Povestiri dupa piesele lui Shakespeare (5)

Cum vă place

Pe vremea când Franţa era împărţită în provincii (sau ducate cum erau numite), într-una din aceste provincii domnea un uzur­pator care-l descăunase pe fratele său mai vârstnic, ducele legiuit.

Ducele, alungat astfel din stăpânirile sale, se sihăstrise împreu­nă cu o mână de credincioşi ce-l urmaseră în codrul Ardenilor. Acolo trăia bunul duce cu prietenii săi iubitori, care plecaseră de bunăvoie în surghiun de dragul lui, în vreme ce pământurile şi ve­niturile lor îl îmbogăţeau pe uzurpator. Acolo trăiau ei, la fel cum îşi ducea traiul odinioară haiducul Robin Hood în Anglia; şi mulţi tineri nobili plecau zilnic de la curte către codrul acela; şi pentru ei vremea zbura în tihnă, pe nesimţite, ca pentru cei din vârsta de aur a omenirii. Vara se întindeau la umbra minunată a stufoşilor copaci ai pădurii, privind la zbenguiala jucăuşă a ciutelor sălbatice, şi aces­te necuvântătoare zburdalnice şi rotate, ce păreau a fi locuitorii de baştină ai codrului, le erau atât de dragi, încât îi mâhnea când erau nevoiţi să le ucidă ca să se poată hrăni cu vânat. Când vânturile reci ale iernii îl făceau pe duce să simtă soarta sa potrivnică, le îndura răbdător şi spunea:

- Aceste vânturi îngheţate care suflă peste trupul meu îmi sunt sfetnici devotaţi; ele nu linguşesc, ci îmi arată cu adevărat starea mea; şi chiar dacă muşcă amarnic, colţul lor nu este nici pe departe la fel de ascuţit ca cel al răutăţii nerecunoştinţei. Socot că orice-ar rosti oamenii împotriva restriştei, totuşi din ea poţi trage unele dulci foloase; întocmai ca piatra preţioasă pentru medicină, care se scoa­te din capul veninoasei şi dispreţuitei broaşte râioase.

În acest chip, răbdătorul duce scotea un tâlc folositor din tot ce vedea şi, ajutorat de această aplecare către chibzuinţă, în viaţa aceea retrasă, departe de lăcaşurile mărimilor, putea găsi grai în copaci, cărţi în pâraiele curgătoare, predici în pietre şi bine în toate cele.

Ducele proscris avea o singură fiică, pe nume Rosalinda, pe care uzurpatorul, ducele Frederick, când îl izgonise pe tatăl ei, o reţinuse drept tovarăşă a propiei sale fiice, Celia. Aceste două domniţe erau legate printr-o prietenie strânsă, pe care neînţelegerea dintre părinţii lor n-o curmase câtuşi de puţin. Celia se străduia prin tot cc-i sta în putere să-şi arate bunătatea faţă de verişoara sa şi să răscumpere astfel strâmbătatea săvârşită de tatăl ei prin alun­garea de pe scaunul domnesc a tatălui Rosalindei. Şi de câte ori gândul la părintele său surghiunit şi la soarta ei, care era în mâinile uzurpatorului, întristau inima Rosalindei, Celia nu ştia cum să se mai îngrijească pentru a o mângâia şi îmbărbăta.

Într-o zi, pe când Celia îi vorbea în felul ei obişnuit, plin de bu­nătate, zicându-i: “Rogu-te, Rosalinda, draga mea verişoară, fii veselă”, intră un pristav, spunându-le că dacă doreau să vadă cum doi luptători îşi măsoară puterile într-o trântă ce tocmai sta să înceapă, trebuiau să se ducă în curtea din faţa palatului. Celia, gândind că o va înviora pe Rosalinda, hotărî să se ducă să vadă trânta.

Pe vremurile acelea, trânta - în care astăzi se întrec numai ţăra­nii - era o îndeletnicire ce se bucura de trecere chiar la curţile prin­ţilor şi în faţa frumoaselor doamne şi prinţese. Aşadar, Celia şi cu Rosalinda se duseră la această întâlnire între doi luptători. Îşi dă­dură seama că lupta putea deveni o privelişte foarte tragică, fiindcă un bărbat lat în spate şi puternic - care de multă vreme dobândise iscusinţă în meşteşugul trântei şi răpusese mulţi oameni în acest soi de petrecere - urma să lupte cu un potrivnic foarte tânăr şi defel călit în acest meşteşug; de aceea, toţi privitorii socoteau că va fi ucis fără doar şi poate.

Când ducele le zări pe Celia şi pe Rosalinda glăsui:

- Cum de v-aţi strecurat până aci, fiică şi nepoată, ca să vedeţi trânta? Nu vă veţi desfăta prea mult privind-o, căci este o deose­bire ca de la cer la pământ între potrivnici; mi-e milă de acest tânăr şi aş vrea să-i mut gândul de la luptă. Vorbiţi-i, domniţelor, şi ve­deţi dacă îi puteţi clinti hotărârea.

Domniţele fură încântate să îndeplinească această îndatorire plină de omenie. Mai întâi Celia stărui pe lângă tânărul străin ca să' se lase păgubaş, apoi Rosalinda îi vorbi cu atâta bunătate şi cu atâ­ta simţire cântări primejdia pe care sta s-o înfrunte, încât tânărul, în loc de-a fi îndemnat de blândele ci cuvinte să se abată de la hotărârea luată - nu mai avu alt gând decât să strălucească prin vitejia sa în ochii acelei fermecătoare domniţe. El îndepărtă rugămintea Celiei şi a Rosalindei cu vorbe atât de pline de graţie şi modestie, încât ele se simţiră şi mai îngrijorate de soarta lui; apoi îşi încheie vorbirea, spunând:

- Îmi pare rău că trebuie să refuz un cât de neînsemnat lucru unor domniţe atât de frumoase şi de alese la suflet. Dar fie ca ochii frumoşi şi urările blânde ale domniilor voastre sa mă însoţească în această încercare, în care de voi fi înfrânt, va fi dat de ruşine cine­va care nu s-a învrednicit niciodată de vreun har; de voi fi ucis, va muri cineva dornic să moară; nu le voi căşuna niciun rău priete­nilor mei, fiindcă n-am pe nimeni care sa mă jelească; nici nu voi aduce vreo jignire lumii, căci n-am nimic de preţ pe toată faţa pă­mântului, ci doar umplu pe lumea accasta un loc care ar putea fi mai bine folosit când îl voi fi lăsat eu gol.

Şi apoi începu întrecerea la trântă. Celia dorea ca tânărul străin să nu fie vătămat, însă Rosalinda se simţea şi mai îngrijorată pen­tru soarta lui. Singurătatea despre care le vorbise, precum şi do­rinţa lui de a muri, o făcură pe Rosalinda să-şi închipuie că e tot atât de nefericit ca şi ea; şi o cuprinse o milă atât de puternică şi ur­mărea cu atâta încordare primejdia care-l pândea în timpul trântei, încât mai că-ţi venea sa spui în clipele acelea că se îndrăgostise de el.

Bunătatea pe care i-o arătară tânărului necunoscut aceste fru­moase domniţe îi dădură curaj şi putere, aşa încât săvârşi adevărate minuni, înfrângându-şi în ccle din urmă cu desăvârşire potrivnicul. Acesta primise atâtea lovituri, că o bucată de vreme nu mai fu în stare să scoată o vorbă sau să facă vreo mişcare.

Ducele Frederick, foarte încântat de curajul şi iscusinţa acestui tânăr străin, voi să-i afle numele şi obârşia, cu gândul de a-l lua sub ocrotirea lui.

Străinul spuse că îl cheamă Orlando şi că e fiul cel mai mic al seniorului Rowland de Boys.

Seniorul Rowland de Boys, tatăl lui Orlando, murise cu câţiva ani în urmă; cât trăise, fusese un supus credincios şi un prieten scump al ducelui surghiunit. Când Frederick auzi că Orlando este fiul prietenului fratelui său, toată bunăvoinţa sa faţă de acest cu­rajos tânăr se preschimbă în nemulţumire şi părăsi foarte supărat curtea palatului. Neputând îndura nici măcar să audă numele vreu­nuia din prietenii fratelui său şi admirând totuşi vitejia tânărului, el spuse, pe când se depărta, că ar fi dorit ca Orlando să fi fost fiul oricărui alt om.

Rosalinda fu încântată aflând că favoritul ci era fiul vechiului prieten al tatălui său, şi-i spuse Celiei:

- Tatăl meu îl iubea pe seniorul Rowland de Boys, şi de-aş fi ştiut că acest tânăr este feciorul lui, aş fi însoţit cu lacrimi stăru­inţele mele, pentru a-l împiedica să se avânte în luptă.

Domniţele se duseră apoi la el şi, văzându-l tulburat de neaştep­tata supărare a ducelui, îi spuseră cuvinte pline de bunătate şi în­curajare. În clipa când plecau, Rosalinda se întoarse să-i mai spună viteazului şi tânărului fecior al vechiului prieten al tatălui ei câteva vorbe pline de omenie, şi, scoţându-şi colanul de la gât, zise:

- Gentilomule, poartă aceasta din parte-mi. Soarta a încetat să-mi mai surâdă, altminteri ţi-aş fi făcut un dar mai preţios.

Când domniţele rămaseră singure şi Rosalinda prinse a vorbi numai despre Orlando, Celia începu să-şi dea scama că verişoara ei îl în­drăgise pe tânărul şi chipeşul luptător.

- Este oare cu putinţă să te îndrăgosteşti aşa, deodată? Întrebă ea.

Rosalinda îi răspunse:

- Ducele, tatăl meu, l-a iubit mult pe tatăl său.

- Urmează însă oare de aici - zise Celia - că şi ţie trebuie să-ţi fie drag fiul său? Dacă-i aşa, atunci eu s-ar cuveni să-l urăsc, de vreme ce tatăl meu îl ura pe tatăl lui; şi totuşi nu-l urăsc pe Or­lando.

Frederick, înfuriindu-se la vederea feciorului seniorului Row­land de Boys, care-i amintea cât de mulţi prieteni avea ducele pro­scris în rândurile nobilimii, şi fiind de la o vreme pornit împotriva nepoatei sale, deoarece poporul o lăuda pentru însuşirile ei şi îi plângea soarta, răutatea lui se dezlănţui pe negândite împotriva domniţei. Şi, pe când Celia şi cu Rosalinda vorbeau despre Orlan­do, Frederick intră în odaie şi, cu ochii scăpărând de mânie, îi po­runci Rosalindei să părăsească pe dată palatul şi să-şi urmeze tatăl în surghiun. Celiei, care se ruga în zadar pentru verişoara sa, îi spuse că-i îngăduise Rosalindei să rămână numai de dragul ei.

- Pe vremea aceea - spuse Celia - nu am stăruit să rămână, fiindcă eram prea tânără ca să ştiu cât de mult preţuieşte; dar acum, când o cunosc şi după ce atâta vreme am dormit împreună, ne-am trezit în aceeaşi clipă, am învăţat, ne-am jucat şi am mâncat laolaltă, nu mai pot trăi fără tovărăşia ei.

- Este prea şireată - îi răspunse Frederick. Prin firea ei domoală, prin însăşi tăcerea şi răbdarea ei, stârneşte compătimirea poporului. Eşti o neroadă că-i iei apărarea, fiindcă vei părea mai deşteaptă şi mai virtuoasă după plecarea ei; de aceea nu mai rosti nimic în sprijinul ei, căci soarta pe care i-am hărăzit-o nu mai poate fi strămutată.

Când Celia văzu că nu-i chip să-şi înduplece tatăl ca s-o lase pe  Rosalinda să rămână cu ea, se hotărî, mărinimoasă, s-o însoţească. Şi chiar în aceeaşi noapte domniţele părăsiră palatul, pornind să-l caute pe ducele surghiunit în codrul Ardenilor.

Înainte de a pleca la drum, Celia socoti că nu ar fi cuminte să călătorească în veşmintele bogate pe care le purtau în clipa aceea; ea fu de părere să-şi ascundă rangul înalt, îmbrăcându-sc amân­două în straie de fete de la ţară. Rosalinda chibzui că ar fi şi mai ferite dacă una din ele s-ar îmbrăca în straie bărbăteşti. Astfel se înţeleseră iute ca Rosalinda, care era mai înaltă de stat, să poarte haine de tânăr ţăran, iar Celia să fie îmbrăcată ca o fetişcană de la ţară, făcând lumea să creadă că sunt frate şi soră; Rosalinda îşi zise Ganymede, iar Celia îşi alese numele de Aliena.

Astfel deghizate şi având cu ele bani şi giuvaeruri, ca să poată face faţă cheltuielilor, frumoasele prinţese porniră în lunga lor că­lătorie; căci codrul Ardenilor era departe, dincolo de hotarele stă­pânirii ducelui.

Domniţa Rosalinda (sau Ganymede, cum trebuie să-i spunem de acum încolo) părea că a dobândit şi un curaj bărbătesc odată cu haina bărbătească pe care o îmbrăcase. Prietenia devotată pe care o vădise Celia însoţind-o pe Rosalinda în călătoria ei obosi­toare, de multe mile, îl lăcu pe noul ei “frate” - drept răsplată pen­tru această dragoste sinceră - să fie plin de voioşie, ca şi cum ar fi fost cu adevărat Ganymede, inimosul frate al drăgălaşei codane Aliena, dintr-un sat oarecare.

Când ajunseră în cele din urmă în codrul Ardenilor, nu mai găsiră hanurile primitoare şi buna îngrijire pe care le întâlniseră pe drum. Şi fiind lipsite de hrană şi de odihnă, Ganymede, care cu atâta voioşie îşi îmbărbătase sora, spunându-i cuvinte plăcute şi fel de fel de glume tot drumul, nu mai putu răbda şi, blestemându-şi gă­teala bărbătească, se porni sa plângă ca o femeie. Dar când Aliena spuse că nu o ţin picioarele ca să meargă mai departe, Ganymede îşi aminti că este de datoria unui bărbat să mângâie şi să dea nă­dejde unei femei, făptură mai firavă. Şi, ca să pară curajos în ochii noii sale surori, spuse:

- Haide, veseleşte-ţi inima, surioară Aliena; ne aflăm la capătul călătoriei noastre, în codrul Ardenilor.

Însă această prefăcută tărie şi curajul acesta silit nu le mai pu­teau îmbărbăta, fiindcă, deşi se aflau în codrul Ardenilor, totuşi nu ştiau unde să-l găsească pe duce. Erau condamnate să pribegească şi să piară în cele din urmă de foame. Dar Pronia cerească a vrut să fie altfel. Cum stăteau aşa pe iarba tăpşanului, istovite de oboseală şi fără vreo nădejde de a mai primi vreun ajutor, se întâmplă să treacă pe-acolo un ţăran; Ganymede încercă să-i vorbească cu o cutezanţă bărbătească, zicând:

- Păstorule, dacă dragostea ori aurul ne pot da vreo alinare în acest loc pustiu, rogu-te du-ne undeva unde să ne putem odihni, căci această tânără fecioară, care mi-este soră, e foarte istovită de umblet şi de-abia se mai ţine pe picioare de foame.

Omul răspunse că nu-i decât slujitorul unui păstor şi că stăpânul său tocmai are de gând să-şi vândă casa, astfel că nu vor găsi decât prea puţine de-ale gurii. Dar dacă vor merge cu el, vor fi bine pri­miţi şi ospătaţi cu ce se va găsi. Ele îl urmară pe omul acela, nădej­dea ajutorului apropiat dându-le puteri noi. Cumpărară casa şi tur­ma păstorului, iar pe omul care le călăuzise până acolo îl luară să le slujească. Fiind acum înzestrate cu o căsuţă curată şi cu merinde din belşug, se învoiră să rămână acolo până când vor afla în care parte a codrului se statornicise ducele.

Când se odihniră după ostenelile călătoriei, începu să le placă noul lor fel de viaţă şi aproape se lăsară furate de închipuirea că sunt păstorul şi păstoriţa drept care se dădeau. Totuşi, câteodată, Ganymede îşi amintea că fusese cândva domniţa Rosalinda, care îl iubise atât de fierbinte pe viteazul Orlando, fcciorul seniorului Rowland, prietenul tatălui ei. Şi deşi Ganymede şi-l închipuia pe Orlando la multe mile depărtare - tot atâtea mile istovitoare câte străbătuseră ele - totuşi curând ieşi la iveală că Orlando se afla în codrul Ardenilor - şi iată în ce fel se petrecu această ciudată întâmplare.

Orlando era fiul mezin al seniorului Rowlan de Boys, care îna­inte de a-şi da sufletul (Orlando fiind pe-atunci doar un copil) îl lă­sase în grija fratelui său mai vârsnic, Oliver. Părintele lor îi ceruse acestuia să-i făgăduiască sub jurământ că-i va da fratelui său o bună creştere şi că-l va pregăti cum se cuvine ca să capete un loc po­trivit demnităţii străvechiului lor neam. Oliver se dovedi a fi un frate nevrednic şi - neţinând seama de porunca primită de la tatăl său pe patul de moarte - nu-şi trimise fratele la şcoală, ci îl ţinu acasă, lipsit de învăţătură şi de orice educaţie. Prin firea lui însă şi prin nobilele însuşiri ale minţii sale, Orlando semăna atât de mult cu neîntrecutul său tată, încât, chiar fără învăţătură, părea un tânăr care a fost crescut cu cea mai aleasă grijă. Iar Oliver pizmuia într-atât frumoasa înfăţişare şi purtările demne ale fratelui său neînvăţat, încât, în cele din urmă, voi să-l piardă. Ca să izbutească, puse mai mulţi oameni să-l îndemne să se ia la trântă cu vestitul luptător care, după cum vi s-a istorisit mai înainte, ucisese atâţia potrivnici. Tocmai această nepăsare ce i-o arăta crudul său frate îl făcuse pe Orlando să-şi dorească moartea, lipsit cum era de orice prieten.

Când, în ciuda nădejdilor ticăloase ce le nutrise Oliver, fratele său ieşi învingător, pizma şi răutatea lui nu mai cunoscură margini şi jură că va da foc odăii în care dormea Orlando. Pe când făcea acest jurământ, îl auzi un bătrân şi credincios slujitor al tatălui lor, care-l iubea pe Orlando fiindcă era leit seniorul Rowland. Acest moşneag îi ieşi în întâmpinare pe când se întorcea de la palatul ducelui şi, zărindu-l pe Orlando, primejdia ce-l pândea pe scumpul său stăpân tânăr îl făcu să izbucnească în aceste strigăte înfocate:

- O, bunul meu stăpân, stăpânul meu scump, o, icoană vie a bătrânului senior Rowland! De ce eşti oare atât de virtuos? De ce eşti atât de blând, de puternic şi de viteaz? Şi de ce ai ţinut morţiş să-l răpui pe vestitul luptător? Laudele ce ţi se aduc au ajuns prea iute acasă, înaintea ta.

Orlando, neînţelegând tâlcul acestor vorbe, îl întrebă ce s-a întâmplat. Atunci bătrânul îi spuse cum nemernicul său frate, pizmuindu-l pentru dragostea ce i-o purta toată lumea şi aflând acum câtă faimă dobândise prin izbânda sa din palatul ducelui, plănuia să-l răpună, dând foc odăii sale chiar în noaptea aceea; şi, încheind, îl sfătui să scape de primejdia ce-l pândea, fugind fără a zăbovi măcar o clipă. Şi, ştiind că Orlando nu are nici o lăscaie, Adam (căci aceasta era numele bunului unchiaş) adusese cu el puţinul avut ce-l strânsese ban cu ban, şi acum glăsui:

- Am cinci sute de coroane, umila simbrie agonisită pe când trăia tatăl domniei-tale, şi i-am pus deoparte pentru vremea când mădularele mele împovărate de ani nu vor mai fi în stare să mă slujească; ia-i, şi Cel care dăruie hrană până şi corbilor va fi mângâie­rea şi reazemul bătrânelelor mele. Iată banii, ţi-i dau pe toţi şi îngăduie-mi să-ţi fiu slujitor; deşi par bătrân, voi şti să-mplinesc în­datoririle unui om mai tânăr în ani, în toate treburile şi nevoile domniei-tale.

- O, bunule bătrân! Cât de bine se vădeşte prin tine statornicia şi credinţa! Tu nu eşti croit după tiparul acestor vremuri. Vom por­ni împreună şi, mai-nainte de a fi cheltuit simbriile tale din tine­reţe, voi iscodi vreun mijloc de a ne ţine amândoi viaţa.

Astfel porniră la drum împreună - acest devotat slujitor şi iubi­tul său stăpân. Merseră aşa Orlando cu Adam cale lungă, neştiind încotro să se îndrepte, până ajunseră în codrul Ardenilor, şi acolo îi cuprinse aceeaşi deznădejde care pusese stăpânire şi pe Ganymede şi Aliena, din pricina lipsei de merinde. Rătăciră la voia întâmplă­rii, în căutarea vreunei aşezări omeneşti, până ce fură aproape sleiţi de foame şi de osteneală. În cele din urmă, Adam spuse:

- O, scumpul meu stăpân, mor de foame, nu pot face niciun pas mai departe!

După care se aşeză pe jos şi, gândind că locul acela îi va fi mor­mânt, îşi luă rămas bun de la iubitul său stăpân. Orlando, văzându-l atât de copleşit de slăbiciune, îl luă în braţe pe bătrânul său slujitor şi-l purtă până sub adăpostul odihnitor al câtorva copaci, îmbărbătându-l:

- Hai, mai prinde inimă, moşnege Adam, odihneşte-ţi aici, un răstimp, trupul istovit şi nu mai vorbi de moarte!

Orlando plecă apoi să caute ceva de-ale gurii, şi se nimeri să ajungă chiar în acea parte a codrului unde se afla ducele, care, împreună cu prietenii săi, tocmai se pregăteau să-şi înceapă cina; acest regesc duce şedea pe iarbă, fără alt polog decât acoperămân­tul umbros al câtorva copaci frunzoşi.

Orlando, pe care foamea îl adusese în pragul deznădejdii, îşi trase spada, cu gândul de a-şi lua hrana cu sila, şi spuse:

-  Opriţi-vă şi nu mai mâncaţi! Trebuie să-mi daţi bucatele voastre!

Ducele îl întrebă dacă nenorocirea l-a făcut atât de cutezător, ori dacă e certat cu bunele obiceiuri. La acestea, Orlando îi mărtu­risi că moare de foame. Atunci ducele îi spuse că este binevenit, îl pofti să stea jos şi să se ospăteze laolaltă cu ei. Orlando, auzindu-l cum îi vorbeşte cu atâta blândeţe, îşi puse înapoi spada în teacă şi roşi de ruşine la gândul că le ceruse mâncare într-un chip atât de necioplit.

- Iertaţi-mă, vă rog - spuse el. Socoteam că aici toate lucrurile sunt sălbatice şi de aceea m-am purtat aşa; dar, orice soi de oameni aţi fi voi, cei care în această pustietate, sub umbra unor tufişuri posomorâte, pierdeţi măsura timpului şi nu mai ţineţi seama cum se târăsc ceasurile, dacă aţi avut vreodată parte de zile mai bune, dacă aţi sălăşluit vreodată pe meleaguri unde dangătul clopotelor chea­mă la biserică, dacă aţi luat parte vreodată la sărbătorirea vreunui om bun la suflet, dacă de sub pleoapele voastre a picurat cândva vreo lacrimă şi ştiţi ce înseamnă mila sau îndurarea, fie ca vorbele mele prietenoase rostite acum să vă mişte inima şi să mă omeniţi!

Ducele răspunse:

-  Drept este, după cum spui, că suntem oameni care am văzut zile mai bune şi, deşi locuinţa noastră se află acum în acest codru sălbatic, am trăit în oraşe şi cetăţi şi am fost chemaţi la biserică de glasul sfânt al clopotelor; am stat la ospeţele unor oameni buni la suflet, iar de la ochi ne-am şters lacrimile din harul milei; de aceea aşează-te aici pe iarbă şi înfruptă-te din bucatele noastre, până când tţi potoleşti foamea,

- Mai este un sărman bătrân - răspunse Orlando - care, mânat de dragostea lui curată, m-a urmat şchiopătând, târându-se pas cu pas, năpăstuit deopotrivă de două beteşuguri: povara anilor şi foa­mea. Până ce nu-l voi îndestula pe el, n-o să iau niciun dumicat în gură.

-  Du-te de-l găseşte şi adu-l încoace - grăi ducele. Nu ne vom ospăta până la întoarcerea domniei-tale.

Atunci Orlando zbură ca o ciută care îşi caută puiul ca să-i dea de mâncare şi se întoarse numaidecât, aducându-l pe Adam în braţe. Şi ducele zise:

- Lasă-ţi jos venerabila povară, sunteţi amândoi bineveniţi. Îl hrăniră apoi pe moşneag până îşi recăpătă puterile.

Ducele îl întrebă pe Orlando cinc este, şi când află că e fiul ve­chiului său prieten, seniorul Rowland de Boys, îl luă sub ocrotirea lui, şi astfel Orlando împreună cu bătrânul său slujitor rămaseră în codru, în preajma ducelui.

Orlando sosise în codru la puţine zile după ce Ganymede şi Aliena (precum s-a povestit mai-nainte) cumpăraseră căsuţa păsto­rului.

Ganymede şi Aliena se mirară nespus găsind numele Rosalindei săpat în scoarţa copacilor şi sonete de dragoste prinse de trun­chiul lor - toate închinate Rosalindei.

În vreme ce se minunau cum de se putuse întâmpla aşa ceva, îl întâlniră pe Orlando şi zăriră la gâtul lui colanul dăruit de Rosa­linda.

Lui Orlando nici nu-i trecea prin gând că Ganymede era fru­moasa prinţesă Rosalinda care, prin nobila-i bunăvoinţă şi mărini­mie, îi câştigase atât de deplin inima, încât el îşi trecea vremea săpându-i numele în scoarţa copacilor şi scriindu-i sonete în care-i slăvea frumuseţea. Însă, fiind încântat de înfăţişarea graţioasă a acestui drăgălaş păstor, intră în vobă cu el şi i se păru că vede o asemănare între Ganymede şi iubita lui Rosalinda, fără însă ca tânărul să aibă ccva din purtarea plină de demnitate a acelei nobile domniţe; căci Ganymede căuta să se poarte fără sfială, ca mulţi tinerei când nu mai sunt copii, dar n-au trecut încă pragul bărbăţiei. Cu mult duh în vorbă şi cu isteţime îi povestea lui Orlando despre un oarecare îndrăgostit care, zicea el: “Colindă în codrul nostru şi ne strică copacii încă verzi, săpând numele de Rosalinda în scoarţa lor. El atârnă ode de păducei şi elegii de tufişuri cu mure, înălţând în slavă pe Rosalinda lui. De l-aş putea găsi pe aceast îndrăgostit, i-aş da câteva sfaturi bune, care l-ar vindeca foarte curând de iubi­rea lui”.

Orlando mărturisi că el e îndrăgostitul cu pricina şi-l rugă pe Ganymede să-i dea sfatul bun de care-i vorbise. Leacul lui Gany­mede şi sfatul pe care i-l dădu fu ca Orlando să vină în fiecare zi la căsuţa unde locuia el cu sora sa Aliena: “Pe urmă - spuse Gany­mede - eu voi zice că sunt Rosalinda, iar tu te vei preface că-mi mărturiseşti dragostea, ca şi cum aş fi chiar Rosalinda. O să mă port în acelaşi chip năstruşnic ca şi năzuroasele doamne faţă de îndrăgostiţii lor, până când o să te ruşinezi de dragostea ce-i porţi; şi în acest chip mă gândesc să te vindec”.

Orlando nu avea prea mare încredere în leacul acela, totuşi se învoi să vină în fiecare zi la căsuţa lui Ganymede şi să se poarte ca un îndrăgostit. Şi în fiecare zi venea Orlando să-i vadă pe Gany­mede şi pe Aliena, numindu-l pe păstoraş Rosalinda lui, şi în fie­care zi îi înşira cele mai frumoase cuvinte şi cele mai măgulitoare complimente, pe care tinerii sunt încântaţi să le folosească de câte ori curtează pe stăpânele gândurilor lor. Totuşi nu se prea vedea că Orlando ar fi început să se vindece de dragostea lui pentru Rosa­linda.

Deşi Orlando îşi spunea că toate acestea nu sunt decât un joc şi nimic mai mult (fără a visa că Ganymede era însăşi Rosalinda lui), totuşi prilejul de a rosti toate cuvintele drăgăstoase pe care le avea în inima sa îi bucură închipuirea aproape tot atât de mult pe cât i-o bucura pe cea a lui Ganymede, care se desfăta în taină, ştiind că toate aceste frumoase mărturisiri de dragoste erau rostite chiar fiin­ţei căreia îi erau destinate.

Astfel se scurseră multe zile plăcute pentru tinerii aceştia; iar Aliena, cu firea ei cea bună, văzând că petrecerea lor îl face pe Ga­nymede fericit, îl lăsa să-şi urmeze jocul în voie, bucuroasă de această curte închipuită. De aceea nu se mai îngrijea să-i amintească lui Ganymede că domniţa Rosalinda încă nu i se arătase ducelui, deşi aflase de la Orlando unde era reşedinţa lui în codru. Într-o zi, Ganymede se întâlni cu ducele şi schimbă câteva vorbe cu dânsul. Ducele îl întrebă din ce viţă se trage, şi Ganymede îi răspunse că se trage dintr-un neam la fel de ales ca şi cel al ducelui, lucru ce-l fă­cu pe acesta să zâmbească, căci nu putea bănui defel că drăgălaşul păstor se trage dintr-o spiţă regească. Apoi, văzându-l pe duce că arată bine şi pare fericit, Ganymede fu mulţumit să mai amâne cu câteva zile orice lămuriri.

Într-o dimineaţă, pe când Orlando se ducea să-l vadă pe Gany­mede, zări un om care zăcea adormit pe pământ, cu un şarpe mare, verde, încolăcit de grumazul lui. Zărindu-l pe Orlando, şarpele se îndepărtă, târându-se printre tufişuri. Orlando se apropie şi mai mult, şi atunci descoperi o leoaică ce sta ghemuită, cu capul lipit de pământ, pândind ca o pisică clipa când se va trezi omul care dormea (fiindcă se zice că leii nu se năpustesc asupra morţilor sau a fiinţelor adormite). Părea că Orlando fusese trimis de Pronia cerească pentru a-l scăpa pe omul acela de leoaică şi de şarpe; când însă Orlando privi faţa celui adormit, îşi dădu scama că nu era alt­cineva decât fratele său Oliver, care se purtase atât de crud cu el şi căutase să-l răpună prin mijlocirea focului. Aproape că fu ispitit să-l lase pradă leoaicei înfometate, dar dragostea de frate şi blândeţea firii sale învinseră mânia dintâi şi, trăgând spada, ucise leoaica, fe­rind astfel viaţa lui Oliver atât de şarpele veninos, cât şi de leoaica aceea furioasă. Însă, când atacă leoaica, fiara îl răni la un braţ cu ghearele ei ascuţite.

În vreme ce Orlando se lupta cu leoaica, Oliver se deşteptă şi, văzând că fratele său Orlando - faţă de care dăduse dovadă de atâta cruzime - îl scăpa de furia unei jivine sălbatice cu preţul pro­priei sale vieţi, fu copleşit de ruşine şi remuşcare. Căindu-se de purtarea sa nevrednică, îl rugă cu multe lacrimi pe fratele său să-l ierte pentru nedreptăţile şi jignirile ce i le adusese. Văzându-l că se căieşte din toată inima, Orlando se bucură şi-l iertă de-ndată. Cei doi fraţi se îmbrăţişară şi, din ceasul acela Oliver îi purtă lui Orlan­do o dragoste cu adevărat frăţească, cu toate că venise în codru cu gândul să-i pună la cale pierzania.

Deoarece rana din braţul său sângerase foarte mult, Orlando se simţi prea slăbit ca să se mai ducă să-l vadă pe păstor şi de aceea îl rugă pe fratele său să se ducă şi să-i spună cele întâmplate lui Ganymede, "pe care - zise Orlando - aşa, ca să petrecem, îl nu­mesc Rosalinda mea".

Oliver se duse într-acolo şi povesti lui Ganymede şi Alienei cum îi scăpase viaţa Orlando; iar când sfârşi povestea vitejiei lui Orlando şi a propriei sale salvări, le mărturisi că este fratele care se purtase atât de crud cu Orlando, iar după aceea le povesti despre împăcarea lor.

Mâhnirea sinceră pe care o arăta Oliver pentru faptele sale rele avu o înrâurire atât de puternică asupra inimii bune a Alienei, încât îl îndrăgi pe dată. Pe de altă parte, Oliver, dându-şi seama cât de mult împărtăşea Aliena durerea pe care o simţea el pentru vina sa, se îndrăgosti şi el, în chip la fel de neaşteptat. Dar în vreme ce dra­gostea se furişa astfel în inimile lui Oliver şi a Alienci, ea nu-l lăsa în pace nici pe Ganymede. Acesta, auzind de cumpăna în care se aflase Orlando şi că a fost rănit de o leoaică, leşină. Când îşi veni iar în simţiri, spuse că a leşinat dinadins, ca să-şi joace mai departe rolul Rosalindei şi apoi adăugă:

-  Să-i spui fratelui tău cât de bine am ştiut să mă prefac că mi-am pierdut simţirile.

Oliver însă băgă de seamă, după chipul său galben ca ceara, că leşinase de-a binelea şi, minunându-se de slăbiciunea tânărului, îi grăi astfel:

-  Ei, dacă tot zici că te-ai prefăcut, întăreşte-ţi inima şi prefă-te a fi bărbat în lege.

-  Asta şi sunt - spuse Ganymede cu multă hotărâre în glas - însă pe drept s-ar fi cuvenit să fiu femeie.

Oliver îşi prelungi şederea cât mai mult şi când în cele din urmă se întoarse la fratele său, avea tolba plină de veşti. Căci, pe lângă că-i povesti cum leşinase Ganymede, auzind că Orlando a fost ră­nit, Oliver îi mărturisi cum a îndrăgit-o pe frumoasa păstoriţă Alie­na, şi cum îşi plecase ea cu bunăvoie urechea la vorbele drăgăstoa­se, chiar de la prima lor întâlnire. Îi mai vorbi mezinului său, ca despre un lucru aproape hotărât, cum se va cununa el cu Aliena, spunându-i că o iubea atât de mult, încât avea să trăiască alături de ca ca păstor, lăsându-şi averea şi casa rămasă de la tatăl lor pe sea­ma lui Orlando.

-   Ai încuviinţarea mea - zise Orlando. Hotărâţi nunta chiar pe mâine, şi-i voi pofti pe duce cu prietenii săi. Du-te şi înduplecă-ţi păstoriţa să se cunune cu tine; acum e singură, căci iată-l pe fratele ei venind către noi.

Oliver se duse la Aliena, iar Ganymede, pe care Orlando îl ză­rise apropiindu-se, veni să mai afle noutăţi despre sănătatea prie­tenului său rănit.

Când Orlando şi cu Ganymede înccpură să vorbească despre dragostea neaşteptată ce se născuse între Oliver şi Aliena, Orlando zise că şi-a sfătuit fratele să o înduplece pe frumoasa păstoriţă să se cunune cu el chiar a doua zi, şi apoi adăugă cât de fierbinte ar fi dorit să-şi lege şi el soarta, în aceeaşi zi, de aceea a Rosalindei sale.

Ganymede, căruia îi plăcu acest gând, spuse că dacă Orlando o iubeşte din inimă pe Rosalinda, chiar atât pe cât mărturiseşte, dorinţa îi va fi împlinită; Ganymede însuşi va lua asupra-şi sarcina s-o facă pe Rosalinda să i se înfăţişeze în carne şi oase a doua zi şi, totodată, să primească a fi mireasa lui Orlando.

Această minune - pe care Ganymede putea atât de lesne s-o ducă la îndeplinire, fiind totuna cu domniţa Rosalinda - el spuse că o va mijloci cu ajutorul unei vrăji învăţate de la un vraci vestit.

Orlando, stăpânit de dragoste, pe jumătate dând crezare şi pe jumătate îndoindu-se de cele auzite, îl întrebă pe Ganymede dacă avea chiar de gând să-şi ţină făgăduiala.

-  Pe viaţa mea că mi-o voi ţine - grăi Ganymede - şi pentru aceasta mâine îmbracă-ţi straiele cele mai bune şi cheamă-ţi priete­nii şi pe duce la nunta ta; fiindcă, dacă doreşti să te cununi mâine cu Rosalinda, ea va fi aici.

În dimineaţa următoare, Oliver şi Aliena se înfăţişară dinaintea ducelui, şi odată cu ei veni şi Orlando.

Ducele, auzind că aceea care urma să fie adusă în felul acesta nemaivăzut era însăşi fiica sa, îl întrebă pe Orlando dacă crede că păstoraşul are puterea de a-şi ţine făgăduiala. Iar în vreme ce Or­lando răspundea că nu ştie ce să creadă, Ganymede se ivi şi-l în­trebă pe duce dacă se învoieşte ca fiica sa, în cazul că cl o va adu­ce, să-i fie soţie lui Orlando.

-  M-aş învoi bucuros la aceasta - grăi ducele - chiar dacă aş avea să-i dau mirelui, o dată cu ea, şi câteva împărăţii.

Apoi Ganymede se întoarse către Orlando:

-  Iar tu zici că te vei cununa cu ea, dacă o aduc aici?

-  Aşa aş face - zise Orlando - chiar de-aş fi craiul a nenumăra­te împărăţii.

Ganymede, azvârlindu-şi veşmintele bărbăteşti şi îmbrăcată din nou în straie de femeie, se prefăcu pe dată în Rosalinda, fără pu­terea vreunei vrăji; iar Aliena, schimbându-şi hainele sale de ţară cu veşmintele ei bogate, cu tot atât de puţină osteneală se prefăcu în domniţa Celia.

In vreme ce se petreceau aceste schimbări, ducele îi spuse lui Orlando că s-a gândit cât de mult aduce la chip păstorul Ganymede cu fiica sa Rosalinda, iar Orlando spuse că şi el băgase de seamă asemănarea.

N-avură răgazul de a se întreba cum se vor sfârşi toate acestea, fiindcă Rosalinda şi Celia se înapoiară, purtând rochiile lor. Şi, fără a-i mai amăgi că ajunsese acolo prin puterea unei vrăji, Rosalinda îngenunche la picioarele tatălui său şi-i ceru binecuvântarea. Li se păru o minune atât de mare tuturor celor aflaţi de faţă că Rosalinda răsărise acolo pe neaşteptate, încât întâmplarea ar fi putut prea bine trece drept curată vrăjitorie; dar Rosalinda nu mai voia să-şi înşele părintele şi-i istorisi cum fusese izgonită şi cum locuise în pădure, sub înfăţişarea unui păstoraş, împreună cu verişoara sa Celia, care se dăduse drept sora ei.

Ducele îşi întări încuviinţarea dată, şi Orlando cu Rosalinda, precum şi Oliver cu Celia, fură cununaţi în acelaşi timp. Cu toate că nunţile lor nu puteau fi prăznuite cu alaiul şi strălucirea obiş­nuite în asemenea prilejuri, totuşi, nicicând n-a mai fost o zi de nuntă mai fericită. In vreme ce se ospătau cu vânat la umbra răco­roasă a copacilor îmbietori, ca şi cum ar fi trebuit să nu mai lip­sească nimic pentru ca fericirea acestui bun duce să fie deplină, sosi un sol neaşteptat, care-i aduse vestea îmbucurătoare că-i fuse­se înapoiată stăpânirea ţării sale.

Uzurpatorul, scos din fire de fuga fiicei sale Celia şi aflând că în fiecare zi oameni de mare vază plecau în codrul Ardenilor pen­tru a se alătura ducelui legiuit în surghiunul său, ros de pizmă din pricina respectului de care se bucura fratele său în nenorocirea ce-l lovise, se puse în fruntea unei oştiri numeroase şi porni spre codru, cu gândul de a pune mâna pe duce şi pe toţi credincioşii care-l ur­maseră, şi a-i trece prin tăişul săbiei. Dar Pronia a vrut ca acest fra­te negru la suflet să fie abătut din gândurile sale mârşave. Şi iată cum. Tocmai când ajunsese la poalele codrului sălbatic, fusese întâmpinat de către un bătrân evlavios, un sihastru, cu care stătuse mult la sfat, şi care până la urmă i-a înturnat cu totul inima de la acest plan ticălos. Din clipa aceea se pocăi în chip sincer şi se hotărî ca, lepădându-se de stăpânirea pe nedrept dobândită, să-şi petreacă restul zilelor într-un schit. Prima faptă prin care îşi arătă căinţa proaspăt înfiripată în sufletul său fu de a trimite fratelui său un sol (aşa cum am arătat), care să-i aducă la cunoştinţă faptul că îi res­tituie ducatul - al cărui tron îl uzurpase de atâta vreme - împreună cu pământurile şi averile prietenilor săi, care-l urmaseră cu stator­nicie când soarta îl năpăstuise.

Aceste veşti îmbucurătoare - pe cât de neaşteptate, pe atât de binevenite - sosiră tocmai la vreme pentru a spori voioşia serbării şi a petrecerilor la nunta prinţeselor. Celia îşi felicită verişoara pen­tru norocul ducelui, tatăl Rosalindei, şi-i dori din adâncul inimii numai bucurie, cu toate că prin această întorsătură a soartei urma ca nu ea să mai fie moştenitoarea ducatului, ci Rosalinda. Atât de deplină era iubirea dintre aceste două verişoare, netulburată de niciun fel de gelozie sau pizmă.

Ducele avu acum prilejul de a-i răsplăti pe credincioşii prieteni care rămăseseră alături de el în timpul surghiunului; şi aceşti vrednici însoţitori, care împărtăşiseră cu răbdare soarta lui potriv­nică, fură foarte mulţumiţi să se întoarcă în pace şi înflorire la pa­latul ducelui lor legiuit.

Mult zgomot pentru nimic