Din povestile lui Vladimir Colin (4)

Stânca de brocart

— Aş vrea să-ţi arunci ochii peste însemnările astea, mi-a spus prietenul meu de la Arhiva Cosmică nr. 1. Cinci oameni le-au avut în mâini, fiecare a completat cu câte ceva textul iniţial, şi toţi cinci sunt de mult cenuşă...

Întors acasă, am început să descifrez paginile scrise cu vechile caractere latine. Le transcriu mai jos întocmai, mărginindu-mă să le adaug doar un titlu, după un vechi obicei scriitoricesc:

Din povestile lui Vladimir Colin (3)

Giovanna şi îngerul

Ciudat loc de întîlnire, îşi spuse Giovanna oprindu-se sub dubla arcadă a Porţii Marina.

Briza care-i răvăşea pletele purta în noapte miro­surile grave ale mării, odată cu esenţa florilor şi cu amara mireasmă a ierburilor pitice. Pentru o clipă se păru că simte şi fumul Vezuviului, dar era o iluzie. Stelele scăpărau. De jur împrejur, pornit parcă din pietre şi pini, ţîrîitul cosaşilor echivala sonor neîntrerupta pîlpîire de pe cerul ultramarin, ca un răspuns al pămîntului subliniind dimensiunile tăcerii.

Am venit prea devreme, îşi spuse, privindu-şi ceasul. Într-adevăr, mai erau cîteva minute pînă la miezul nopţii. Vittorio nu întîrzia niciodată... în­cercă să nu se gîndească la el, pentru a amîna declanşarea inevitabilei nelinişti la care prezenţa lui Vittorio o condamna, apoi îşi dădu seama că era prea tîrziu. De altfel, prefera să încerce în absenţa lui şocul regăsirii. Răsuflă adînc şi închise ochii.

Din povestile lui Vladimir Colin (2)

Undeva, un om

Pe nisipul negru, singur, omul murea. Traiectoria ce străbătuse un cortegiu de forme şi culori, răsucindu-se printre zîmbete şi înfruntînd tăceri, descriind imprevizibile volute într-o imensitate pasivă, amorfă, menită cuceririi ca o femeie indiferentă; traiectoria însemnată de miriadele amintirilor, aşa cum trupul luptătorului trebuie să fi fost tatuat de cicatricile rănilor şi-i era de ajuns să privească steaua albită de pe pulpă pentru a-şi aminti de tropotul cailor, după care nu mai auzise nimic, sau semiluna roşie de pe piept pentru a se trezi din nou faţă-n faţă cu rînjetul nemuritor al celui pe care-l ucisese înainte de a se prăbuşi; traiectoria ce înghiţise grăunţele identice şi nerepetabile ale timpului contabilizînd ani-faptă şi ani-regrete; traiectoria distinctă, unică, a vieţii definită acum pentru totdeauna, devenită brusc străină ca o entitate exterioară supusă judecă­ţii, obiect realizat, neretuşabil; traiectoria vieţii sfîrşea aici, frîngîndu-se în nisipul negru pe care dege­tele lui îl scurmau, agitate de spasme.

O poveste a lui Vladimir Colin (1)

Deşteptăciunea proştilor

Doi proşti s-au întâlnit cândva la o cruce de drumuri. Pe cel dintâi îl goniseră oamenii din satul lui, că prea era din cale-afară de prost şi le făcea satul de râs. Celălalt se suise într-o căruţă, în care se mai înghesuiseră nouăzeci şi nouă de proşti. Căruţa cu proşti se rupsese de greul prostiei şi proştii se împrăştiaseră care-ncotro, umplând lumea până-n ziua de azi...