In 4 ianuarie 1785 se nastea, la Hanau - in Germania, Jacob, cel mai mare dintre fratii Grimm. Prea multe nu o sa spun despre niciunul dintre ei, intrucat totul in ziua de azi se gaseste pe Internet. O sa urc, insa, cateva dintre povestile mai putin celebre ale celor doi (care, desigur, se gasesc si ele pe Internet). Azi:
Regina albinelor
Au fost odată doi feciori de împărat, care au pornit să-şi încerce
norocul prin lume, şi feciorii ăştia au ajuns să ducă o viaţă atât de
ticăloasă şi deşartă, că n-au mai avut îndrăzneala să calce pragul casei
părinteşti. Cum trecuse vreme, nu glumă, şi nu venise nicio veste de la ei,
fratele lor mai mic, pe care-l porecliseră Prostilă, plecă în căutarea
lor. Dar când dădu în sfârşit de fraţii săi, aceştia începură să-şi bată
joc de dânsul:
- Auzi, prostănacul, să creadă c-o să poată răzbi prin lume,
când noi, mai isteţi decât el, n-am prea făcut ispravă mare!
Totuşi porniră la drum câteştrei şi, tot mergând ei aşa, iată că
dădură peste un muşuroi de furnici. Cei doi fraţi mai vârstnici voiră pe
dată să-l surpe şi să-l răscolească, pentru a vedea cum micile făpturi o
vor lua la goană înspăimântate de moarte. Dar Prostilă îi opri,
strigându-le:
- Lăsaţi gângăniile în pace! N-o să îngădui să le tulburaţi liniştea!
Porniră ei mai departe şi, după un cot de deal, dădură peste un lac,
pe luciul căruia înotau o mulţime de raţe. Cei doi fraţi mai mari se
repeziră să prindă câteva, că tare ar fi avut poftă să le frigă. Dar
Prostilă se împotrivi şi de data asta:
- Lăsaţi zburătoarele în pace! N-o să îngădui să le ucideţi!
Merseră ei mai departe şi, într-o bună zi, numai că nimeriră lângă un
roi de albine, aflat într-o scorbură de copac. Şi avea roiul acesta
atâta miere, că se prelingea pe trunchi, de-ai fi zis că este un
izvoraş... Cei doi fraţi mai mari îşi puseră în gând să dea foc
copacului şi să înăbuşe albinele, ca să poată lua mierea. Dar Prostilă
se împotrivi cu şi mai multă tărie:
- Lăsaţi albinele în pace! N-o să îngădui să le daţi foc!
În cele din urmă, cei trei fraţi dădură peste un palat, şi avea
palatul ăsta grajduri, câte n-ai fi găsit nici în zece palate
împărăteşti. Şi-n ele se aflau o mulţime de cai, toţi de piatră. Cât
despre oameni, nu se zărea unul pe nicăieri. Străbătură ei toate sălile
palatului şi într-un sfârşit, se pomeniră în dreptul unei uşi zăvorâte cu
trei lacăte.
Şi avea uşa asta o ferestruică, tăiată taman la mijloc. Cei
trei se căţărară prin ea şi ce crezi că le fu dat să vadă? În fundul unei
camere se afla un moşneag care stătea aplecat deasupra unei mese.
Strigară la el o dată, strigară a doua oară, dar moşneagul nu-i auzi.
Mai strigară a treia oara, şi abia atunci se trezi moşul, descuie
lacătele şi se ivi în prag. Fără să spună o vorbă, îi pofti să se
aşeze la masa încărcată cu fel şi fel de bunătăţi. După ce mâncară şi
băură după pofta inimii, moşneagul îi duse în câte un iatac, ca să se
odihnească.
A doua zi, bătrânul intră în odaia celui mai mare dintre
fraţi şi, făcându-i semn să-l urmeze, îl duse până în dreptul unei mese
de piatră. Pe masa asta se aflau scrise trei încercări care, de-ar fi
fost dezlegate, ar fi avut darul să smulgă palatul de sub puterea
blestemului.
Prima încercare glăsuia astfel: "Sub covorul de muşchi al
pădurii stau ascunse cele o mie de boabe de mărgăritar ale fiicei
împăratului, care toate trebuie găsite într-o singură zi. Dacă la
asfinţitul soarelui va lipsi măcar una dintre ele, cel care s-a
încumetat să le caute se va preface în stană de piatră!"
Cel mai mare dintre fraţi porni în pădure şi căută toată
ziua, dar când fu să apună soarele, băgă de seamă că toată truda i-a
fost în zadar şi că n-a putut să adune mai mult de o sută de boabe de
mărgăritar.
Şi atunci se întâmplă aşa cum sta scris pe tăblia mesei: flăcăul se prefăcu în stană de piatră!
În ziua următoare îşi încercă norocul şi fratele cel
mijlociu, dar nici lui nu-i merse mai bine... Oricât se strădui el,
nu fu în stare să găsească mai mult ca două sute de boabe de mărgăritar.
Şi se prefăcu şi el în stană de piatră.
Iată că veni şi rândul lui Prostilă... se apucă el să caute
în desimea covorului de muşchi, dar găsea cu atâta anevoie câte un bob
de mărgăritar, totul mergea atât de încet, că-l cuprinse deznădejdea.
Şi cum nu ştia în ce chip s-o scoată la capăt, se aşeză pe o
piatră şi începu să plângă. Şi cum plângea el aşa, numai ce i se
înfăţişă crăiasa furnicilor, însoţită de cele cinci mii de slujitoare
ale sale. Erau tocmai furnicile pe care flăcăul le scăpase de la pieire.
Nu trecu mult şi micile gângănii izbutiră să adune toate cele o mie de
boabe de mărgăritar şi făcură din ele o grămadă bunicică.
A doua încercare era mult mai grea: trebuia să fie scoasă din fundul lacului cheia de la iatacul domniţei.
De îndată ce Prostilă ajunse la marginea lacului, se ivi
înotând un cârd de raţe. Erau tocmai raţele pe care el le scăpase de la
pieire. Şi lăsându-se în adânc, ele îi aduseră cheia care zăcea pe
fundul mâlos al lacului.
Cea de a treia încercare era însă cea mai grea: dintre cele
trei domniţe adormite, flăcăul trebuia să o recunoască pe cea mai tânără
şi mai frumoasă. Ei, dar cum naiba s-o recunoască, dacă semănau
câtestrele ca picăturile de apă! Că doar numai un singur lucru le
deosebea: mai înainte de a fi adormit, fiecare gustase ceva dulce - cea
mai mare ronţăise o bucată de zahăr, cea mijlocie băuse o ceşcuţă cu
sirop, iar cea mică luase o linguriţă de miere.
"Ei, acu' să te vedem pe unde scoţi cămaşa!" se gândi
Prostilă în sinea lui. Şi iată că veni în zbor o albină. Era chiar
regina roiului pe care flăcăul o scăpase de la pieire. Se roti ea de
câteva ori prin iatac, cercetă pe rând buzele celor trei domniţe
adormite şi se aşeză în cele din urmă pe gura aceleia care gustase din
miere. Şi astfel putu Prostilă să o recunoască dintr-odată pe cea mai
tânară şi mai frumoasă dintre domniţe. Şi numaidecât se risipi vraja, de
parcă nici n-ar fi fost. Castelul se smulse din somnul cel adânc şi
toţi acei care fuseseră prefăcuţi în stane de piatra îşi recăpătară
înfăţişarea omenească.
Prostilă o luă de nevastă pe cea mai tânără şi mai frumoasă
dintre domniţe şi, după moartea craiului, urcă pe scaunul domnesc. Iar
fraţii lui mai mari socotiră că nici celalalte domniţe nu erau chiar aşa
de lepădat, şi trăiră cu toţii ani mulţi în belşug şi fericire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu