Din povestirile lui Dürrenmatt(6)

Directorul de teatru

Omul care urma să îngenuncheze oraşul trăia printre noi încă din vremea cînd nici nu-1 băgam în seamă. L-am observat abia cînd a început să bată la ochi printr-o comportare ce ni s-a părut caraghioasă, în acea perioadă făcîndu-se multe glume pe seama lui. Cînd ne-a atras atenţia, ajunsese deja la conducerea teatrului. Nu rîdeam pe seama lui cum obişnuim în cazul oamenilor care ne amuză prin naivitatea sau prin hazul lor, ci aşa cum ne distrăm uneori pe seama unor lucruri necuviincioase.

Este greu însă de spus ce ne stîrnea rîsul în prima peri­oadă după apariţia lui, cu atît mai mult cu cît ulterior nu numai că se manifesta faţă de el o consideraţie ser­vilă — acest lucru l-am fi înţeles şi ca o manifestare a fricii — dar şi o admiraţie onestă. Mai ales înfăţişarea lui era stranie. Nu era înalt. Corpul părea să-i fie lipsit de oase, astfel încît dădea impresia de ceva vîscos. Nu avea păr, chiar si sprîncenele îi lipseau. Se mişca prcum un dansator pe sîrmă care se teme să nu-şi piardă echilibrul, fără zgomot, cu paşi ce-şi schimbau mereu ritmul. Vocea îi era slabă şi inegală. Cînd intra în con­tact cu vreun om, îşi aţintea întotdeauna privirea spre obiecte lipsite de viaţă. Nu se ştie cînd ne-am gîndit prima oară la posibilitatea răului încorporat de el. Poate că acest lucru s-a întîmplat cînd pe scenă au fost re­marcate o serie de modificări care îi erau atribuite lui. 

Omul care urma să îngenuncheze oraşul trăia printre noi încă din vremea cînd nici nu-1 băgam în seamă. L-am observat abia cînd a început să bată la ochi printr-o comportare ce ni s-a părut caraghioasă, în acea perioadă făcîndu-se multe glume pe seama lui. Cînd ne-a atras atenţia, ajunsese deja la conducerea teatrului. Nu rîdeam pe seama lui cum obişnuim în cazul oamenilor care ne amuză prin naivitatea sau prin hazul lor, ci aşa cum ne distrăm uneori pe seama unor lucruri necuviincioase.

Se poate face observaţia, dar lucrul acesta nu e dovedit, că schimbările pe plan estetic nu sunt puse încă pe seama răului atunci cînd ne atrag pentru prima dată atenţia. În acea vreme ne gîndeam de fapt mai mult la o lipsă de gust sau glumeam în legătură cu presupusa lui prostie. Desigur, aceste prime spectacole prezentate la teatru, sub regia lui, nu aveau încă importanţa acelora care urmau să-l facă, în perioada următoare, renumit, deşi existau toate indiciile ce lăsau să se întrevadă planul său. Aşa, de pildă, îi era caracteristică o tendinţă spre mascaradă, ce se putea remarca încă din acea perioadă timpurie în punerile lui în scenă, şi exista şi acea abstracţiune a structurii care, ulterior, avea să fie adesea comentată. Aceste caracteristici nu erau bătătoare la ochi, însă se înmulţeau indiciile că el urmăreşte o anumită idee, pe care o simţeam, dar nu puteam să o determinăm. Se asemuia unui păianjen aflat pe punctul de-a începe o pînză uriaşă, dar care acţiona aparent fără niciun plan şi, poate, tocmai această lipsă de plan ne-a făcut să rîdem de el. Fireşte, cu timpul n-am putut să nu observ că, pe nesimţite, se străduia să se impună, iar după ale­gerea lui în Parlament, oricine a putut să remarce acest lucru. Folosindu-se în mod abuziv de teatru, el a reuşit să ademenească lumea într-un loc unde nimeni nu bă­nuia că se ascunde vreun pericol. Mi-am dat seama de primejdie abia cînd schimbările de pe scenă atinseseră un grad care dezvăluia obiectivul secret al acţiunilor sale. Ca într-un joc de şah, ne-am dat seama de mu­tarea care ne nimicea abia după ce ea fusese făcută, deci prea tîrziu. Ne-am întrebat apoi adesea ce anume de­termina masele să meargă la teatrul lui. A trebuit să recunoaştem că la această întrebare nu se putea găsi un răspuns. Ne-a trecut prin minte că există poate un in­stinct rău, care îi împinge pe oameni să-şi caute ucigaşii, pentru a li se oferi, căci fiecare dintre schimbările lui dezvăluia faptul că se străduia să submineze libertatea prin demonstrarea imposibilităţii acesteia, aşa încît arta sa constituia un atac temerar la adresa sensului umani­tăţii. Acest obiectiv l-a făcut să elimine orice element întîmplător şi să fundamenteze totul în modul cel mai riguros, astfel încît întîmplările de pe scenă se petre­ceau sub imperiul unei uriaşe necesităţi. De asemenea, era remarcabil modul în care se folosea de limbaj, reprimînd în cadrul acestuia elementele prin care scriitorii se deosebeau unul de altul, astfel încît ritmul natural era falsificat pentru a se ajunge la unul egal, lipsit de nerv, ca bătaia unor pistoane. Actorii se mişcau ca nişte marionete şi puterea care îi punea în acţiune nu era deloc disimulată, ci tocmai ea era scoasă în evidenţă, ca o forţă oarbă, încît ne făcea să credem că privim într-o sală a maşinilor, unde se producea o substanţă care urma să distrugă lumea. Trebuie amintit aici şi modul în care utiliza lumina şi umbra, care nu-i serveau pentru a evoca spaţii infinite şi, astfel, pentru a crea o legătură cu lumea credinţei, ci pentru a evidenţia carac­terul limitat al scenei, straniile blocuri cubice limitînd şi îngrădind lumina, el fiind de fapt un maestru al for­mei abstracte; evita, de asemenea, prin mecanisme se­crete orice penumbră, încît întîmplările păreau a se pe­trece în spaţiul strîmt al unor celule. Folosea numai roşu şi galben, creînd un incendiu de culoare care violenta privirea. Cel mai infernal era însă faptul că, pe nesim­ţite, orice acţiune a căpătat alt sens, iar genurile au în­ceput să se amestece între ele, tragedia transformîndu-se în comedie, în timp ce o piesă veselă era falsificată într-o tragedie. Pe atunci, am auzit adesea de revolte ale acelor nefericiţi care doreau cu înfocare să-şi îmbunătăţească soarta prin forţă, însă prea puţini erau încă cei care credeau zvonul potrivit căruia forţa motrice a acestor incidente ar fi trebuit căutată în direcţia lui. In realitate, totuşi, aşa au stat lucrurile, de la început teatrul slujindu-i doar ca mijloc de a obţine puterea, care, ulterior, avea să se dovedească a fi domnia crudă a unei teribile violenţe. Ceea ce ne împiedica, pe atunci, să înţelegem mai clar aceste lucruri, a fost faptul că problema actriţei începuse să ia pentru cei iniţiaţi o amploare tot mai ameninţătoare. Soarta ei era în mod ciudat legată de cea a oraşului, iar el încerca s-o distrugă. În momentul în care intenţiile lui faţă de ea au început să devină evidente, poziţia lui în oraşul nostru era în asemenea mâsură consolidată, încît soartă crunta a acestei femei s-a putut împlini, o soartă care urma să fie funestă tuturor, neavînd putere s-o împiedice nici cei care îşi dă­duseră seama de puterea lui de seducţie. Iar ea a pier­dut deoarece nesocotea tocmai puterea pe care el o în­truchipa. Nu se poate spune că a fost faimoasă şi înainte ca el să preia conducerea teatrului, însă ea deţinea în teatru o poziţie care, deşi puţin importantă, era totuşi incontestabilă, respectul general faţă de ea datorîndu-se faptului că îşi exercita arta fără acele concesii, pe care altele, care urmăreau scopuri mai înalte şi a căror po­ziţie era mai însemnată, trebuie să le facă opiniei pu­blice. La fel de semnificativ este şi faptul că el a ştiut s-o distrugă tocmai prin poziţia ei, căci se pricepea să împingă omul în prăpastie folosindu-se chiar de virtu­ţile lui.

Actriţa nu se supusese ordinelor sale. Nu acorda nicio atenţie transformărilor care se petreceau în teatru, astfel încît începuse să se deosebească tot mai clar de ceilalţi. Insă tocmai această constatare mă făcea să fiu îngrijorat, căci era evident că el nu lua nicio măsură pentru a o obliga să se supună ordinelor lui. Planul lui era tocmai ca ea să se deosebească de ceilalţi. Se pare, ce-i drept, că, odată, după ce abia venise la conducerea teatrului, îi făcuse o observaţie cu privire la jocul ei; despre această divergenţă nu am putut însă afla niciodată ceva sigur. De atunci însă a lăsat-o în pace şi nu a în­treprins nimic pentru a o îndepărta din teatru. Dimpo­trivă, o împingea tot mai mult în prim-plan, astfel încît, cu timpul, a ajuns să ocupe o poziţie de frunte în teatru, deşi ea nu putea face faţă acestei sarcini. Tocmai acest procedeu ne-a trezit neîncrederea, căci arta ei şi con­cepţia lui erau atît de contradictorii, încît o ciocnire pă­rea inevitabilă şi aceasta putea să fie cu atît mai peri­culoasă cu cît avea să aibă loc mai tîrziu. Existau şi semne că poziţia ei începuse să se schimbe în mod de­cisiv. Dacă la început jocul ei entuziasmase mulţimea şi era lăudat în mod unanim, fără discernămînt (fiind con­siderată o mare descoperire), acum începură să se facă auzite voci care au ajuns pînă acolo încît să o critice şi să-i reproşeze că nu se ridică la nivelul regiei lui şi că numai rarei lui răbdări (şi omenii) i se datorează faptul că o lasă să ocupe în continuare o poziţie de frunte. Cum însă atacurile vizau în special faptul că ea se ţinea strict de regulile artei teatrale clasice, a început să fie apărată din nou de cei care îşi dăduseră seama de ade­văratele lipsuri ale artei ei, o luptă nefericită care, din păcate, a întărit-o în hotărîrea de a nu pleca de bună­voie din teatru — poate că aşa s-ar mai fi putut salva, cu toate că oraşul nostru nu mai putea oricum să scape din mîinile lui. Cotitura hotărîtoare a avut loc, însă, abia atunci cînd începuse să se vadă că arta ei avea asupra mulţimii un efect ciudat, care trebuie să fi fost îngro­zitor pentru ea şi care consta în faptul că publicul a început să rîdă de ea în secret şi apoi chiar în timpul reprezentaţiei; un efect pe care el, fireşte, îl calculase dinainte şi pe care încerca să-l amplifice. Eram con­sternaţi şi neputincioşi. Nu ne aşteptasem la această armă teribilă a comicului-fără-voie. Deşi continua să joace, era clar că observase acest lucru, după cum cred că îşi dăduse seama cu mult înaintea noastră de inevita­bilitatea declinului ei. Cam pe atunci fusese terminată o lucrare despre care în oraşul nostru se vorbea demult şi pe care o aşteptasem cu mare încordare. Este adevărat că despre această construcţie au discutat mulţi, însă înainte de a-mi expune părerea trebuie să spun că nici pînă azi nu mi-aş fi dat seama cum de a putut el să procure mijloace pentru acest teatru nou, dacă nu ar fi apărut o bănuială de care nu am putut face abstracţie. Pe atunci, n-am prea crezut în acest zvon care făcea o legătură între această construcţie şi unele cercuri lipsite de scrupule din oraşul nostru care, dintotdeauna, nu au fost preocupate decît de înmulţirea la infinit a bogăţiilor lor şi împotriva cărora era îndreptată revolta celor pe care el, de asemenea, îi influenţa. Oricare ar fi fost însă situaţia, această construcţie, care în prezent urmează să fie distrusă, a echivalat cu o blasfemie. Este greu, totuşi, să vorbeşti despre această construcţie, care, sub aspect exterior, era un colosal amestec din toate stilurile şi for­mele, nu fără a i se recunoaşte o anumită măreţie. Era o clădire care nu evoca viul exprimat în materia amorfă prin mijlocirea transformatoare a artei, ci, în mod voit, îşi propunea ca obiectiv exprimarea lipsei de viaţa, în atemporalitatea şi greaua ei inerţie. Totul ni se prezenta în goliciunea sa hîdă, neruşinată, fără urmă de frumu­seţe, avînd nişte uşi de fier, care păreau cînd peste mă­sură de uriaşe, cînd apăsătoare ca nişte porţi de închi­soare. Construcţia părea să fie o aglomerare de materiale puse unul peste altul de mîinile neîndemînatice ale unui ciclop, prin blocurile sale absurde de marmură, de care se sprijineau coloane grele fără rost, însă aceasta era doar o aparenţă, fiindcă totul în această construcţie fusese calculat în vederea anumitor efecte, care vizau constrîngerea brutală a oamenilor, atragerea lor în captivitatea arbitrariului pur. De pildă, în contradicţie cu aceste mase brute şi proporţii brutale, existau unele elemente exe­cutate de meşteri cu o exactitate despre care se spunea că merge pînă la a zecea mia parte dintr-un milimetru. Şi mai înfiorător era interiorul, sala de teatru. Imita teatrul grec, însă forma sa era absurdă, deoarece peste sală se întindea un planşeu ciudat curbat, astfel încît, atunci cînd am pătruns înăuntru, am avut senzaţia că nu venisem la un spectacol, ci la o serbare în pîntecul pămîntului. Aşa s-a ajuns la catastrofă. Aşteptam specta­colul plini de o încordare mută. Stăteam palizi, înghe­suiţi unul în altul, în cercuri tot mai largi şi priveam ţintă la cortina ce acoperea scena, pe care era reprezen­tată o răstignire sub forma unei farse batjocoritoare. Nici aceasta n-a fost luată drept o nelegiuire, ci drept artă. Apoi a început spectacolul. Mai tîrziu s-a afirmat că forţele dezlănţuite ale străzii ar fi săvîrşit această revoluţie, însă în sală se aflau atunci cei din oraşul nostru care constituiau în cea mai mare măsură strălu­cirea şi cultura lui şi care vedeau în directorul de teatru pe marele artist şi revoluţionar al scenei, luînd cinismul lui drept spirit şi nedîndu-şi seama cît de repede acest individ i-a deturnat din sfera esteticului, pe care îl ad­mirau la el, în zone ce nu mai aveau nimic comun cu esteticul; cu prilejul inaugurării acestui nou edificiu, chiar înainte de începerea spectacolului, în aplauzele en­tuziaste ale asistenţei la festivitate, preşedintele statului i-a înmînat premiul Shakespeare. Ce lucrare clasică a fost jucată la inaugurare, dacă a fost Faust sau Hamlet, nu-mi mai amintesc, dar regia a avut un asemenea efect încît, imediat ce cortina cu scena Răstignirii s-a ridicat, răspunsul la această întrebare a devenit indiferent, înain­te chiar ca ea să fie pusă. Ceea ce se petrecea, acum, în faţa ochilor noştri şi era frecvent salutat cu aplauze en­tuziaste. de către guvern, societate şi elita universităţii, nu avea nimic de-a face cu opera vreunui clasic sau cu cea a oricărui alt autor. O forţă îngrozitoare îi cuprin­sese pe actori ca un ciclon care smulge case şi arbori din rădăcini, pentru a lăsa apoi totul să cadă. Vocile nu sunau omeneşte, ci ca şi cum ar fi vorbit, poate, nişte umbre, pentru a trece apoi, brusc, la o tonalitate simi­lară cu cea a tobelor bătute nebuneşte de triburi sălba­tice. Stăteam în teatrul său nu ca oameni, ci ca zei. Ne entuziasma o tragedie care, în realitate, era propria noas­tră tragedie. Apoi însă, a apărut ea, şi niciodată nu am văzut-o atît de neajutorată, dar nici atît de pură ca în acea clipă care îi preceda moartea. Cînd s-a ivit pe scenă, mulţimea a izbucnit mal întîi în rîs, apariţia ei fiind astfel calculată încît să aibă efectul unui gag obscen, însă curînd rîsetele s-au transformat în furie. Părea o păcătoasă care a îndraznt să se opună unei forţe care, deşi sfărîmă totul, justifică, în schimb, orice păcat şi elimină orice răspundere, şi am înţeles atunci că tocmai acesta era motivul pentru care mulţimea a fost sedusă să renunţe la libertate pentru a se deda răului, căci vina şi păcatul există numai în condiţii de libertate. A început să vorbească, şi glasul ei le părea o violare a groaz­nicelor legi în care omul începe să creadă cînd vrea să se ridice la rangul de zeu, eliminând distincţia între bine şi rău. Mi-am dat seama de intenţia lui şi acum ştiam că îşi propusese să o distrugă în faţa tuturor şi cu apro­barea tuturor. Planul lui era perfect. Dezvăluise o pră­pastie în care mulţimea se năpustea, avidă de sînge, cerînd noi şi noi victime, pentru că numai aşa se putea atinge acea stare de ameţeală inconştientă, singura care-i dădea posibilitatea de a nu se lăsa cuprinsă de o deznă­dejde infinită. Iar ea stătea ca o răufăcătoare în mijlocul oamenilor preschimbaţi în bestii. Am văzut că există momente îngrozitoare, în care are loc o funestă transfor­mare prin care nevinovatul trebuie să pară oamenilor vinovat. Oraşul nostru era, deci, gata de-a contribui la o faptă ce echivala cu un sălbatic triumf al răului. Con­comitent, din partea de sus a scenei a început să coboare o maşinărie. Trebuie să fi fost construită din bare uşoare de metal şi sîrme, pe care fuseseră puse cleme şi cuţite, precum şi drugi de oţel cu articulaţii ciudate, care erau legaţi între ei într-un mod straniu, astfel încît maşinăria semăna cu o uriaşă insectă extraterestră, pe care am ob­servat-o, de fapt, abia cînd a cuprins-o pe femeie şi s-a ridicat apoi cu ea. Nici nu se terminase bine acest episod că mulţimea a şi izbucnit în aplauze furtunoase şi în strigăte de bravo. Cînd noi şi noi clame au început să coboare asupra actriţei ţintuind-o locului, spectatorii se tăvăleau de rîs. Cînd cuţitele au început să-i sfîşie hai­nele, din masa celor contopiţi laolaltă se auzi un strigăt, lansat de undeva, care cu viteza gîndului a luat proporţii tot mai mari, răspîndindu-se la infinit, reluat mereu şi retransmis pînă cînd s-a auzit o chemare universală: Omoar-o! şi, în zarva mulţimii, trupul ei a fost ciopîrţit de cuţite, astfel încît capul i-a căzut printre spectatori, iar aceştia s-au ridicat, l-au prins, mînjiţi de sîngele ce picura în timp ce el zbura de la unul la altul, ca o minge. Şi cînd oamenii au început să iasă din teatru, bulucindu-se, călcîndu-se în picioare, rostogolind capul în faţa lor, formînd lungi şiruri ce şerpuiau prin uliţele întortocheate, am părăsit oraşul în care fluturau deja flamurile cenuşii ale revoltei şi oamenii se năpusteau unii asupra altora ca animalele, înconjuraţi de ciracii lui, obligaţi să se supună ordinii sale, în timp ce la orizont se iveau zorii unei noi zile.