Din povestile lui Vladimir Colin (3)

Giovanna şi îngerul

Ciudat loc de întîlnire, îşi spuse Giovanna oprindu-se sub dubla arcadă a Porţii Marina.

Briza care-i răvăşea pletele purta în noapte miro­surile grave ale mării, odată cu esenţa florilor şi cu amara mireasmă a ierburilor pitice. Pentru o clipă se păru că simte şi fumul Vezuviului, dar era o iluzie. Stelele scăpărau. De jur împrejur, pornit parcă din pietre şi pini, ţîrîitul cosaşilor echivala sonor neîntrerupta pîlpîire de pe cerul ultramarin, ca un răspuns al pămîntului subliniind dimensiunile tăcerii.

Am venit prea devreme, îşi spuse, privindu-şi ceasul. Într-adevăr, mai erau cîteva minute pînă la miezul nopţii. Vittorio nu întîrzia niciodată... în­cercă să nu se gîndească la el, pentru a amîna declanşarea inevitabilei nelinişti la care prezenţa lui Vittorio o condamna, apoi îşi dădu seama că era prea tîrziu. De altfel, prefera să încerce în absenţa lui şocul regăsirii. Răsuflă adînc şi închise ochii.

Atunci, întîlnind sub pleoape ciudata privire ce­nuşie care părea că vine de departe, chiar şi cînd Vittorio se afla lîngă ea, se zgribuli deodată şi se aşeză pe una dintre pietrele pe care noaptea nu apucase să le răcească. Temută şi aşteptată, panica absurdă se răspîndi în fiinţa ei îngheţîndu-i vîrfurile degetelor, o panică indefinibilă în care dra­gostea făcea faţă unor obscure instincte. Îşi cuprinse umerii cu palmele, într-o zadarnică încercare de a stăpîni şi înfrînge tresăririle trupului. Îşi spunea că emoţia e ridicolă, dar ştia că nici versurile scrise după întîia lor întîlnire nu izbutiseră s-o alunge, deşi ele o eliberau de obicei şi-i îngăduiau să se regăsească disponibilă, după cum nici obişnuinţa nu părea să atenueze neliniştea primară care o în­cerca. Era o zbatere a muşchilor, a sângelui, o îm­potrivire a făpturii la fascinaţia pe care privirea, glasul, atingerea mîinii lui Vittorio o provocau de fiecare dată, intactă şi tot atît de inexplicabilă.

—   De ce nu pot fi liniştită alături de tine? îl întrebase cîndva, iar el o privise cu ochii cenuşii pe care Giovanna îi numise inumani in versurile ei, apoi rostise cu o duioşie, parcă tristă:

—   Şi eu te iubesc, Giovanna...

Dar ea ştia că nu era răspunsul adevărat, adică era adevărat că Vittorio o iubea, dar nu era ade­vărat că dragostea explica bizarul simţămînt cu care avea de luptat. Totul era încîlcit, ca o veche poveste... Vittorio nu cunoştea neliniştea şi o pri­vea uneori cu o milă stranie, care o tulbura mai mult decît rarele lui izbucniri de nerăbdare din cli­pele cînd i se plîngea că, alături de el, se simte des­cumpănită de parcă ar păşi prin văzduh.

Singură în noapte, oftă şi încercă să alunge gîndurile pe care de o lună nu izbutea să le descurce. Acum trebuia doar să se obişnuiască, pregătindu-se pentru clipa întîlnirii. Îşi aruncă privirile pe cadra­nul ceasului şi îndată toate miresmele nopţii fură alungate de mirosul subtil pe care-l cunoştea. Scoase un strigăt, sări în picioare şi se pomeni cu­prinsă în braţe. Buzele lui Vittorio îi căutau buzele.

—   Ţi-a fost dor? o întreba, iar Giovanna încu­viinţa tăcută, frecîndu-şi de sus în jos fruntea de pieptul lui.

O simţea palpitînd ca o vietate captivă şi-i fu milă că nu e decît un biet animal fierbinte şi răsco­lit de instincte. Dar îndată se ruşină de ceea ce gîndise şi o strînse şi mai tare în braţe, lăsînd-o să se liniştească:

—   Uite, ţi-am adus ceva, spuse mai apoi.

Şalul flutură moale In mîna lui şi se lăsă peste umerii femeii.

—   Oh! şopti Giovanna.

—   Mi l-a dat un pilot. L-a cumpărat la Xu-Tii, de la o bătrînă ...

Şalul venusian părea ţesut din aripi de fluturi.

—    Dacă nu m-ai tulbura atît... începu Giovanna, dar el o depărtă pe cît îi îngăduia lungimea braţelor şi, cu palmele pe umerii ei, spuse rugător:

—    Lasă, Giovannina, lasă ...

—    Nu te-am văzut de o săptămînă, i se plînse repede, ca şi cum şi-ar fi cerut iertare.

—    Nici eu, îi aminti, şi din nou o strînse la piept. A fost o defecţiune acolo, la baza de lansare ...

De astă dată Giovanna fu cea care se desprinse.

—    Vittorio ... de ce n-ai venit acasă?

—    Nu-i frumos aici? rîse el.

Dar rîsul nu suna firesc. .

—   De ce, Vittorino?

— Pentru că... te-ai plimbat vreodată noaptea prin Pompei?... Ei, vezi, mi-am închipuit! O să urcăm împreună pînă la templul lui Apollo, apoi, de acolo, trecem în Forum. E lună plină...

—    Nu, şopti resemnată Giovanna, degeaba, n-am să pricep niciodată.

Deşi înţelesese că se gîndea la el, bărbatul spuse repede:

—   Acum ai să pricepi. Sîntem împreună ... Şi am să-ţi explic totul, în amănunt.

Apoi, cu braţul petrecut în jurul umerilor ei, o împinse uşurel. Cînd începură să păşească peste blocurile de piatră ale vechii străzi, o privighetoare cîntă deodată, ca un mecanism declanşat la trecerea lor pe sub arcadele porţii. Totul era calm. Şalul venu­sian încălzea umerii femeii. Luna defalca umbre uria­şe, întinzîndu-le grotesc siluetele, iar fiecare mişcare a picioarelor imprima umbrelor un imperceptibil tîrîş. Vittorio tăcea. Îşi uitase ciudat de repede făgăduiala, sau încă nu socotea că are de dat vreo lămurire şi, lăsîndu-se în voia lui, Giovanna se stră­duia să pătrundă rostul prezenţei lor între zidurile oraşului pe care Veztiviul îl ucisese cu mai bine de două milenii în urmă, dăruindu-i o paradoxală imortalitate.

Încercînd să înţeleagă, revăzu seara în care Vitto­rio se ivise pentru prima dată lîngă ea, atunci cînd cobora treptele estradei. Recitase poemul scris pen­tru Ziua Cosmosului şi-i răsunau încă în urechi aplauzele. Entuziaşti şi gălăgioşi, tinerii se aduna­seră în jurul ei cerîndu-i autografe şi ea zîmbea puţin ameţită. Atunci simţise deodată cum euforia se risipeşte. Ridicînd privirile de pe discul pe care i-l întindea o fată cu părul strîns într-un coc înalt, înfruntase şocul ochilor cenuşi. Vittorio stătea rezemat de perete, lîngă una dintre ieşirile laterale şi se uita la ea cu o ciudată ironie, ca un om dintr-o altă planetă, înveselit de jocurile unor fiinţe infe­rioare. Aşa-i trecuse prin minte, ca un om dintr-o altă planetă ...

Tresări şi privi chipul lui Vittorio, luminat de lună. Bărbatul se întoarse către ea şi-i zîmbi, dar zîmbetul se ivise pe faţa lui mecanic şi Giovanna ştiu că omul de lîncă ea era frămîntat de gînduri pe care nu i le împărtăşea. N-a venit aici de bună voie, îşi spuse. De ce e totul atît de complicat? Oamenii se bucură de dragoste şi numai eu...

Îşi înăbuşi un oftat şi se întoarse iar cu o lună în urmă. Îşi aminti cum urmase să împartă auto­grafele şi cum nu mai izbutea să semneze, de parcă ar fi uitat să scrie sau ar fi uitat cum o cheamă. O clipă cît o veşnicie trecuse în vreme ce-şi privea nedumerită stilomagnetul, apoi nu se mai împotrivi şi-l fură cu coada ochiului pe bărbatul cu ochi cenuşii. Depăşea cu un cap grupul tinerilor. I se păru ars de soare şi neobişnuit de frumos, cu ochii de culoare deschisă ca două scoici încrustate pe o mască de lut cu trăsături grave, îndulcite doar de zîmbetul stăruind pe buze. Atunci auzise strigătul.

Era probabil strigătul unei femei, dar sunet mai înspăimîntător nu cunoscuse nici în coşmare. Părea o nesfîrşită scară a suferinţei, pe care totul se pre­cipitase apoi, pîrîitul de sub podea, larma glasuri­lor, învălmăşeala miilor de trupuri şi limbile roşii ale flăcărilor jucînd concomitent pe scenă şi în fundul să­lii. Cortina se aprinsese şi o masă incandescentă se pră­buşise chiar lîngă Giovanna. Oamenii se îmbulzeau, încercînd să răzbească spre uşile laterale. Fu răsu­cită de şuvoiul trupurilor, se simţi strivită de o apă­sare crîncenă în coşul pieptului şi, înainte de a-şi pierde cunoştinţa, văzu neînchipuit de aproape faţa arsă de soare, pe care străluceau scoicile aproape albe ale ochilor cenuşii.

Cînd îşi veni în fire se afla într-un parc, întinsă-n iarbă. În nări îi stăruia, subtilă, mireasma unei flori necunoscute, iar ochii cenuşii o priveau fără urmă de ironie. Începu să tremure. Atunci îşi dădu seama că are o batistă udă pe frunte şi socoti că tremurul era pricinuit de răceala compresei. Şi-o scoase şi îndată-i păru rău, ca şi cum ar fi jignit bărbatul de lîngă ea, care nu se gîndise la scăparea lui, deşi se afla chiar lîngă una dintre uşile laterale şi putea ieşi printre primii din sala cuprinsă de flă­cări. Înfruntase şuvoiul celor pe care panica îi înghesuia, despicase curentul trupurilor sălbatic amalgamate şi, în ciuda flăcărilor, în ciuda panicii, o salvase. Îi văzu fruntea mînjită de funingine şi atunci, fără o vorbă, întinse braţul şi începu s-o şteargă cu batista udă.

— Nu-i nimic, spuse bărbatul. Acum a trecut...Dar neliniştea Giovannei nu trecea. Cuvintele de mulţumire i se adunau stîngaci pe buze şi ea ar fi vrut să se arunce la pieptul bărbatului şi totodată să fugă de el, să se depărteze de privirea ochilor cenuşii, a cărei intensitate îi grăbea dureros bătăile inimii. O nemulţumea faptul că bărbatul folosea un parfum violent, dar nu se putea împotrivi puterii penetrante a fluidului amărui. (Avea să afle mai tîrziu că Vittorio nu întrebuinţa niciun parfum; mireasma subtilă era a pielii lui, pînă şi sudoarea îi mirosea astfel, ca o floare pe care Giovanna n-o mai întîlnise.)

—   Poţi să te ridici? o întrebă.

Rostea cuvinte obişnuite, nepotrivite cu starea ei tulbure, şi Giovanna simţi o vagă dezamăgire. Aşa, ca-n transă, făcură cîţiva paşi...

—   Uite şi templul lui Apollo, spuse Vittorio.

Cuvintele o ajunseră pe neaşteptate, rechemînd-o din lumea amintirilor. Înţelese că Vittorio îşi ţinea făgăduiala şi începea să-i dea lămuriri.

—   Vezi altarul?... Acolo, pe o coloană, e un cadran solar. Templul e vechi, încă de pe vremea samniţilor, dar a fost refăcut în epoca lui Nero...

Il asculta numai cu o ureche, nepărăsindu-şi gîndurile. Ştia demult că tulburarea pe care i-o prici­nuia nu era legată de împrejurările dramatice ale primei lor întîlniri. O vreme crezuse că prezenţa lui îi amintea panica încercată în sala cuprinsă de flă­cări, dar nimic nu justifica permanentizarea vechilor spaime.

—   Cine eşti tu, Vittorio? întrebă deodată, oprindu-se atît de neaşteptat, încît bărbatul o depăşi şi se întoarse mirat.

Dar rosti liniştit, cu acel timbru egal al vocii care răsuna straniu în inima ei:

— Te miră că vorbesc ca un ghid? N-are nici o legătură cu meseria mea, recunosc, dar Pompeiul m-a pasionat dintotdeauna ...

—   Nu mă gîndeam la Pompei...

—   Atunci nu mai înţeleg. Ce vrei să spui?

Minţi! Minţi! ar fi trebuit să strige Giovanna, dar spuse numai, cu liniştea unei mari oboseli:

—   Nu semeni cu nimeni, Vittorio ...

—   Şi asta e rău?                                         

Încerca să glumească, dar gluma răsuna la fel de nefiresc cum îi sunase rîsul atunci cînd evitase să-i răspundă pentru ce nu venise de-a dreptul acasă. Nu era nimic de făcut. Trebuia să se împace cu gîndul că bărbatul ei, omul neliniştitor pe care şi-l alesese, ascundea o taină. Obişnuită să gîndească în imagini, Giovanna îl asemuia cu o scoică stranie, care — dusă la urechi — nu cînta ca marea... Scotea un sunet neaşteptat, sau rămînea mută. Resemnată, şopti:

—   Bine, e bine, Vittorio ...

Tot ce putea spune era că taina lui, ori care va fi fost, n-avea un caracter infamant. De asta i se în­credinţase. Puţini oameni erau stimaţi ca Vittorio şi colegii lui nu păreau să-şi dea seama cît e de ciu­dat. Să fi fost, din partea ei, o simplă iluzie? Iluziile nu se menţin decît dacă sunt întreţinute... Numai dragostea ei, ajunsese să-şi spună Giovanna, şi poate sensibilitatea datorită căreia era considerată una din­tre marile poete ale lumii, numai ele creaseră ante­nele care detectau tot ce era straniu în Vittorio.

—   Acum, spuse el, intrăm în Forum.

Luna lumina marea piaţă dreptunghiulară mărgi­nită de resturile porticului şi Giovanna văzu în stingă, dincolo de templul lui Jupiter, ameninţă­torul contur al Vezuviului.

—   Vittorio! şopti, apucîndu-l de braţ.

Una dintre coloane se mişcase.

—   Cum poţi să te sperii aşa? o mustră bărbatul.

Acum se vedea bine că un alt vizitator străbătea piaţa. Mergea încet, cu mîinile la spate. Amîndoi îl urmăriră cu privirea, apoi Vittorio o luă de braţ şi înaintă. Se întîlniră către mijlocul Forumului.

—   Tu erai? exclamă Vittorio. Mi s-a părut că eşti tu...

Dar Giovanna simţi cu o acuitate tulburătoare că se preface, că se aştepta la întîlnirea cu celălalt băr­bat, pentru care chiar pusese poate la cale ciudata vizită in oraşul ucis.

— Vittorio! răspunse străinul, fără ca intonaţia cuvîntului să concorde cu vădita lui intenţie de a mima surpriza.

—   Giovanna, e Spiros Parparia, vechi prieten şi ilustru biolog... Soţia mea, Giovanna.

Femeia întinse mîna şi întîlni privirea biologului.

—   Ah!

—   Ce-ai păţit? întrebă Vittorio.

În glas îi tremură o enervare abia ascunsă.

—   Nimic... un pas greşit, bîigui Giovanna.

Ochii lui Parparia erau cenuşii, iar mirosul de floare necunoscută pe care-l emana Vittorio se înte­ţise numai pentru că noul venit răspîndea aceeaşi subtilă mireasmă. Era slab, aproape tot atît de înalt ca Vittorio, dar părea mai bătrîn.

—  Vă place Pompeiul? o întrebă pe Giovanna. Nu-i aşteptă însă răspunsul: Am oroare de reconstituiri, mărturisi îndată. Nu numai pentru inevitabila lor doză de arbitrar... nu, nu numai pentru ea. Recon­stituirile încearcă să învie o realitate moartă. Aici, un oraş viu a fost pietrificat, clipa autentică a de­venit veşnicie...

—   Aspiraţi către veşnicie? întrebă Giovanna.

—  Uiţi că vorbeşti cu una dintre cele mai de seamă poete ale noastre, interveni Vittorio. Giovanna ştie ce înseamnă veşnicia. Exegi monumentum ...

—   Fără îndoială, răspunse Parparia.

Dar nu părea convins. Acum se plimbau toţi trei prin Forum.

—  Şi tu ai fost atras de Pompei tot pentru că simţi aici prezenţa veşniciei? întrebă Giovanna, întorcîndu-şi faţa către Vittorio.

Bărbatul o privi şi spuse repede:

—  E în firea noastră să preţuim durata. Nu năzuim să creăm materiale cît mai rezistente? Tot ce se dovedeşte practic neperisabil capătă în ochii noştri valoare, de la diamant şi pînă la versurile tale...

—   Versurile mele ... repetă Giovanna. Nu scriu pentru cei de peste o mie de ani. Gîndurile şi reac­ţiile lor sînt ipotetice ... Mi-ar părea rău să le rămîn indiferentă, fireşte, dar oare-l mai gustă cineva într-adevăr pe Horaţiu? Vreau să spun, e el poetul preferat al vreunui contemporan? ... Monumentul pe care şi l-a durat dăinuie ca o venerabilă piesă de muzeu. Şi mă îngrozesc ori de cîte ori regăsesc miile de metri pătraţi de pictură care acoperă pe­reţii muzeelor. Atunci invidiez vitalitatea cîntecului pe care toată lumea îl fredonează un an, pentru a nu-şi mai aminti de el niciodată!

—   Aţi spus vitalitate? se miră Parparia. Efeme­ridele să posede mai multă vitalitate decît elefantul?

—   Efemeridele pot fi văzute seară de seară ori­unde, spuse încetişor Giovanna. Elefanţii, doar în parcurile zoologice şi în rezervaţii...

Se lăsă o clipă de tăcere.

—   Vorbeam despre creaţie, aminti Vittorio. Şi, fie că vrei sau nu, versurile tale vor dăinui!

Părea nervos şi-şi însoţise cuvintele de o mişcare hotărîtă a braţului. Giovanna încercă să glu­mească:

—   Dacă-mi făgăduieşti tu ...

—   Iţi făgăduiesc, spuse Vittorio.

Şi din nou tăcură cu toţii, în vreme ce Giovanna se înfioră simţind cu fiecare porţiune a pielii neli­niştea veche, deşi vorbele lui Vittorio nu cuprin­deau decît înduioşătoarea afirmare a dragostei lui. Nici vizita nocturnă şi nici frazele schimbate în mijlocul oraşului străjuit de vulcanul care-l acope­rise cu cenuşă nu erau întîmplătoare, îşi dădea seama că toate aveau un tîlc, dar nu izbutea să-l descopere. Ar fi vrut să rămînă singură ca să scrie, încercînd să dea ocol adevărului şi să pătrundă natura emoţiei tulburi pe care atmosfera ruinelor o înteţea. Din cînd în cînd briza aducea o adiere a enigmaticului miros amărui al celor doi bărbaţi şi Giovanna îşi amintea atunci cu o strîngere de inimă că amîndoi aveau aceiaşi ochi cenuşii. De ce îşi dădea seama numai ea?

Tîrziu, cînd gîndurile-i îngăduiră să revină în vechiul Forum, Parparia vorbea despre lucrările lui:

—   ... aşa că într-un asemenea caz nu e nimic de făcut, spunea biologul. Numai Biblia pretindea că îngerii au zămislit cu fiicele oamenilor, dar putem fi siguri că nişte flăcăi ingenioşi dintr-o localitate învecinată s-au dat drept îngeri pentru a timora şi înlătura concurenţa locală ...

—   Nu glumi, îl întrerupse Vittorio, şi Giovanna fu zguduită de accentul deznădăjduit cu care vor­bea. N-avem încă nicio certitudine. Oare poţi afirma într-adevăr ... ?

—   Da, spuse Parparia. Analizele sunt categorice.

Vittorio tăcu şi Giovanna îi resimţi tăcerea ca o durere fizică. Parcă o imensă cortină neagră îl ascun­sese deodată. De aceea îi fu recunoscătoare simţind că o cuprinde ocrotitor pe după umeri, cu toate că o strîngea atît de puternic, încît Ii tăia răsuflarea. Brusc, înţelese că de fapt Vittorio se agăţa de ea cu o disperare sălbatică. Ce se întîmpla? Despre ce vorbeau? Il fulgeră cu privirile pe Parparia, presim­ţind că rostise o sentinţă cu efecte înspăimîntătoare.

—   Îmi pare rău, spuse biologul.

—   Şi totuşi nu, nu cred! strigă Vittorio. Pînă şi tu te poţi înşela!

Parparia oftă şi vorbi cu o neaşteptată blîndeţe:

—   S-a făcut tîrziu. Şi trebuie să mă înapoiez încă în noaptea asta la Atena ...

Apoi îşi luă grăbit rămas bun. Tinerii îl urmăriră tăcuţi, iar Giovanna fu din nou izbită de asemănarea lui cu o coloană care ar fi prins viaţă. Tăcerea rui­nelor o apăsa şi, de îndată ce Parparia pieri pe după un perete de piatră, întrebă cu vocea tremu­rătoare:

—   Despre ce vorbeaţi?

—   Cobeşte, şuieră Vittorio.

Dar Giovanna îl simţea descumpănit. Încruntat, privea drept înainte şi-şi plecase fruntea. Femeia intui deodată cÎt de ciudat era zbuciumul lor în peri­metrul cuprins între coloanele ciuntite.

—   De ce mă ţii departe de toate, Vittorio?

Se simţea obosită şi ar fi vrut să doarmă, să uite. Ştia că întreabă zadarnic. Vittorio nu-i va spune niciodată nimic şi nu mai avea puterea de a izbi inutil în peretele tăcerii cu care se înconjura.

—  Te iubesc, Giovanna, rosti însă el pe neaştep­tate şi în glas îi vibră o durere care răscoli inima femeii, alungînd oboseala şi redeşteptând neliniştile adineauri istovite.

Tulburarea îndîrjită, chinul bărbatului care abia în noaptea aceea i se revelase, izvorau din  dragostea pe care i-o purta. Dar pe ea nu tot iubirea o tor­tura, din clipa cînd îl întîlnise?

—   De ce e dureroasă dragostea noastră, Vitto­rio? întrebă, strîngîndu-se lîngă el.

—  Nu e dureroasă, răspunse în şoaptă, cu o încăpăţînare surdă. Mai spuse o dată, apăsat: Nu, nu e dureroasă... şi Giovanna simţi că nu atît pentru ea vorbeşte, cît se străduie să convingă un interlocutor nevăzut.

—   Cine e Parparia? întrebă. Sunteţi rude?

—   Rude? se miră Vittorio. Dar adăugă surprinză­tor de repede: Da, într-un fel, da...

—   Ce greu e totul! oftă Giovanna, lăsînd să-i cadă braţele cu care îl înlănţuise.

Din nou punţile aruncate peste prăpastia dintre ei se dovedeau prea scurte şi elanurile i se epuizau într-un continuu echivoc. Abătută, se depărtă de Vittorio.

—   Totul ar fi altfel dacă am avea un copil! spuse el brusc. Totul s-ar simplifica ... Giovanna!

Vorbea cu o patimă pe care nu i-o cunoştea şi cu­vintele o izbeau, fierbinţi şi nerăbdătoare, se înfăşurau în jurul ei adăugindu-se unul lîngă celălalt fără să-şi piardă virtuţile tulburătoare. Un copil cu Vittorio! Un pui pe care să-l alăpteze şi-n care să-l regăsească apropiat şi inteligibil, pentru totdeauna amalgamat cu propria ei substanţă... Ameţi şi închise ochii, dar nu-şi dădu seama că se clatină decît atunci cînd braţele lui Vittorio o cuprinseră. Luna apusese. Erau singuri, în beznă.

*

—   Nu văd nici o pricină pentru care n-aţi putea avea copii, rosti doctorul.

Era un om în vîrstă şi vorbea cu o linişte onc­tuoasă, împreunîndu-şi mîinile. Aşa trebuie să fi arătat preoţii, pe vremuri, îşi spuse Giovanna, privindu-i degetele. Ştia că diagnosticele specialistului aveau precizia infailibilă a unui robot.

—   Sunteţi absolut sigur? îl întrebă totuşi, iar el nu păru jignit, ci se mulţumi să-şi aplece chelia, răspunzînd cu aceeaşi linişte:

—   Absolut.

Nu înţelegea tulburarea pacientei, dar nu se sim­ţea chemat să afle pricinile pentru care o vedea descumpănită. În locul ei, oricare femeie s-ar fi bucurat. Cum tăcerea se prelungea, socoti că e de datoria lui să-i amintească de pacientele care aştep­tau alături, în sală.

—   Mai aveţi vreo întrebare?

  Femeia îl privi ca deşteptată din somn, apoi spuse precipitat:

—   Nu, nu, doctore, mulţumesc...

Străbătu repede sala de aşteptare şi porni fără ţintă, pe stradă. După liniştea cabinetului, zgomotul de afară i se păru asurzitor, dar ar fi dorit ca larma să fie şi mai stridentă pentru a acoperi glasurile lui Parparia şi Vittorio, care-i răsunau în urechi, ampli­ficate ca de nişte stranii difuzoare:

  „N-avem încă nici o certitudine... “

  „Analizele sunt categorice... “

Nu ştia despre ce vorbiseră în mijlocul vechiului Pompei, dar îşi amintea că pomeniseră de îngerii din Biblie şi nu înţelegea cum puerila legendă a unor oameni primitivi îl putea tulbura în asemenea măsură pe Vittorio. De fapt, neliniştea lui părea jus­tificată de cuvintele doctorului cu desuetă înfăţişare de prelat. Ceea ce li se întîmpla contrazicea tot ce era firesc. De ce nu puteau avea copii? Numai Gio­vanna ştia cît dorea să dăruiască viaţă unei punţi către Vittorio, dar el aştepta pruncul cu o nădejde dureroasă, ca şi cum însăşi viaţa lui ar fi fost în joc. Îl simţea atît de crispat, încît începuse să do­rească să-şi descopere cine ştie ce infirmitate pentru a putea revendica o vină în stare să potolească zbuciumul bărbatului. Acum doctorul spulberase şi această naivă iluzie ...

Fîşia mobilă a trotuarului o ducea repede, dar, ne­mulţumită parcă de iuţeala mecanismului, Giovanna începu să alerge. I se părea că dacă ar cunoaşte frămîntările lui Vittorio totul ar deveni simplu, pentru că nimic, nici aflarea unei greşeli făptuită de el cîndva, nici faptul că suferea poate de o boală ere­ditară, nimic nu putea fi mai chinuitor decît veşni­cul mister, veşnica teamă pe care n-o accepta. Dar îndată îşi amintea că taina lui Vittorio nu era dintre cele obişnuite şi se surprindea înfiorată de obscure presimţiri. Aşa cum îl cunoştea acum, după aproape doi ani de convieţuire, Vittorio n-ar fi pregetat să-i împărtăşească ceva ce putea fi împărtăşit. Dacă tăcea însemna că taina nu-i aparţine sau presupune o reve­laţie (Giovanna ezita, neîndrăznind să-şi mărturi­sească ceea ce intuiţia ei descoperise, poate, atunci cînd definise privirea ochilor cenuşii ai lui Vittorio în versurile scrise după prima lor întîlnire) o reve­laţie ... ei, da, inumană. Parparia vorbise despre îngeri. Îşi aminti vag de miturile unor veacuri tre­cute glorificînd supraomul, fiară rafinată în josni­cie, care se pretindea situată dincolo de bine şi de rău şi invoca perfecţiunea pentru a justifica o comportare degradantă. Oare Vittorio nu reprezenta perfec­ţiunea? Se alia în el frumuseţea virilă cu neobiş­nuitele însuşiri care-i atrăseseră stima exigenţilor cercetători ai Institutului pentru Explorarea Cosmo­sului. Parparia vorbise despre îngeri...

Se opri brusc, cu obrajii arşi de ruşine. Niciodată gîndurile n-o duseseră pe asemenea cale lunecoasă, niciodată nu crezuse că va ajunge să-l calomnieze pe cel ce polariza pentru totdeauna dragostea şi spe­ranţa. Dacă avea o certitudine, un punct de reper sigur în bezna prin care orbecăia, atunci ştia că Vittorio nu-i ascunde ceva ce l-ar putea face să-şi plece privirile. Parparia vorbise despre îngeri. Cum va mai privi ea în ochii cenuşii, adumbriţi acum de grija faţă de copilul pe care Vittorio şi-l dorea? A copilului pe care nu-l va avea niciodată.

Şi deodată se bucură, pentru prima oară de cînd se cunoşteau se bucură că Vittorio lipsea din nou pentru cîteva zile, reţinut de experimentele care se efectuau la baza din Sicilia. Acum ştia ce-i rămîne de făcut. Mirată, privi forfota din jur, recunoscînd într-un tîrziu unde o dusese banda mobilă a trotua­rului. Lângă ea se ridicau ruinele masive ale Colosseumului. In golul uneia dintre arcade, doi tineri îi zîmbiră şi unul dintre ei îi zvîrli ceva la picioare. Giovanna se plecă şi ridică un trandafir alb.

*

În aceeaşi seară, calmă şi gravă, sună la poarta clădirii necunoscute. Neliniştea încordării în care trăia de atîta vreme făcuse loc unei hotărîri care-i modificase mersul şi pînă şi gesturile mărunte. Dar în dreptul inimii îşi prinsese trandafirul dăruit de cei doi tineri.

—   Dumneata? întrebă Parparia, deşi Giovanna simţi că mirarea-i era prefăcută.

Ar fi jurat că biologul se aştepta la vizita ei. O pofti într-o încăpere părînd un muzeu datorită ne­număratelor rafturi pe care se aflau vase cuprinzînd, în lichide felurit colorate, foetuşi, preparate ciudate semănînd cu nişte flori şi secţiuni prin organe neidentificabile. O lumină scăzută învăluia încăperea şi, la fiecare mişcare, Giovanna avea im­presia că straniile obiecte din recipientele de sticlă prind viaţă. Unele păreau fosforescente. Altele se aflau îndărătul unor lentile măritoare şi, cînd trecu pe dinaintea lor, văzu apărînd desenul unor amă­nunte halucinante. Erau labirinturi imaginate de un straniu Minos al naturii, serpentine violent colorate şi peşteri în care necunoscutul se refugia să agoni­zeze. Cîteva preparate păreau sculptate în geme translucide, lîngă formele opace ale unor materii neprecise. Nimic nu era monstruos, totul poseda o frumuseţe stranie, puţin ireală. De la singura fe­reastră a încăperii se vedea, albă şi fantomatică, marmura Acropolei.

—   Încă o frîntură de veşnicie, spuse Giovanna, amintindu-şi convorbirea începută cândva la Pompei.

Dar, deşi Parparia adusese atunci vorba despre veşnicie, acum nu păru dornic să reia firul atîta vreme întrerupt. Îl simţea atent, prevăzător, ca şi cum ar fi avut de manipulat substanţe gingaşe sau încărcate cu explozivi. După ce se aşezară, întrebă politicos:

—   Şi Vittorio?

—   Nu putem avea copii, spuse Giovanna, eludînd formulele introductive şi intrînd abrupt în subiect, îl privea ţintă, dar biologul aştepta. Şi nu din vina mea...

—   L-am prevenit pe Vittorio, rosti Parparia, în silă.

—   De unde ştiai? Cum puteai şti?

Bărbatul îşi îndreptă privirile către şirul vaselor de sticlă (Giovanna îşi dădu seama abia atunci că lumina scăzută porneşte de la ele, nicio altă sursă neatenuînd penumbra încăperii), apoi spuse rar, evitînd răspunsul:

—   Cunosc destule perechi fericite, care n-au copii...

—   Nu vrei să faci lumină? întrebă, poate cam prea tare, Giovanna.

Pricepu îndată că vorbele-i puteau fi interpretate şi în sensul lor figurat, dar Parparia nu păru să remarce asta.

—   Cum de nu, spuse şi, ridicîndu-se, aprinse lu­mina.

Exponatele păliră sub învelişurile de sticlă. Din tavan cădea o lumină crudă, indiferentă ca veşnica zi dintr-o sală de operaţii.                                                            '

—   Vreau să ştiu tot, zise Giovanna.

—   Aşa, dintr-odată? rîse bărbatul. Dar se vedea că e nemulţumit, deşi adăugă la fel de blajin: Mă tem că-mi supraapreciezi cunoştinţele ...

Giovanna se plecă înainte cu tot trupul.

—   N-am venit să ne aruncăm unul altuia cuvinte meşteşugite. Înţelege, Parparia, aşa nu se mai poate. Te rog, te implor, ajută-mă... Ajută-ne! Dacă aş înţelege, aş putea face ceva, aş putea încerca... Îl iubesc, Parparia! Şi sunt gata la orice ...

Glasul i se frînse. Îi privea faţa imobilă — o mască de pămînt ars ca faţa lui Vittorio — îi căuta ochii cenuşii, aproape albi ca ochii lui Vittorio.

—   Nu te supăra, spuse el deodată cu o neobiş­nuită blîndeţe, aşa cum vorbise şi cînd îşi luase brusc rămas bun la Pompei, singurul sfat pe care ţi-l pot da... dar singurul, Giovanna, crede-mă . ..

—   Spune!

—   Desparte-te de Vittorio.

Femeia se aruncă îndărăt, lipindu-se de spătarul fotoliului. Tot sîngele îi fugi din obrajii văroşi deo­dată sub lumina tăioasă.

—   Iartă-mă, spuse Parparia, cu aceeaşi blîndeţe. Dar mi-ai cerut un sfat...

—   Ai vorbit şi cu el despre asta?

—   Am încercat, mărturisi bărbatul, stînjenit de privirile parcă febrile ale Giovannei. Căută să-i evite ochii miraţi, apoi rosti nemulţumit: Nu... nu s-a dovedit atît de înţelept pe cît aş fi dorit...

Triumfător, un zîmbet parcă lăuntric aduse culo­rile vieţii pe faţa Giovannei. Trupul i se destinse. Acum,era sigură că depăşise clipa cea mai grea şi se simţea din nou pregătită să lupte pentru obţinerea fericirii, al cărei secret se afla pe buzele strînse ale omului din faţa ei.

—  Nimeni nu ne poate despărţi, Parparia. Dacă cineva vrea într-adevăr să ne ajute...

Se întrerupse pentru că biologul se ridicase brusc. Tăcut, începu să măsoare încăperea şi Giovanna îşi opri răsuflarea înţelegînd că celălalt cumpănea pen­tru ultima oară ce avea de făcut. Îl văzu pironit înaintea unui recipient cuprinzînd o materie tranda­firie şi lucioasă, o floare carnală scăldată într-un lichid incolor.

—   Cînd ne-am întîlnit atunci, noaptea, spuse de­odată fără a privi către Giovanna, i-am atras aten­ţia. Era prea tîrziu ...

—   Da, şopti ea. Ne iubeam de o lună.

Parparia întoarse spatele rafturilor încărcate cu

borcane. Făcu trei paşi şi se opri lîngă fotoliul femeii.

—   Nu mă ridic împotriva iubirii şi nici nu cred că Vittorio şi-ar fi putut găsi o mai bună tovarăşă de viaţă. Apoi, nici n-am căderea să judec...

—   Şi ai fi vrut totuşi să ne vezi despărţiţi, îi aminti Giovanna.

Cu toate simţurile ascuţite, pîndea. Parparia îşi lăsă deodată palmele peste umerii ei.

—   Numai spre binele vostru. Dar, dacă nu se poate...

—   Nu, nu se poate, spuse ea liniştită.

Înţelegea că se află la un pas de victorie şi se temea să nu rostească o vorbă nechibzuită. Dar biologul se aşeză din nou şi, cînd începu să vor­bească, o schimbare se produse pe faţa lui, poate doar urmarea hotărîrii pe care o luase. Giovanna îl simţi deodată atemporal, depărtat şi totodată aproape. Căpătase o nouă gravitate care nu excludea căldura, dimpotrivă, iar ochii cenuşii o priveau şi priveau parcă prin ea, dincolo de ea, acolo unde începea o realitate nebănuită.

—   Foarte puţini ştiu... ştim, vorbi Parparia. Totul e încă atît de neaşteptat... Şi, deşi oamenii vor afla cîndva, deşi trebuie să afle, mă văd nevoit să-ţi cer să păstrezi taina, cel puţin pînă cînd vei primi dezlegarea de a vorbi. Gîndeşte-te, Giovanna. Am cuvîntul tău că nimeni, absolut nimeni nu va afla cele ce-ţi voi spune?

Giovanna privi drept în ochii cenuşii. Răsuflă adînc şi răspunse:

—   Nimeni! Ai cuvîntul meu.

Înfiorată, cuprinse în palme braţele fotoliului. Parparia se ridică şi stinse lumina violentă ce cădea din tavan, iar încăperea împrumută din nou licăriri misterioase de la recipientele de sticlă. Giovanna îi fu recunoscătoare. Penumbra i se păru de astă dată benefică.

—   Am încredere, spuse Parparia. Cum am bănuit că am putea ajunge aici, l-am rugat pe Vittorio să te aducă, atunci, la întîlnirea noastră nocturnă. Vo­iam să te cunosc, pentru că trebuia să-i comunic ...

—   Faptul că analizele erau categorice!

—   Ştii, aşadar? se miră el.

—   Nu ştiu nimic. Iartă-mă ...

Parparia tăcu o clipă şi Giovanna simţi brusc pre­zenţa ciudatelor forme din vasele de sticlă, ca şi cum cuvintele lui le-ar fi alungat în nefiinţă şi tă­cerea, dimpotrivă, le-ar fi adus printre ei.

—   Ştii unde s-a născut Vittorio? întrebă biologul.

—   Bineînţeles. La Roma ...

—   Nu, Giovanna. Vittorio s-a născut pe nava cos­mică „Titan”, prima navă care a cercetat Proxima.

Femeia îşi duse palma la gură. Inima începu să-i zvîcnească precipitat.

—   Dar bine ... asta...

—   A fost în anul l992.

—   Absurd! strigă Giovanna, fără a-şi da seama cît de răguşit şi de tremurat îi suna glasul. Doar nu vrei să spui...

Liniştit, Parparia rosti:

—   Ba da.

Se priveau amîndoi ca două statui aşezate faţă-n faţă.

—   Taci! izbucni Giovanna. Se ridicase de pe fo­toliu şi-şi frîngea mîinile. Ar însemna ... e o glumă stupidă! 2l8 ani... Cum poţi? Şi eu ... am venit ca la un prieten, singurul în stare ...

După tensiunea în care se zbătuse luni de zile, după hotărîrea de a se adresa biologului şi nădejdea de a afla astfel pricina neliniştilor ei şi a ciudăţe­niilor lui Vittorio, gluma lui Parparia devenea inumană, o glumă sinistră. Îndărătnică, se crampona de cuvîntul glumă, găsind în el singura posibilitate de a respinge înspăimîntătoarea afirmaţie a omului de ştiinţă care o privea cu aceeaşi gravă distanţare, dar cu fiece clipă simţea că vorbele lui vehiculau o primejdie reală, o ameninţare directă şi de neocolit.

—   Da, spuse Parparia. Ai vrut să cunoşti adevă­rul, sileşte-te acum să-l priveşti în faţă. Călătoria navei „Titan“ a durat mai bine de opt ani pămînteşti şi în acest răstimp au fost concepuţi şi născuţi şase copii, care şi-au petrecut primii ani în Cosmos. Doi au murit încă înainte de întoarcerea pe Pămînt, iar ceilalţi patru...

—   Aşteaptă, îl rugă Giovanna.

Avea nevoie de timp pentru a accepta vestea ului­toare şi, mai ales, pentru a putea asculta tot ce mai urma să afle. Parparia nu glumea. Cu o teamă pe care nu voia să şi-o mărturisească bănuise din capul locului că spune adevărul; acum nu voia să gîndească, evita să întîrzie asupra cuvintelor pentru a nu des­coperi ce se ascunde dincolo de ele, în implicaţii pe care le ghicea dureroase.

—   Aşteaptă, repetă, aşteaptă ...

—   Şi eu sunt unul dintre cei patru, rosti încet bio­logul.

Se apropiase de ea, dar, fără să vrea, femeia se dădu îndărăt. Fotoliul se afla acum între ei.  Ochii cenuşii, mirosul necunoscut... Sînteţi cumva ru­de? ... într-un fel, da...

—   De ce te fereşti? şopti Parparia şi Giovanna îşi încordă puterile pentru a răspunde:

—   Nu ştiu. Totul a fost atît de... Iartă-mă. Sînt gata să ascult mai departe.

Dar groaza n-o părăsea, o simţea cuibărită sub piele, unde palpita ca o sălbăticiune la pîndă.

—   Presupun că Homo Sapiens, apărut pe Pămînt, reprezintă cel mai strălucit exemplar pe care natura l-a realizat în şi pentru condiţiile de viaţă terestră, urmă Parparia. Ştii, probabil, că în secolul XX efec­tele radiaţiilor atomice s-au dovedit nocive, dînd naştere la malformaţii şi mutaţii recesive. In noile condiţii ale zborului cosmic, însă, efectul radiaţiilor pe care le-a avut de suportat — al unora dintre ele şi, mărturisesc, încă nu ştiu cu certitudine al cărora a dus la mutaţii de natură superioară. E vorba de o mutaţie moleculară, de felul celei care l-a transfor­mat pe Homo Primigenius în Homo Sapiens, o muta­ţie care duce la apariţia unei specii noi, de vreme ce e transmisibilă descendenţilor. In cursul zborului de pe „Titan" s-au ivit cele dintâi exemplare ale lui Homo Eternus...

—   Eşti sigur? întrebă Giovanna, mirîndu-se îndată şi ea de inutilitatea cuvintelor pe care le rostise.

Dar refuza încă să gîndească şi, fără să-şi dea seama, cerşea un răgaz.

—   Modificarea s-a făcut la nivelul cromozomilor, răspunse răbdător Parparia. Homo Sapiens şi Homo Eternus sînt două specii distincte, care nu se pot în­mulţi prin încrucişare.

—   Analizele sunt categorice, îşi aminti Giovanna, în şoaptă.

—   Acum înţelegi, încuviinţă biologul. De pe „Titan“ au coborît patru copii, doi băieţi şi două fete. Alţi copii s-au născut în cursul călătoriilor care au urmat, puţini, pentru că omenirea a renunţat pentru o perioadă la zborurile de foarte lungă durată, propunîndu-şi în primul rînd cercetarea sistemului nos­tru solar. Nu toţi copiii născuţi pe bordul navelor cosmice au fost sau sunt mutanţi. Se pare că noile ca­ractere apar doar le cei concepuţi şi născuţi în anu­mite regiuni ale Cosmosului, sub influenţa unor ra­diaţii determinate, poate chiar după ce îşi petrec primii ani la bordul navelor. Dar doi asemenea mu­tanţi dau naştere unui Homo Eternus chiar in con­diţiile vieţii terestre...

Parparia vorbea cu o anume solemnitate despre realităţi cu care se familiarizase demult, dar Gio­vanna nu-l mai putea asculta. Revelaţiile lui creau un cadru atît de fantastic dramei pe care o trăia, încît, înscrisă în imensitatea coordonatelor calm evo­cate de el, propria ei durere apărea diluată. Cu aceeaşi inconştientă tendinţă de apărare izgonea gîndurile în stare s-o pună faţă-n faţă cu inevitabile consecinţe. Pe tărîmul unde cuvintele lui Parparia o o tîrau  n-o dusese niciuna dintre ipotezele pe care le imaginase şi avea senzaţia că fusese proiectată într-un straniu coşmar, din care trebuia să se tre­zească.

—   Mai bine de două secole e un răstimp uriaş pentru o viaţă de om, spuse de aceea, încercînd să readucă logica în încăperea scăldată în penumbră, de unde fusese abolită, dar două secole nu înseamnă veşnicia. Ce te îndreptăţeşte să presupui că sunteţi nemuritori?

—   Nu există reprezentanţi ai lui Homo Eternus mai „bătrîni“ decît noi, recunoscu fără greutate Par­paria. Am fost cei dintîi... Imortalitatea e deci, mai mult, un fel de a vorbi. Dar ipoteza se bazează pe analiza structurii noastre (şi arătă către ciudatele recipiente de pe rafturile care acopereau pereţii), pe uimitoarea putere de regenerare a organismului. Uite...

Trăgînd sertarul mesei de lucru, scoase un bistu­riu. Apoi, suflecînd mîneca, îşi aşeză braţul sting pe un fel de mojar şi, dintr-o singură mişcare, îşi tăie vinele. Giovanna nu avu răgazul să scoată mă­car un ţipăt şi-şi feri prea tîrziu privirile. Sîngele curgea în vasul alb.

—   Neexistînd o primejdie reală, nici semnalul durerii nu mai e atît de acut, rosti Parparia.

Trăsăturile feţei arămii se crispaseră, dar el vor­bea cu o aparentă lipsă de efort care îngrozi femeia aproape tot atît cît scena neverosimilă la care asista. Din recipientele de sticlă care închideau, acum ştia, probe ale unei materii neperisabile, i se păru că nenumăraţi ochi o privesc şi se simţi aruncată din­colo de hotarele înţelegerii, într-un straniu univers situat în afara umanităţii, unde totul devenea cu putinţă.

Pe braţul nemuritor sîngele încetă să curgă, iar biologul şterse cu un simplu tampon pielea sfîşiată. Buzele rănii se lipeau văzînd cu ochii. Peste o clipă, doar o îngustă şuviţă albicioasă însemna locul crestat de bisturiu.

—   Nimeni dintre noi n-a murit încă, deşi unii au căzut victime unor accidente fatale oricărui om obiş­nuit, spuse Parparia. Practic, sîntem nemuritori... măcar prin raportare la durata unei vieţi nor­male ...

Niciun accent triumfător, nici măcar o mîndrie legitimă nu-i tulbura armonia egală a glasului. În­grozită, Giovanna avu deodată viziunea unei calme mulţimi contemplînd ridicarea şi prăbuşirea oraşelor. În jurul ei se năşteau şi mureau generaţii, tot mai puţine. Imagine a Sfinxului multiplicată la infinit, mulţimea cvasi-nemuritoare trăia agonia omenirii. Dreptatea socială, libertatea, egalitatea, tot ce oame­nii cuceriseră printr-o multimilenară luptă se în­torcea acum împotriva lor: dacă cei mai buni ocu­pau înaltele funcţii pretinzînd cunoştinţe, înţelep­ciune şi experienţă, care om putea face faţă sfincşilor dispunînd de răgaz aproape nelimitat pentru a tezauriza asemenea cunoştinţe, înţelepciune şi ex­perienţă? Treptat, pîrghiile de conducere trebuiau să le revină în toate domeniile. Pe drept. Cu o tragică ironie, înţelegea că nemuritorii n-aveau nevoie să recurgă la înşelătorie, nu trebuiau să pună la cale conspiraţii. Oricare dintre ei putea con­cura pentru posturile cheie cu certitudinea că le va dobîndi în virtutea neobişnuitei lui pregătiri şi a orînduirii superioare, care făcea cu neputinţă fa­vorizarea unui candidat necorespunzător. Înlăturaţi pe cale paşnică, fără măcar să-şi dea seama că sunt înlăturaţi, oamenii urmau să vegeteze în funcţii secundare, degenerînd, pe cînd nemuritorii le pre­luau civilizaţia, ducînd-o către culmi situate din­colo de posibilităţile de înţelegere ale celui mai în­zestrat muritor. Dar noi am pictat pereţii peşterilor şi Capela Sixtină, ar fi vrut să strige, noi am ridi­cat piramidele şi antenele cosmoviziunii, am scris Iliada şi Hamlet şi Idiotul, am descoperit fisiunea uraniului şi am zburat în Cosmos! Ar fi vrut să amintească de flori şi jucării. Dar cuţitul? Chiar cel cu care Parparia îşi deschisese vinele nemuri­toare . . . Fiecare unealtă închidea gînduri duse me­reu mai departe, din antediluvienele vremi ale celui care cioplise prima piatră de rîu şi pînă în ziua nefastă a revelaţiei pe care o trăia.

Niciodată nu iubise mai dureros patrimoniul uma­nităţii. Apoi se surprinse descoperind că integra în acest patrimoniu toate cuceririle gîndirii, de la cele dobîndite de Pithecantrop şi pînă la marile desco­periri ale omenirii cosmice. Oare Homo Primigenius nu-l înlăturase pe Pithecantrop? Homo Sapiens pe Homo Primigenius? Totul se încurca în mintea ei. Temerile pe care încercase să le adoarmă o copleşeau acum şi înţelese de ce Parparia îi smulsese făgăduiala că va păstra taina. In mod paradoxal, nemuritorii aveau nevoie de timp. Ascensiunea lor implaca­bilă se producea pe măsură ce se înmulţeau, nu­mărul mic al reprezentanţilor lui Homo Eternus fiind singura piedică în calea infiltrării lor în con­ducerea marilor organisme terestre. De pe acum Parparia dirija cercetările în domeniul biologiei, Vit­torio dispunea de investigarea cosmică.

O durere directă şi copleşitoare îi aminti de cel pe care, aparent, îl uitase. Dar ştia că Vittorio fu­sese tot timpul prezent, dominîndu-i spaimele, şi că numai violenţa suferinţei îi estompase chipul, anesteziind-o ca în urma unui ireparabil trauma­tism. Printr-o inconştientă reacţie de apărare, dra­gostea încercase să-l ascundă, să-l scoată din cauză, aşa cum panica se străduise în primele clipe s-o depărteze de gîndurile deşteptate în mod fatal de mărturisirea biologului. Pentru scurtă vreme ţinute în frîu, gîndurile o torturau acum. Cu atît mai răs­colitor o chinuia imaginea celui pe care-l iubea.

Parparia, care respectase tăcerea Giovannei, îşi îndreptă către ea ochii cenuşii. Apoi, de parcă ar fi ştiut ce o frămînta, rosti apăsat, ca o gravă mus­trare:

—   Vittorio te iubeşte.

—   Pe cîte a mai iubit pînă la mine?

întrebarea ţîşnise înainte ca Giovanna să se gîndească ce spune.

—   Nu ştiu, răspunse încet Parparia.

—    E monstruos! Monstruos ... Trebuia să mă evite, să dispară!

Descoperea umilită că e geloasă. I se împurpu­rară obrajii.

—   Şi eu te-am rugat să dispari, îi aminti ce­lălalt.

—   Dar el ştia! Îşi dădu seama că strigă şi făcu un efort deznădăjduit pentru a se stâpîni: Iartă-mă, eu...

—   Înţeleg ...

Biologul vorbea cu o tristeţe adevărată, a cărei adîncime nu scăpă Giovannei. Nu era compătimire, şi intonaţia acestui simplu cuvînt, înţeleg, o ajută mai mult decît eventuale fraze inutil binevoitoare.

—   Şi acum? întrebă, descumpănită.

—   Acum ştii tot. Am crezut că-i mai bine aşa...

—   Nu-mi mai dau seama, spuse Giovanna.

Avea nevoie de linişte şi singurătate. Dar abia gîndise aşa, cînd simţi că trebuie să-l vadă pe Vit­torio, să-i audă glasul, să-i simtă atingerea. Începu să tremure şi se ridică brusc. Nenumăraţii ochi ai vaselor de sticlă o priveau. Sticla avea să se oxideze, să se fărîme, dar ochii erau meniţi să dureze. Băr­batul din faţa ei intrase într-al treilea secol de viaţă. Văzu pe fereastră Acropola, douăzeci şi şapte de secole. Ce căuta ea acolo, prezenţă efemeră în mijlocul veşniciei, chiar dacă veşnicia aceea era relativă - devenea veşnicie prin simpla raportare la durata vieţii omeneşti? Ii trecu deodată prin minte că, spre deosebire de toţi cei ce-şi încredinţaseră gîndurile materiei moarte şi le zvîrliseră în oceanul timpului, aşa cum naufragiatul îşi arunca pe vre­muri însemnările în mare, încredinţîndu-le unei simple butelii, îi era dat să-şi cunoască cititorii din viitor. De asta făgăduise Vittorio că versurile îi vor dăinui. Ştia că le va citi şi atunci cînd iarba va creşte peste mormîntul ei, cînd ploile îi vor spăla oasele. Dar cui i le va citi?

—   La revedere, Parparia, spuse, iar el nu încercă s-o reţină şi nu-i aminti că se legase faţă de el să păstreze tăcerea.

*

Cînd ajunse acasă, îl găsi pe Vittorio ascultînd ultima bandă înregistrată cu versurile ei.

—   Te aştept de o oră! strigă bărbatul, oprind banda.

Părea bine dispus şi-i vesti că totul se rezolvase la baza de lansare. Giovanna ştia că în ultima vreme îl preocupa un „Proiect G.“ despre care toată lumea vorbea fără ca nimeni să poată spune în ce constă. Vittorio conducea lucrările, dar nu-i împărtăşise ni­mic pentru că operaţiile erau, deocamdată, secrete. Acum se mulţumi să menţioneze că proiectul fusese pus la punct cu două zile mai devreme decît se aştepta, ceea ce îi îngăduise să se întoarcă înaintea termenului prevăzut.

Iar în vreme ce vorbea, Giovanna îşi dădu seama că vechile nelinişti n-o mai încearcă. În încăpere stăruia mirosul amărui al bărbatului şi ochii lui cenuşii o priveau, dar simţea doar o durere amorţită, surdă. Lumea lui Vittorio, diferită de lumea ei, în­cetase s-o tulbure. Acum ştia. Cel care vorbea în încăperea lor, plină de obiecte pe care le aduna­seră cu dragoste, era un duşman. Reprezenta cea mai cumplită primejdie pe care omenirea o cunos­cuse, o primejdie mascată, ascunsă. Însemna con­damnarea fără apel a fiecărui obiect făurit de mîna omului. În picioare, privindu-l, îi veni în minte o ve­che legendă, a fetei care se dăruise generalului unei armate duşmane pentru a-l ucide atunci cînd Holofern odihnea lîngă trupul ei. Unii au pretins că l-ar fi iubit... Acum Holofern nu putea fi ucis şi moar­tea lui, oricum, n-ar fi rezolvat nimic.

—   Giovanna, ce-i cu tine? întrebă Vittorio şi ea scoase un strigăt, apoi se repezi şi-i cuprinse gîtul cu braţele, strîngîndu-l cu o patimă care o îngrozi.

Il iubea încă? Mai mult decît înainte? Întrezări puterea lipsei de speranţă, a geloziei, a deznădejdii.

—   Nu vreau să plîng, spuse depărtîndu-se şi adăugă repede, ca şi cum s-ar fi temut că nu va mai avea curînd răgazul de a mărturisi: Am vorbit cu Parparia, Vittorio ...

O umbră trecu peste faţa bărbatului. Ochii ce­nuşii o priveau neclintiţi.

—   Şi?

—   Aflasem că pot avea copii, deşi noi... Acum ştiu tot.

Rîsul unei fete urcă din stradă. Ca dintr-o altă lume, gîndi Giovanna.

—   Nu e curios că în atît de puţine cuvinte în­cape tot? întrebă Vittorio. Ca şi Parparia, umbla acum prin încăpere. De atîta vreme m-am întrebat cum o să-ţi spun, dacă vreodată... Dar ce impor­tanţă are, Giovanna? Pentru noi, pentru dragostea noastră?

Stătea în faţa ei, încercînd să pară calm şi sigur de sine. Dar îl simţea şovăielnic, fragil ca o coloană de marmură prin care apa a săpat minuscule ca­nale.

—   Pentru dragostea noastră... reluă Giovanna. Se opri şi răsuflă adînc. Pentru dragostea noastră, repetă cu un .efort, e îngrozitor.

—   Giovanna!

—   Dar nu mă pot gîndi numai la ea, adăugă re­pede. Îl  privi şi strigă: Sunt un om, Vittorio!

Strigătul palpită între pereţii acoperiţi de amin­tiri.

—   Şi eu, eu ce crezi că sunt?

—   Tu?... Eşti Holofern, şopti ea. Şi începu să plîngă. Rămăsese în picioare, iar lacrimile îi curgeau pe faţă. Pleacă, Vittorio... eu nu pot fi Judith ...

Dar Vittorio nu plecă. Repezindu-se, o cuprinse în braţe şi-i acoperi faţa cu sărutări. Gustul sărat al lacrimilor îl duse către un paroxism de dragoste şi suferinţă, în care gîndurile se destrămau. Nu putea decît strînge la piept fiinţa iubită, într-o pa­tetică încercare de a-i comunica puterea, speranţa lui. Fără o vorbă, îmbrăţişaţi, mai definitiv legaţi de durerea comună decît de braţele tremurătoare, păreau reeditarea unei vechi perechi din vremurile uitate, cînd spaima şi nu iubirea apropia femeia de bărbat.

Treptat, Giovanna îşi stăpîni plînsul.

—   Eram obişnuită să plîng numai în faţa fru­museţii, şopti, iar el desprinse din cuvintele ei im­putarea.

—   Nu ştiu dacă ai înţeles vorbele lui Parparia, sau dacă ţi-a spus într-adevăr tot, rosti de aceea. Eu ... noi nu sîntem Holoferni. Cinstim fiecare pia­tră ridicată de mîna omului şi fiecare gînd pe care l-a înălţat. Vrem să-i purtăm mai departe piatra şi gîndul. Niciunul dintre noi nu aspiră să distrugă ...

—   Dar asta se va întîmpla, Vittorio, fie că vreţi sau nu!

—   Nu se va întîmpla, Giovanna. Ai văzut cît iu­bim Pompeiul. Dîndu-ne seama de prăpastia care s-ar putea căsca în viitor între noi şi tot ce iubim am căutat o ieşire.

Îl asculta îndurerată, dorind din tot sufletul să-l creadă.

—   Ce ieşire se poate afla într-o situaţie fără ie­şire?

Un zîmbet lumină faţa bărbatului cînd el rosti, aparent fără legătură:

—   Tu nu-ţi dai seama cît te iubesc, Giovanna...

Şedeau amîndoi pe canapeaua care le cunoscuse primele îmbrăţişări. Pusă direct în cauză, readusă la dimensiunea dragostei ei, Giovanna Işi simţi du­rerea proprie desprinsă de marea durere care o covîrşise.

—   Vorbeşti despre iubire? Ce înseamnă vorba asta pentru tine?... Ai iubit de nu ştiu cîte ori pînă la mine, ai iubit cînd eram o fetiţă care se juca prin parcuri, ai să iubeşti cînd voi fi bătrînă şi nepu­tincioasă, ai să iubeşti cînd nu voi mai fi!

—   E greu să înţelegi, Giovanna . ..

—   Pentru că n-am veşnicia la îndemînă? ... Da. dragostea mea nu-şi menajează disponibilităţi!

—   Disponibilităţi... repetă Vittorio. Clătină din cap şi vorbi încet, aproape în şoaptă: Intr-o bună zi, oricînd, pot rămîne singur. Peste un an, peste douăzeci, sau peste o clipă. Singur... Cu degetele astea am să apăs pleoapele dragostei mele, închizîndu-i pentru totdeauna ochii. Şi am să continui să trăiesc şi am să continui să-mi văd degetele...

Giovanna se simţi îndemnată să-l întrebe de cîte ori închisese pînă atunci ochii unei iubiri, dar nu găsi în ea dorinţa de a afla răspunsul. Îşi închipui situaţia inversată şi, într-o fulgerătoare succesiune de imagini, se văzu asistînd la moartea lui Vittorio. Trăi imposibilitatea de a-l ajuta, de a-l reţine pe malul prăpastiei care-l sugea încet şi inexorabil, depărtîndu-l pentru totdeauna de ea, de braţele ei inutil puternice, inutil întinse. Trăi îndoita agonie a celui pe care viaţa îl alege să rămînă, trăi moar­tea şi dragostea rănită de moarte, dar condamnată să supravieţuiască, odată cu amintirile. Îşi privi de­getele dispuse în continuare să apuce, să pipăie, să simtă, degetele cu care închisese ochii lui Vittorio. Şi certitudinea faptului că ea era cea care va muri îi dărui o linişte egoistă, vecină cu bucuria. Atunci Vittorio o luă de mînă şi, simţindu-se cuprinsă de milă şi ruşine, se ridică la o nouă înţelegere.

—   Iată disponibilităţile mele! spuse Vittorio, ci­tind în inima ei. De asta am amintit cît te iubesc ... Unii dintre noi au timp, bărbaţi şi femei pentru care viitorul e o apă imensă, pe care călătoresc îm­preună. Dar eu nu pot lăsa timpul să-mi curgă prin­tre degete...

—   Spune, Vittorio, îl rugă.

Îşi lăsă capul pe genunchii lui. Mîna lui Vittorio îi mîngîia părul.

—   M-am zbătut zile şi nopţi, fără să găsesc ieşi­rea. De fapt, mă întrebam demult ce-ar trebui să facem pentru a nu ne depărta de civilizaţia născută pe Pămînt. Am lucrat în Africa, în America de Sud... Cu toţii ne mutăm din cînd în cînd, înţelegi, e greu să trăieşti în acelaşi oraş, printre oameni care îmbătrînesc, mor. Numai tu... Trec peste tra­gedia prietenilor dispăruţi...

—   A iubitelor, spuse Giovanna.

Nu-i venea uşor să uite. Nu putea ierta. Înţele­gea însă, şi tot ce era durere se depusese, ca un sediment sensibil pe care numai cînd şi cînd îl răs­colea un val.

—   Atunci, pentru a nu da naştere la comentarii, devii un altul. O nouă stare civilă. Aşa am ajuns la Roma ... şi te-am întîlnit.

Mîna lui Vittorio încetă s-o mîngîie şi apăsarea palmei spunea dragostea, zbuciumul prin care tre­cuse descoperind că femeia salvată din sala cuprinsă de flăcări devenea tot mai mult pivotul preocupări­lor lui, limitîndu-l la scurtul răstimp al unei vieţi pămînteşti.

—   Acum nu mai era vorba doar de omenirea faţă de care ne puteam distanţa într-un viitor încă de­părtat, ci de dragostea noastră. Pentru ea, termenul scadenţei nu mai apărea nedefinit...

Încrezătoare, Giovanna aştepta. Fiecare cuvînt al lui Vittorio era o dovadă a dragostei şi, nelămurit, se simţea cuprinsă de neliniştea unei noi mîndrii. Oare nu datorită ei omenirea avea să supravieţu­iască, ducîndu-şi mai departe speranţele şi visul? De dragul Giovannei, Holofern îi mîntuia pe cei ame­ninţaţi. De fapt, Parparia avusese dreptate atunci cînd vorbise despre îngeri, în piaţa vechiului Pom­pei. I se păru ciudat că poate asculta cu atît calm un raţionament al cărui punct de plecare era pro­pria ei moarte.

—   Şi deodată totul a devenit simplu. Omenirea se străduie să cunoască tot mai bine universul, spu­nea Vittorio şi, dacă a renunţat temporar, dacă a amînat cercetarea galaxiei, a făcut-o numai silită de limitele condiţiei umane. Dar o navă condusă de nemuritori are posibilitatea de a cutreiera indefinit spaţiul, descoperind tot ce le e ascuns muritorilor. Aşa s-a născut ,,Proiectul G‘’... Acum, cînd suntem încă puţini, o singură navă ne poate adăposti pe toţi. Fireşte, nimeni nu ştie că echipajul va fi alcătuit din nemuritori. Vom menţine legătura cu Pămîntul, vom comunica informaţiile dobîndite şi... şi ver­surile pe care le vei mai scrie, adăugă el repede.

Dar Giovanna îşi ridică fruntea.

—   Să plec pentru totdeauna? strigă, nevenindu-i să-şi creadă urechilor.

—   De ce pentru totdeauna? Ne vom întoarce cînd ... vei fi practic nemuritoare, ca şi noi.

—   Contracţia timpului? şopti Giovanna, pălind.

—   Da şi nu. Scopul mărturisit al experienţei con­stă în verificarea teoriei relativităţii. Nimeni nu se va putea mira că rămînem tineri... Dar adevă­rul e că vom studia influenţa radiaţiilor. Zonele cosmice străbătute de navele pe bordul cărora a apărut Homo Eternus ne sunt cunoscute ... Cine ştie dacă acţiunea prelungită a radiaţiilor asupra or­ganismului adult nu va duce la efectele constatate în cazul celor născuţi sub influenţa lor? Parparia consideră faptul probabil... Atunci, dintr-o primej­die posibilă, vom deveni agenţii mutaţiei organizate a speciei. Înţelegi? Prin noi, prin tine, omenirea va căpăta tinereţea fără bătrîneţe, vom fi noii Prometei care vor aduce scînteia nemuririi pe Pămînt!

Giovanna nu-l văzuse niciodată atît de frumos.

—   Şi totul a devenit deodată simplu... îi repetă ea cuvintele. O imensă fericire o năpădi şi din nou simţi nevoia să amîne, să întîrzie cu o clipă înţele­gerea faptului că tot ce fusese chinuitor în ultima vreme era înlăturat. Încă uluită, murmură: Şi vrei să spui că toţi, toţi oamenii...?

—   Da, Giovanna. După tine, toţi.

Dacă experienţa reuşeşte ... Dar în inima ei nu mai încăpea îndoială. „Parparia consideră faptul probabil”. Se simţi deodată uşoară şi plină de o vitali­tate care-i cucerea trupul, membrele, i se păru că simte pe limbă un gust neobişnuit şi-şi spuse mi­rată: Gustul fericirii... Ţinută în loc, oprită să-şi manifeste de îndată puterea, fericirea o zgudui acum. Un val o izbi şi-i tăie răsuflarea. Îşi închipui nenu­măratele nave care vor duce oamenii în zona radia­ţiilor pentru a-i expune straniului efect binefăcător, întocmai cum îi transportau acum către marile plaje ale Pămîntului. O nouă omenire, care nu ameninţa nimic şi ducea totul mai departe.

—   De asta ai făgăduit că versurile mele vor dăi­nui?

Vittorio nu se gîndise că le va asculta şi după ce ea va fi fost de mult pămînt. Şi nici doar la posibilitatea supravieţuirii ei. Încă atunci, în noap­tea cînd se întîlniseră cu biologul, mijea în el, in­cert, „Proiectul G^". De ce? Prin ce se făcuse vred­nică să contribuie la ridicarea omenirii pe treapta veşniciei, prin ce meritase să depăşească tocmai ea inerenta condiţie a poetului care nu-şi cunoaşte ci­titorii din viitor şi, ades, soarta operei? Atîţi scrii­tori au sperat de-a lungul veacurilor că şi-au „ridicat un monument". Horaţiu, Shakespeare sau Puşkin sînt pomeniţi numai pentru că, în cazul lor, monu­mentele au rămas în picioare. Statuile celorlalţi, răs­turnate, au fost acoperite de pămînt. Dar pe toţi i-a însufleţit aceeaşi credinţă.

—   De ce? întrebă ea cu glas tare.

—   Te gîndeşti la numele proiectului? spuse Vit­torio, neînţelegînd. „G“, de la Giovanna... Gio­vanna! De ce plîngi?

—   Nu plîng, spuse Giovanna.