Inginerul silvic P. I. conducea un oaspete din străinătate la muget de
cerbi în Munţii Sebeşului. Gîndul şi truda le erau concentrate asupra unui taur
bătrîn, cu o voce impresionantă, cu urmă ca de bou. Numai vocea si urmele erau
cele ce-l trădau vînătorilor pe acest cerb şi îi făceau să-l socotească mai
puternic în coarne decît toţi ceilalţi. De văzut nu l-au putut vedea nicicînd:
taurul bătrîn şi viclean se retrăgea în ascunzişul lui şi înceta să mugească
încă din noapte, iar seara nu ieşea şi nu boncăluia decît după ce se făcea
întuneric.
Dar iată că într-un zori de zi vînătorii au crezut că le zîmbeşte
norocul. Deşi se luminase binişor, bătrînul continua să ragă. Oamenii au
descoperit îndată şi cauza acestei abateri: în apropierea locului de unde se
auzeau mugetele cunoscute, mai mugea un taur - întărîtat, mînios. Deci un
rival, deci va fi luptă si vînătorii vor avea răgaz şi putinţă să se apropie
şi să-l surprindă, în sfîrşit, pe cel dorit de mult. S-au grăbit şi au ajuns
destul de aproape cînd au auzit zgomotul luptei. Dar aceasta abia a început,
abia s-au auzit o dată, de două ori pocniturile coarnelor în coarne şi s-a şi
terminat. Bătrînul a slobozit muget de biruinţă, apoi a tăcut. Era limpede: în
cîteva clipe l-a supus pe rivalul încrezut, care a îndrăznit să-i conteste
domnia asupra pîlcuşorului de ciute.
Deziluzia vînătorilor, cărora le-a scăpat acest prilej rar, a fost
amară. Ca şi cînd ar fi vrut să-şi bată şi el joc de ei, cerbul cel învins a
început să mugească din nou, cînd aici, cînd mai încolo, stăruitor, dînd
tîrcoale locului de gonită de unde fusese alungat. Vînătorii, pierzîndu-şi
orice nădejde să dea faţă cu taurul cel puternic, cu învingătorul, mai mult din
curiozitate şi fără gînd să tragă în el, s-au apropiat de cel bătut, care continua
să mugească. Mirare: cerb cu coarne în paisprezece raze, frumoase, puternice,
cerb cu totul vrednic de a fi împuşcat. Ceea ce li se părea ciudat era că
atunci cînd îşi ridica botul în răget, acest cerb îşi ţinea gura deschisă, aşa
încît se părea că îi atîrnă falca din jos. Oaspele a tras, cerbul a căzut după
cîteva sărituri.
Cercetîndu-l, au aflat că avea maxilarul inferior fracturat în regiunea
molarilor, în ambele părţi; aşa se explică de ce „îi atîrna" falca atunci
cînd mugea. Fractura era cu totul proaspătă, desigur dobîndită în lupta care
abia se terminase. O lovitură puternică dată de celălalt cerb a fracturat
maxilarul şi a terminat lupta. Dar n-a adormit talazurile patimei dragostelor.
Cu această oribilă rănire, extrem de dureroasă, a continuat să mugească, ca şi
cînd nu i s-ar fi întîmplat nimic. Desigur, cu maxilarul complet fracturat,
acest cerb era condamnat să moară de foame nemaiputîndu-se hrăni, aşa că
glonţul l-a scutit de o moarte lentă şi chinuitoare. Rămîne dovada puterii covîrşitoare
a instinctului sexual.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu