O poveste a lui Marin Porumbescu

CRISTEIUL

Ia poftim şi vezi! In sfîrşit, în sfîrşit am reuşit să trec dincoace. După două săptămîni de ciomăgeală bună, mi-au căzut toţi nasturii şi nu mai am timp să-i pun la loc, acum, încă o săptămînă de ciomăgeală, mă pregătesc să mă prezinte unui maior — comisar regal, mi se pare; pentru asta, pumnii tropotesc pe spinarea mea, ca pe pământ copitele cailor bătrâni de artilerie. Ei nu ştiu ce-i cu mine, doar că, în prima zi când am călcat iar pe pământul ţării mele, de boboteaza lui ianuarie 1924, am şi înjurat de dinastie, pentru că un socialist de aici, mi-a spus că, anul trecut, regele s-a pupat la Varşovia cu Pilsudski... Să spun tot, tot adevărul, că altfel...

De atunci şi pînă mai astăzi?... Din luptă în luptă, din focuri în focuri. Atâtea copite — poftim şi vezi.

Iau povestea iar de la început; după o jumătate de veac, am cam uitat-o — şi amarul se îndulceşte, cu vremea —viaţa mea se află desfăşurată, în grabă, ca un covor de zestre aşa că, vă rog din credinţă, fiţi atenţi! acum cînt cristeilor bălţii, să se ştie, şi ei vă vor răspunde cît îi lumea...

Ia poftim şi vezi! Spun tot! tot! altfel, mă trece colo în faţa plotonului de execuţie. Cum mă cheamă, de unde sunt? dezertor? Simion. Şi mai cum. Tot Simion. Tulcea. Nu am fost dezertor — aveam şaptesprezece ani, la revoluţie. De ce am plecat din România. Dacă mărturisesc — nu am ple­cat de bine — o să mă creadă. De ce nu m-am reîntors încă? M-au oprit ei, altfel poate, în sfîrşit, aş fi ajuns acasă. De la Cocoş pînă la Tiraspol, apoi pînă în ţară, o fugă de iapă pînă nu crapă. Cum mă întorceam în ţară? Luptînd împo­triva albilor? Tot adevărul! şi nu mă împuşcă, mă trec ei dincolo. Asta să le-o spună lui Mutu de la Manutanţa! nu mie. Fiţi atenţi, albilor: Prin decembrie 1917 eram la Kiev, tocmai cînd se înjgheba primul guvern al Ucrainei Sovietice. în ianuarie 1918, cînd Rada voastră centrală a fugit la Jitomir, atunci, fugărindu-vă, am primit şi eu bote­zul în focul revoluţiei. Aşa? Văd eu ce bobotează îmi ard ei mie! Atunci, fiţi atenţi: Peste o lună, armatele kaizerului au intrat în Rusia. Comandantul meu, Popov Plescov, mi-a spus: Tînăr voios român şi mîndru apărător al Puterii Sovietice! să intri în foc pentru ea! Lupţi pentru ca po­porul să trăiască! Fii sigur pe voinţa ta în orice clipă!

Sigur că mor ca prostul? Atunci fiţi atenţi mai departe: şi regimentul nostru s-a bătut ca un leu la Bîrzola, Vatniarca, Vinniţa, Cazatin. Dar ordinul este ordin, altfel, pen­tru nimic în lume n-am fi părăsit poziţiile. Ilici — aţi auzit de Ilici! — a găsit cu cale că este mai înţelept lucru să pără­sim, deocamdată, Ucraina. Sunt sincer, vă spun din cre­dinţă, ne-am retras cu durerea în suflet, urmăriţi de armata kaizerului şi de albii lui Pitliura. O parte din roşii — atunci eu nu ştiam prea bine ruseşte — au rămas, totuşi, în Ucraina, în spatele vostru, să vă zgîndărească, să ajun­geţi paralitici. Ordinul către ei suna aşa: Aflaţi de par­tizani, şi Dumnezeu să vă lumineze calea! Hărţuiţi-i şi zi şi noapte, pe albi, pînă ne vom întoarce!

Interogatoriul s-a terminat. O să-mi iasă roşu pe nas, soarta mi-e pecetluită, ha! ha! tînăr voios român! nu mai am nevoie nici măcar de judecată formală! oricum ei mă trec „dincolo“. In gînd mi-am luat adio de la toţi ai mei de-acasă şi gata! ... în dreptul inimii am la tunică un nas­ture slăbit. Pentru asta îmi bate aşa de tare inima. Nu-i frumos să mă duc cu un nasture slăbit, dincolo, pe lumea cealaltă. Să-l prind mai bine în sîrmuliţă, pînă comandă ei foc, să-mi fac de lucru, altceva ce mai pot face? Este noapte şi un singur alb mă împuşcă în credinţă — econo­mie de cartuşe. Gura puştii albe este mare cît un nasture. Acum, trage! şi cade albul! ... Cad albii! M-au salvat partizanii? Nu, armată organizată. Inima nu-mi mai bate aşa de tare. Iar sunt sigur pe viaţa mea în orice clipă.

Ia poftim şi vezi. În faţa comisiei de anchetă. Brigada Cotovschi. M-a salvat brigada Cotovschi! Am să-l văd pe Cotovschi! Deocamdată, o anchetă formală. De ce mă bagă ei în anchetă? Să spun tot adevărul, că altfel îmi fac ei o mîndreţe de execuţie. Execuţia albilor a fost o înscenare? Aici, la Cocoş, aţi dat în mintea cocoşilor? Ştiau albii că-i va ataca brigada Cotovschi? Poate. Poate că eu sunt doar un spion alb, astfel strecurat abil în rîndurile roşilor. Mi-e ruşine de ce spun ei, mi-e ruşine — ei spun că am fost ilegalist.. .al armatei albe. Decît să mă bănuiască, mai bine să mă împuşte. Le povestesc de la început; o iau de unde am rămas: Am ajuns cu Pervaia Sotnaia Krasnaia polk, la Kiev. Ordinul Comandamentului revoluţionar, să trecem în refacere. De acolo, am fost duşi cu trenul, timp de o lună, la Viazma, între Moscova şi Petrograd. A fost o iarnă grea, aşa-i tovarăşe comisar politic? Spun tot adevărul, nu prea eram noi instruiţi şi înarmaţi faţă de armatele albe ale lui Judenici, acest bandit care împreună cu baronul Vranghel şi amiralul Colceac şi Denikin şi cu alţii, au atacat toată Rusia făcînd jocul Antantei care le dădea arme moderne şi echipament. Să las politizarea, că ei sunt sătui de politizare. Fapte. Atunci, fii atent puţin: Regimentul ni s-a desfiinţat. Împreună cu un prieten al meu, Petre Saca­giu, am fost vărsaţi la regimentul 398. Instrucţie la cata­ramă, zi de zi; după o lună am fost trimişi lîngă o gară din Petrograd, ocupată de Judenici. Fii mai atent; Ilici — ai auzit, cred, de Ilici! — ne-a trimis vorbă din Petrograd: In orişice caz nimiciţi-i pe duşmani!

Şi aşa am făcut pînă în vara lui 1919, cînd am fost tri­mişi iar la Cazatin, la partizani, pe malul Bugului, în contra bandelor albe şi în contra bandelor lui Mahno anarhistul. Aici, m-au prins albii. Ştiam ce mă aşteaptă. Tocmai mă împuşcau cînd au apărut cetele voastre de călăreţi şi i-aţi tăiat ca pe găini, toată noaptea! îţi spun din credinţă! — sunt român, primiţi-mă să lupt în brigada spaimei spaimelor, Cotovschi!  Mare hitră sunt! Diplomat! M-au învăţat albii ce să spun pe dinafară! E adevărat, Ilici a spus că în orişice caz să-i nimicim pe duşmani. In orişice caz, ca să fie mai siguri, să trec şi eu colo, alături de ceilalţi albi, spionul al­bilor, pentru execuţie! Mi-e ruşine. Nu vreau să plîng; albii plîng, se văicăresc ca muierile. Un căprar cumplit, co­mandă plotonul de execuţie. Inima-mi bate; dar să fiu sigur pentru viaţa mea în orişice clipă. Să mai întăresc pu­ţin nasturele. Căprarul ne comandă şi pe noi. Drepţi! Ne lasă cinstea să ne împuşte, cu faţa spre ei. Să murim ca ostaşi. Înainte! fuga marş! Toţi albii fug înapoi, spre vîlcea. Eu rămîn pe loc. Îmi desfac tunica şi aştept gloanţele în credinţă. S-a rupt sîrmuliţa. A căzut nasturele. Foc! Albii cad. Eu nu cad. Căprarul cumplit, îmi zîmbeşte. Ri­dica nasturele! Coase-l! Nu-i căprar. M-au încercat. Co­tovschi.

Nu-i înalt; dar zdravăn, solid, turnat în muşchi de oţel; rotofei; lîngă el, îmi pare cît un deal; capul ras lună. Mare luptător şi ager la minte. A băgat spaima în toţi panii: Pilsudski, dă pe Cotovschi, cui l-o prinde de viu, nu mai puţin de două milioane mărci, ca să-l vadă, niciunul din noi nu se gîndeşte să-l trădeze. Îl văd destul de des. Nu ştiu de ce, îi place să luptăm cal lîngă cal, nu ştiu de ce, poate că îi spusesem că sunt cam neam cu Brutus Cotovu, un învăţat din Hîrşova. Dar el în luptă, are trei cai cu el, să-i schimbe; doctorul brigăzii spune că un cal nu rezistă sub el mai mult de patru ceasuri; Cotovschi are peste o sută de kile. După lupta asta îmi dă şi mie acum să mănînc un antricot, în faţa lui antricoate barosane, fiecare cît o potcoavă de cal bătrîn de artilerie. Caii lui, — ah, ce cai! Orlic, Qlga, şi al treilea, al treilea? — nu l-a botezat încă. Pe Olga i-a dat-o generalul Ubarelici de la armata a IV-a. Armăsarul meu, Morunu — cînd galopează parcă înoată. Brigada noastră, formată din două polcuri de ca­valerie, unul de ulani uşori şi altul de husari grei. Sunt şef de mitralieră şi preşedinte al inspecţiei de control la arme. Iar ne încolonăm regimentele în linie. Lîngă Cotovschi, comisarul politic, şi cei doi comandanţi de regimente, colo­nelul Popov de la Pervaia ulianskaia polk, şi Crivarucika de la Ftaroia husarski polk. Crivarucika — Mînăstrîmbă. În februarie 1920 am gonit gărzile albe din Odessa. Vor­beşte Cotovschi: Fiţi atenţi şi bine pregătiţi! Ce Mamarca iadului! Ca nebunii să ne năpustim şi peste lăncierii pa­nilor din Polski lighion!

Şi ca nebunii ne năpustim peste smintitele şi vitezele li­ghioane de ulani poleaci, la Bejeie Hara, Volotcisk, Proskurov, Huseatin, Cameniţa, pînă aproape de Lvov. Luăm cam cinci sute pînă la o mie de prizonieri în fiecare luptă; doar lîngă Cameniţa prindem două mii.

Acum este toamnă şi Cotovschi le spune: Nu vrem să facem război, dorim pace; iar în schimbul păcii vă dăm drumul acasă; de drept, sunteţi prizonieri pentru că aţi lup­tat în contra noastră; totuşi, dorim, după ce v-am bătut atît de bine, să vă duceţi înapoi şi să-i spuneţi lui Pilsudski că am zis eu să vă dea de lucru potrivit meseriilor voastre.

Părăsim teritoriul.

Prin octombrie, facem pace cu ei. După pace primim alt ordin: să trecem în interiorul ţării sovietice, în Ucraina. Prima bandă albă pe care o atacăm este a generalului Tiutunic, între Proskurov şi Volotcisk; îi nimicim pînă la Bug, la graniţa cu Polonia. In lupta asta de urmărire, Cotovschi, mereu între noi, ne încurajează, pe unul, pe altul; noi lup­tăm cu dragoste, pentru că ştim de ce luptăm, şi ne iubim mult comandantul, ca pe un adevărat părinte — Bachico. Luăm captură. O parte din albi au fugit peste Bug. Noi nu trecem graniţa, că panii nu ni-i predă. După banda asta, trebuie să nimicim banda albă a generalilor Frolov şi Sfetco. Asta se întîmplă lîngă Bîrzola, în comuna Vinogradov. Pri­mim informaţii că acolo este un depozit de zahăr păzit de armata roşie. Cotovschi dă ordin batalionului de acolo să se retragă ca să-l înlocuim noi. Abia îi schimbăm, bandele albe se năpustesc şi atacă depozitul. Intrăm în foc la ora 9 dimineaţa. A căzut seara. Nimicim la ei. A doua zi îi urmă­rim şi-i distrugem definitiv. In două zile nu a mai rămas din ei niciunul în viaţă. Ne regrupăm pentru apel, cîţi pre­zenţi, cîţi răniţi, cîţi morţi, şi vine rezerva să ne înlocuiască. Trec două săptămîni. Ianuarie. Cotovschi primeşte ordin de sus: Pentru ora 10 noaptea să fiţi pregătiţi!

Unde, cum şi ce, nu ştie nimeni. La ora 10 noaptea, Cotovschi împreună cu comandanţii de regiment, ne inspectează dacă suntem bine înarmaţi şi echipaţi, gata de luptă. Găsit bine şi în ordine. La ora 11, pornim. Mergem toată noaptea. In zori, pe la ora 5, auzim tunurile bubuind.

—  Staţi! Adunaţi-vă în cerc! strigă comandantul Cotov­schi. Fiţi atenţi! Am fost întotdeauna învingători împo­triva bandelor albe! Acum luptăm în contra bandei negre a lui Mahno anarhistul. Anarhiştii nu cred în nimic — nici măcar în ei — nihiliştii! şi cam aşa a mai spus, că unul Cato zicea despre nu ştiu care general Pompei, că prin anarhie el iar pregăteşte drumul monarhiei. Mahno pus­tieşte satele ucrainiene! Unde este bătălie acum, luptă divizia a VlII-a roşie; noi îi scoatem din foc; aşa avem ordin. Ii vom ataca noi, vulturii mei roşii!

Pornim atacul. Aproape-i nimicim într-un sat, lîngă Canev pe malul Niprului. Aveau peste o sută de mitraliere. Un rest din ei au fugit mîncînd pămîntul. Pînă la o fabrică de zahăr, păzită tot de către un batalion de infanterie roşie; Mahno a atacat batalionul care s-a împărţit în două, o parte a continuat să lupte, iar alta s-a predat lui Mahno; pe cei care s-au predat, Mahno i-a scos la marginea satului, cam nouăzeci de inşi, şi nu i-a împuşcat, i-a tăiat cu săbiile, ca pe varză. Le zicea la fiecare: Laşule! Nu meriţi să înghiţi un glonţ. O dată ce lupţi la roşii, de ce te-ai predat lui Mahno?

I-au tăiat marinarii din garda lui, numită Suta dracului!

Dar intrăm noi în foc şi peste puţin timp gonim anar­hiştii din depozit. Mahno s-a retras peste Niprul îngheţat, în gubernia Poltava. Ajungem şi noi, urmărindu-1, pe malul apei. Greu de tot. Gheaţa nu mai ţine. Trec întîi douăzeci de soldaţi, cu scînduri, tîrîndu-se de-a buşilea pe gheaţă. Avangarda, la ordinul lui Cotovschi, trece prima, să nu pierdem urma bandei lui Mahno, până trece toată brigada. Soldaţii trag caii pe scînduri, cu frînghiile: caii sunt trîntiţi jos şi legaţi de picioare. Aşa tragem şi tunurile şi muniţia, pe malul celălalt. Străbatem cu greu gubernia, o întinsură de cîteva sute de kilometri, fără ca Mahno să primească vreun atac sau vreo luptă. De bobotează am ajuns în gubernia Harkovskaia. Parte din ostaşii noştri încep să facă dezordine printre cetăţenii care se duc la bise­rică. Unii preschimbă caii buni ai cetăţenilor cu caii noşti'i obosiţi, nepotcoviţi, la atîta goană după călcîiele lui Mahno. Cotovschi primeşte un ordin de sus: Ostaşii care au luat cai buni de la cetăţeni, să-i dea înapoi. Luptaţi cu ce aveţi!

Imediat, alt ordin, tot de sus: La graniţa dintre Harkov­skaia şi Curskaia gubernia, în faţa voastră, veţi întîlni două trenuri blindate care vă vor ajuta să-l zdrobiţi pe Mahno. Grăbiţi-vă! Sunteţi ia zece kilometri de coada lui Mahno! Trenurile blindate o să-i aţină calea.

Dar mai înaintea noastră a ajuns o altă unitate. Coman­damentul lor s-a adresat comandanţilor de trenuri blindate: Urmărim banda lui Mahno! Aţi ajuns tîrziu, se vede!

Trenurile blindate îi deschid drumul. Dar el era banda! Mahno, diplomat, cu acte în regulă! Cotovschi întîrziase el doar zece minute, şi se duce mînios la comandanţii trenu­rilor şi-i întreabă: Ucigă-l tunul de diavol! Detuna-l-ar de întunecat! Cu aprobarea cui i-aţi dat voie să treacă? A declarat că el urmăreşte banda lui Mahno! Uite documen­tele! — răspunde unul din ei... V-a amăgit hitra de Mahno. Imediat, ambele tunuri să deschidă foc viu! Întruna! Să-i bareze calea, cu foc, în permanenţă!

Şi noi, cu cavaleria, după Mahno... Tunurile încep să trăznească în faţa trupelor fugare. Goană nebună; se lipeşte burta calului de mărăcinii stepei, dar scapără şi mai mult copitele cailor lui Mahno! Calul meu, Morunu, ziceai că înoată prin zăpadă, ca peştele în Deltă. Pornim la atac. Pe duşman îl îngrozeşte cîntecele care le cântăm, de-ale partizanilor, şi se tem de ele mai rău decît de gloanţe sau ascu­ţişul săbiilor noastre. Să zicem că am omorît din şarje, vreo două sute. Cad şi de la noi vreo doi-trei, dar banda lui Mahno, o dată coteşte cu grosul prin pădure; am fugit înainte, după cîţiva .. . Abia pe urmă ne dăm seama că ei au făcut ocol trenurilor blindate şi că iar au trecut înapoi în Harkovskaia, unde-i venea lui mai la îndemînă; al dracului anarhistul ăsta ... Mi l-au omorît pe Morunu ... Calul meu moare supărat, nu ştiu de ce, mai răsuflă încă, dar nici ochii nu vrea să şi-i mai deschidă... Cioplim încă vreo zece din ei, douăzeci, aşa că mai rămîn de cioplit cam două sute. Au cai buni de tot. Se joacă de-a v-aţi ascunselea cu noi, anarhistul! Din Harkovskaia a trecut iar în Pol tavskaia şi s-a înfundat între munţii Ciornîi les. Îi scoa­tem dintre stînci, ca pe lupii ascunşi în vizuină. Cotovschi mă citează în faţa frontului.

Şoaptele — care vrea să cîştige bani, să vină la negri în armata lui Mahno — nu le-am mai auzit, că armata lui era de tot pe ducă. Încă puţin tăiem din ei, dar primim ordin să ne ducem înapoi în raionul Kiev. Stăm un timp, în refa­cere. Primim alt ordin, să mergem în raionul Tambov. Ajungem la un sat — Crăciuna — aşa se numea, româneşte.

—   Ce vrei, Bachico? — îl întreb eu pe Cotovschi, în ruseşte.

—  Nimic. Vreau să mănînc astăzi, alături de tine! — îmi răspunde el în moldoveneşte — şi nici nu mă dumiresc eu cam ce vrea el de la mine şi-mi dă o scatoalcă pe ge­nunchi, de-mi sare castronul cît colo, şi-mi mai dă o sca­toalcă pe umăr, de era să mă dărîme, dacă nu mă sprijinea el din vreme.

Toată ziua m-a durut genunchiul şi umărul. Cotovschi nu prea mănîncă, nu are poftă. Mă îndoapă pe mine. El stă pe-o buturugă şi face din buze ca toate păsărelele...

Ia poftim şi vezi. Sunt în faţa comandantului politic al polcului. Eu îl poreclisem Mînădreaptă. Deocamdată, an­chetă formală. De ce mă bagă în anchetă? Stau bine cu inspecţia de control la arme. Adevărul, că altfel sunt duşman al revoluţiei. Ce cred eu? De ce am fost citat în faţa fron­tului? că în ultima luptă dintre stîncile Pădurii negre, dacă am secerat numai vreo duzină de-a lui Mahno. De ce nu trec dincolo? că am luptat destul pe aicea. Şi dincolo sunt oameni devotaţi cauzei. De ce lupt eu în Rusia? Nici eu nu prea ştiu ce caut aici, este bătaie şi nu război. Cînd eram mic, săream la bătaie şi luam apărarea celui slab. Dacă e revoluţie, revoluţie să fie şi cu mine. Parcă-i mai bine în re­voluţie, decît în război; la revoluţie cîştigi ceva, la război pierzi totul! Ce i-am spus lui Cotovschi? Fii atent: i-am spus că în orice caz să-i nimicim pe toţi duşmanii. Mînădreaptă să se bizuie şi pe mine, că sunt sigur pe voinţa mea în orice clipă. Ce mi-a tot spus Cotovschi astăzi? Adevă­rul, ce ştiu despre el, că este propus mare comandir de mare oaste roşie. Dar mulţi cred că el este Potovschi, cel care împreună cu Ursulea haiduceau tîrziu, de au rămas în cîntece. Eu ce cred? Cotovschi o să intre în legende? Cui vrea să-i ia locul? De ce a cîntat ca păsărelele? Fii atent: Ce să ştiu? Cotovschi a făcut şcoala de agricultură din Cocorezeni, lîngă Orhei, pentru tehnicieni. Şcoala vine pe-o vale frumoasă; faţă în faţă cu şcoala este Crînguşorul. Şcoală bună, făcută de boierii din comitetul gubemial, îna­inte de războiul cel mare, să le facă sluji specializate pe moşiile lor. Moşii mari, boieri mari, ca ale lui Leonard Russo, ale lui Cristi, ale lui Catargi.. . Eh! şi acolo, la şcoală, Cotovschi era cel mai voinic din şcoală. Pe atunci, el fugea în Crînguşor şi cînta ca toate păsărelele, făcea ca oile, ca vacile, făcea ca boierii, făcea ca toţi dracii, şi în­văţase tot felul de semnale cum să te descurci în cîmpie sau în pădure. Acolo, în Crînguşor, el şi cu alţii au săpat o argea, ca un adăpost secret, în pămînt. Ziceau către alţii că ei fac spiritism, că studiază Ceormaia maghia. Acolo nu cumva îşi spurca trupul împreunîndu-se în destrăbălarea danţavaiului şi întunericului cu cine nimerea, ca hlististul pravoslavnic Rasputin? Dar ei studiau cărţi marxiste. A spus el asta? Iţi spun din credinţă; a fost prins de dascăli şi eliminat din şcoală. Atunci, de necaz a început să lo­vească  în boieri şi chiar în culacii aproape de boierie. Ce lua, da la ţăranii săraci. La boieri trimitea o scrisoare fru­moasă: Pregăteşte banii, altfel moartea pe tine! Dacă anunţi cumva, vai de pielea ta! ... Numai că un boier a anunţat capul guberniei, şi iată că gubernia ia măsuri; îi trimite un general cu epoleţi aurii, împărăteşti, străluceau ca dovleacul galben în soare: generalul, tolănit într-un faiton cu cai care mîncau jar, lîngă el aghiotantul, barbă de Rasputin şi ochi jucăuşi ca dracul: Am venit să inspec­tez cum s-a organizat paza dumneavoastră, cneazule! ... Generalul trimite aghiotantul să controleze posturile, le încearcă, este mulţumit: Gospodin gheneral! Acum să vină Cotovschi, dacă îndrăzneşte! Punem mîna pe el, de data asta!... Boierul, mulţumit, huleai, petreceri, trîntă, în joacă, generalul cu boierul, boierul icneşte şi Cotovschi îi pune călcâiul cizmei în piept: Pe Avesalon cel spînzurat de-un pom! Ai pregătit banii?... Cotovschi a ieşit tot aşa, salutat de soldaţii din pază.

Ce am mai auzit? Am auzit că la Odessa iar se pregătise spînzurătoarea pentru Cotovschi; evadase pentru a treia oară, a treia oară condamnat la moarte de către curtea mar­ţială, pe timpul cînd lupta în contra boierilor. Se ducea la moşier şi, toate registrele, toate învoielile, toate poliţele cu ţăranii săraci, le ardea. Prins iar, Cotovschi a fost întrebat de către comandantul închisorii, cum a dovedit să fugă, şi ce a făcut cu polii de aur pe care i-a luat de la boieri. I-a îngropat pe o stradă lăturalnică, lîngă un stîlp. Ce s-a gîndit comandantul? Dacă îi are, să meargă cu el şi să-i dez­groape, că îi dă drumul. Comandantul socotea că totul era să pună mîna pe bani, apoi îl va împuşca pe Cotovschi. A luat un hîrleţ. Ei doi, în trăsură. Trăsura. Smirnai! — l-au salutat santinelele, pe comandant. Cotovschi, îmbrăcat şi el militar, dar legat în trăsură, fără pază... Aici să sape. Că tot îi dă drumul! Să-l dezlege să poată săpa ... A săpat cam o jumătate de metru. Comandantul aştepta din noapte, cu pistolul în manta ... Dăduse drumul la trăsură ... Aici! uite! aici! ... Sclipesc ca Ucigă-te întunericul de Han-Tă- tar! . . . Comandantul se şi apleacă să vadă, şi atunci Cotovsehi, pac! una cu hîrleţul în cap, îl împinge în groapă, o astupă, apoi s-a îndepărtat cu pas viu, de la groapa unde în zadar ar fi săpat, că nu ascunsese nimic, acolo.

Altceva. Ce mai ştiu despre Cotovschi? Ştiu că în ’918, erau cît p-aci să pună mîna pe el, dar el a întins-o pe fe­reastră, prin grădină, şi de acolo a fugit vreo patruzeci de verste şi a trecut dincoace. Pe cine are dincolo? Are o soră în satul Hînceşti, şi încă o soră cu un copil prin Lăpuşna. Şi, dacă plec în ţară, la mine? Acum fii atent: Ştiu ca eşti om drept; dar dacă vrei să-i faci vreun rău lui Bachico, să ştii că am să-ţi tai mîna dreaptă! Nu, că să spun tot ade­vărul! îţi spun din credinţă, am să încerc să trec şi pe la ai lui, că mi-a dat pricaz să mănînc la fiecare neam al lui cîte zece pîrjoale moldoveneşti, şi atunci el o să ştie — că are el semnele lui de magie neagră — şi cînd mie o să mi se umfle burta, el o să se sature! Altceva? Acum, noaptea mai face magie neagră? Acum da, noaptea cheamă duhu­rile rele, magie neagră, împotriva negrilor, noaptea cheamă duhurile bune, magie albă împotriva albilor. Şi altceva? Sforăie în somn şi se ceartă cu tine: Nu fi cal cu ochelari, comisare! uită-te în toate părţile! Şi? Acolo să nu uit să fac ca pasărea asta, cristeii bălţii, aşa ... Şi ei o să îi răs­pundă.

Mulţi bandiţi am zdrobit noi; am distrus pe Tiutunic! Frolov! Sfetco Mahno! ... Au mai fost, Şepil! Zabalodnîi! Holîi! Zilionîi! Verdîi! Scuro! Pitliura! Hozupchi! şi chiar o muiere, Marusia! care îşi permitea luxul să aibă trenul ei blindat — împotriva lui Frunze, Budionîi, Duncici, Cotovschi, împotriva Rusiei cinstite. Mai era un alb, gene­ralul Antonov — unii îl asemuiau cu Mamontov, şeful lui Scuro — care avea o bandă de nu mai puţin optzeci de mii de albi, strînsură, nu glumă! Polcul meu de cavalerie uşoară, eram acum şase sute de săbii; socotit om şi cal, eram o mie două sute. Aveam cincizeci şi şase de mitra­liere, Maxuri, şi patru tunuri. Cum graurii şi lăstunii pustiesc lăcustele în Delta Dunării, ca pe o mare pacoste, aşa pustiim noi pămînturile, între Tambov şi Saratov, de oame­nii lui Antonov — asta în trei luni, iunie, iulie, august. Mitraliem. Şarjăm în galop sălbatec, ne ridicăm în şa, tăiem în dreapta şi-n stînga, în stînga şi-n dreapta, retezăm capete, braţe, tot ce întâlnesc săbiile noastre în cale, tot. Nu am noroc la cai: în trei luni mi-au murit, mai în fiecare luptă mare cîte un cal, Cega, Viza, Păstruga ... Şi cetăţenii ne ajută să dăm de urma albilor; însă, unii culaci şi func­ţionari vechi ai satelor, ne pun piedici; la fel şi unii negus­tori, cîrciumari, popi, călugăriţe ... Ne purtăm omeneşte cu ei, însă trebuie să-i dăm în vileag, să rupem răul din rădăcină.

Banda este pe sfîrşite. Mi-e de-ajuns atîta luptă?

Am prins de viu pe aghiotantul lui Antonov. Cotovschi îi propune: Pe Galaar cel peste toţi dracii! dacă îmi aduci cavaleria lui Antonov, de unde o aveţi camuflată, să o dis­trugem, noi te decorăm şi te ajutăm să duci o viaţă fericită.

S-a făcut treaba asta. Aghiotantul a scos restul de cava­lerie, din pădure. Primisem ordin: Nu vorbiţi unul către altul cu t o v a r ă ş e, ci vorbiţi ca la cazaci, cugospodin.

La şedinţa lor, unul singur era al nostru — Cotovschi. Noi ştim însă ce avem de făcut, ne şoptiseră comandanţii noştri ordinul lui Cotovschi: Domnilor... cu pantalonii roşi în fund de şaua calului, la primul foc de pistol, să atacaţi!

După şedinţă, deodată Cotovschi scoate două revolvere pe masă şi împuşcă la repezeală zece comandanţi albi; al unsprezecelea, înainte de a fugi pe fereastră, l-a împuşcat pe Cotovschi în mîna stîngă. Noi, cînd auzim pocnetele, ca leii ne repezim în albi şi nimicim aproape tot restul de cava­lerie a lui Antonov. O parte mică, însă, a avut timp să fugă în pădurea de unde veniseră. Din ei am prins un horunj — sublocotenent de cazaci — frumos ca o domnişoară; semăna puţin cu un bun luptător de al nostru, Pavel Corceaghin.

După asta, venim înapoi în raionul Kiev. Aproape ne terminaserăm misiunile. De brigada noastră se dusese ves­tea în toată Rusia mare.

Vine şi ziua despărţirii. La Kiev, Cotovschi, pentru ultima oară, a mîncat lîngă mine. Îmi dă din gamela lui o bucată de carne şi cere să mi se mai facă o friptură mare cît copita unui cal bătrîn de artilerie.

—    Mănîncă, Simioane, eşti mai tînăr: poate o să te îngraşi şi tu ca mine! — îmi spune el pe moldoveneşte.

Mă uit la el; eu un muşuroi lîngă un deal de om. Lăcrimez.

—   Grigori Ivanovici Cotovschi! Bachico! Mînăstîngă! Văd că nu prea mai avem ce face! Eu mi-am cam terminat pe aicea misiunea.

Cotovschi nu-mi răspunde. Zgîndăreşte pămîntul, şi-l bate uşor cu o nuieluşă de alun.

—   Grigore! La câte mame ai supt? că mare ai crescut! Vrăjeşti pămîntul?

Cotovschi nu-mi răspunde, fluieră, se apucă să cheme cristeii bălţii din spatele Crînguşorului.

—   Grigore! Plec acasă! Mi-e dor de cerul meu. Doar aşa nu-mi mai pune nimeni o piatră pe inimă. Am dus-o tot într-o dusă prin Rusia smintită atîta de albi şi de negri. Iţi spun ţie asta, din toată credinţa. Plec. Ia-l tu; ai tu grijă de armăsarul meu, îl cheamă Nisetru.

In loc de răspuns, în glumă, îmi dă o palmă peste ge­nunchi şi mă îmbrăţişează şi iar m-au durut oasele o zi şi o noapte.

                                                                                                                                             1957; 1967