Cosmicomicariile lui Italo Calvino (12)

Spirala

Pentru majoritatea moluştelor, forma organică vizibilă nu prezintă mare importanţă în viaţa membrilor unor specii, dat fiind că nu se pot vedea unul pe celălalt şi nu percep decît vag pe ceilalţi indivizi sau mediul în­conjurător. Acest lucru nu exclude existenţa, indepen­dent de orice legătură cu vizibilitatea, a striaţiilor viu colorate sau a formelor care ne apar frumoase (ca de exemplu la numeroase cochilii de gasteropozi).

 

Cosmicomicariile lui Italo Calvino (11)

Anii - lumină      

Cu cît o galaxie este situată mai departe, cu atît se îndepărtează mai rapid de noi. O galaxie care s-ar afla la 10 miliarde de ani-lumină de noi, ar avea o viteză egală cu cea a luminii, 300 de mii de kilometri pe secundă. „Cvasi-stelele" descoperite recent s-ar apropia de acest prag.

Într-o noapte cercetam ca de obicei cerul cu teles­copul meu. Observai că pe o galaxie depărtată la o sută de milioane de ani-lumină era expus un afiş. Pe el scria: TE-AM VĂZUT. Făcui repede socoteala: lumina galaxiei ajunsese la mine într-o sută de mi­lioane de ani şi întrucît de acolo de sus se vedea ce se întâmpla aici cu o sută de milioane de ani întârziere, asta însemna că mă văzuseră cam acum două sute de milioane de ani.

Cosmicomicariile lui Italo Calvino (10)

Forma spaţiului

    Ecuaţiile cîmpului gravitaţional care pun în legătură curbura spaţiului cu distribuţia materiei devin încetul cu încetul adevăruri la îndemîna oricui.

Nimeni dintre voi nu-şi poate închipui ce înseamnă a cădea în gol aşa cum cădeam eu. Pentru voi, a cădea înseamnă cel mult să te arunci de la al douăzecilea etaj al unui zgîrie-nori, sau dintr-un avion cu pană de motor în timpul zborului: te prăbuşeşti cu capul în jos, bîjbîi puţin prin văzduh şi iată că se şi iveşte pământul de care te buşeşti zdravăn. Eu vă vorbesc însă de o vreme când nu exista dedesubt niciun fel de pămînt sau alt lucru solid, nici măcar un corp ceresc îndepărtat în stare să te atragă în orbita sa. Se cădea aşa, în mod nedefinit, într-un timp nedefinit. 

Cosmicomicariile lui Italo Calvino (9)

Dinozaurii

    Cauzele rapidei dispariţii a Dinozaurilor rămîn destul de misterioase. Ei au evoluat şi s-au înmulţit în Triasic şi Jurasic şi timp de 150 de milioane de ani au fost dominatorii de necontestat ai continentelor. Este posibil să nu se fi putut adapta marilor schimbări de climă şi vegetaţie care au avut loc în Cretacic. La sfîrşitul acelei perioade dispăruseră cu toţii.

Toţi în afară de mine — preciză bătrînul Qfwfq — căci şi eu am fost dinozaur cîtva timp: să zicem vreo cinci­zeci de milioane de ani — şi nu-mi pare rău: pe atunci, dacă erai dinozaur aveai conştiinţa că te afli pe calea cea bună, şi toată lumea te respecta.

Cosmicomicăriile lui Italo Calvino(8)

Pe cît punem pariu?

   Logica ciberneticii, aplicată la istoria universului, este pe cale de a demonstra că Galaxiile, Sistemul solar, Pămîntul, viaţa celulară nu puteau să nu se nască. Cibernetica arată că universul se formează printr-o serie de „retroacţiuni“ pozitive şi negative, întîi prin forţa de gravitaţie care concentrează mase de hidrogen în norul primar, apoi prin forţa nucleară şi forţa centrifugă care o echilibrează pe prima. Din clipa în care procesul se pune în mişcare, el se desfăşoară după logica acestor „retroacţiuni“ în lanţ.

Cosmicomicăriile lui Italo Calvino(7)

Unchiul acvatic

    Primele vertebrate care, în Carbonifer, au trecut de la viaţa acvatică la cea terestră, proveneau din peştii osoşi cu plămîni, ale căror înotătoare puteau fi aduse sub corp şi folosite apoi drept labe pe pămînt.

Devenise limpede acum că vremurile acvatice se sfîrşiseră — îşi aminti bătrînul Qfwfq — tot mai mulţi se hotărau să facă acel pas important, şi nu exista familie care să nu aibă pe vreunul dintre cei dragi acolo pe uscat, toţi povesteau lucruri nemaipomenite despre ceea ce se putea face pe pămînt, şi-şi chemau rudele acolo. Pe peştii tineri nimeni nu-i mai putea ţine în loc, băteau din înotătoare pe malurile de noroi ca să vadă dacă funcţionau în chip de labe, aşa cum se întâmplase la cei mai înzestraţi. 

Cosmicomicăriile lui Italo Calvino(6)

Jocuri fără sfîrşit

      In măsura în care galaxiile se îndepărtează, rarefierea universului este compensată prin formarea altor noi galaxii, compuse din materie ce se creează ex novo. Pentru a menţine stabilă densitatea medie a universu­lui, e de-ajuns să se creeze un atom de hidrogen la fiecare 250 de milioane de ani pentru 40 de centimetri cubi de spaţiu în expansiune. (Acestei teorii, numită „Teoria stării continue”, i se opune ipoteza că universul s-ar fi creat într-un moment precis, printr-o imensă explozie).

Cosmicomicăriile lui Italo Calvino(5, 4)

Fără culori

Înainte de formarea atmosferei şi a oceanelor, Pămîntul avea probabil aspectul unei mingi cenuşii care se rotea în spaţiu. Cum este Luna acum: razele ultra­violete iradiate de Soare distrug culorile dacă nu sînt trecute prin filtru; din această cauză rocile de pe suprafaţa lunară, în loc să fie colorate ca cele terestre, sînt de un cenuşiu mort şi uniform. Faptul că Pămîntul are un aspect multicolor, se datorează atmosferei care filtrează acea lumină distrugătoare.

Cosmicomicăriile lui Italo Calvino(3)

Un semn in spaţiu

Situat în zona externă a Căii Lactee, Soarele are nevoie de circa 200 milioane de ani-lumină pentru a-şi încheia mişcarea de revoluţie în jurul Galaxiei.

Exact de atîta timp e nevoie — spuse Qfwfq, — trecînd odată făcui un semn într-un punct din spaţiu, tocmai pentru a-l putea regăsi două sute de milioane de ani mai tîrziu, cînd urma să trecem din nou pe acolo, în următoarea mişcare de rotaţie. Ce fel de semn? E greu de spus pentru că, dacă vi se vorbeşte de-un semn, vă gîndiţi imediat la ceva care să se deosebească de altceva, iar acolo nu era nimic care să se deosebească de nimic; vă gîndiţi imediat la un semn făcut cu vreun instrument sau cu mîinile, după care instrumentul sau mîinile se îndepărtează, iar semnul rămîne, dar pe vremea aceea instrumente încă nu existau, şi nici măcar mîini, dinţi, nasuri, lucruri care s-au dobîndit pe urmă, dar mult mai tîrziu. 

Cosmicomicăriile lui Italo Calvino(2)

În zorii zilei

Planetele sistemului solar, explică G. P. Kuiper, au început să se solidifice în tenebre prin condensarea unei nebuloase fluide şi informe. Pretutindeni era frig şi întuneric. Mai tîrziu Soarele a început să se concentreze pînă s-a redus aproape la dimensiunile actuale, şi în acest efort temperatura s-a urcat, s-a urcat la mii de grade şi a început să emită radiaţii în spaţiu.

Era întuneric de-ţi dădeai cu degetele în ochi — confirmă bătrînul Qfwfq — eu eram copil încă, de-abia îmi aduc aminte. Stăteam acolo, ca de obicei, tata şi mama, bunica Bb’b, nişte unchi sosiţi în vizită, domnul Hnw, cel care mai apoi a devenit cal, şi noi, cei mai mici. 

Cosmicomicăriile lui Italo Calvino(1)

Distanţa pînă la Lună

Sir George H. Darwin este de părere că Luna se afla odinioară foarte aproape de Pămînt. Mareele au împins-o, încetul cu încetul, departe; mareele pe care Luna le provoacă în apele terestre şi datorită cărora Pămîntul îşi pierde treptat energia.

Chiar aşa şi era! — exclamă bătrînul Qfwfq, — voi nu vă puteţi aduce aminte, eu însă da. O aveam mereu în spinare, Luna, imensă: cînd era lună plină — nopţi clare ca ziua, dar cu lumină de culoarea untului — parcă ne strivea; cînd era lună nouă, se rotea pe cer ca o umbrelă neagră purtată de vînt; iar cînd era în creştere îşi scotea nişte coarne atît de joase încît mai- mai să se înfigă în creasta unui promontoriu şi să rămînă ancorată acolo. Dar întregul mecanism al fazelor se desfăşura altfel decît în ziua de azi, din cauză că distanţele pînă la Soare erau diferite, ca şi orbitele, ca şi înclinarea nu mai îmi amintesc a cui; cît despre eclipse, cum Pămînt şi Lună stăteau atît de strîns lipite, ce să mai vorbim: erau la tot pasul; vă închipuiţi că cele două namile izbuteau să-şi ţină mereu umbră una alteia.