ».