Mici intamplari cu animale (147)

Inginerul silvic P. I. conducea un oaspete din străină­tate la muget de cerbi în Munţii Sebeşului. Gîndul şi truda le erau concentrate asupra unui taur bătrîn, cu o voce impresio­nantă, cu urmă ca de bou. Numai vocea si urmele erau cele ce-l trădau vînătorilor pe acest cerb şi îi făceau să-l socotească mai puternic în coarne decît toţi ceilalţi. De văzut nu l-au putut vedea nicicînd: taurul bătrîn şi viclean se retrăgea în ascunzişul lui şi înceta să mugească încă din noapte, iar seara nu ieşea şi nu boncăluia decît după ce se făcea întuneric. 

Dar iată că într-un zori de zi vînătorii au crezut că le zîmbeşte norocul. Deşi se luminase binişor, bătrînul continua să ragă. Oamenii au descoperit îndată şi cauza acestei abateri: în apro­pierea locului de unde se auzeau mugetele cunoscute, mai mugea un taur - întărîtat, mînios. Deci un rival, deci va fi luptă si vî­nătorii vor avea răgaz şi putinţă să se apropie şi să-l surprindă, în sfîrşit, pe cel dorit de mult. S-au grăbit şi au ajuns destul de aproape cînd au auzit zgomotul luptei. Dar aceasta abia a început, abia s-au auzit o dată, de două ori pocniturile coar­nelor în coarne şi s-a şi terminat. Bătrînul a slobozit muget de biruinţă, apoi a tăcut. Era limpede: în cîteva clipe l-a supus pe rivalul încrezut, care a îndrăznit să-i conteste domnia asu­pra pîlcuşorului de ciute.

Deziluzia vînătorilor, cărora le-a scăpat acest prilej rar, a fost amară. Ca şi cînd ar fi vrut să-şi bată şi el joc de ei, cerbul cel învins a început să mugească din nou, cînd aici, cînd mai încolo, stăruitor, dînd tîrcoale locului de gonită de unde fusese alungat. Vînătorii, pierzîndu-şi orice nădejde să dea faţă cu taurul cel puternic, cu învingătorul, mai mult din curiozitate şi fără gînd să tragă în el, s-au apropiat de cel bătut, care continua să mugească. Mirare: cerb cu coarne în paisprezece raze, frumoase, puternice, cerb cu totul vrednic de a fi împuşcat. Ceea ce li se părea ciudat era că atunci cînd îşi ridica botul în răget, acest cerb îşi ţinea gura deschisă, aşa încît se părea că îi atîrnă falca din jos. Oaspele a tras, cerbul a căzut după cîteva sărituri.

Cercetîndu-l, au aflat că avea maxilarul inferior fracturat în regiunea molarilor, în ambele părţi; aşa se explică de ce „îi atîrna" falca atunci cînd mugea. Fractura era cu totul proas­pătă, desigur dobîndită în lupta care abia se terminase. O lo­vitură puternică dată de celălalt cerb a fracturat maxilarul şi a terminat lupta. Dar n-a adormit talazurile patimei dragostelor. Cu această oribilă rănire, extrem de dureroasă, a continuat să mugească, ca şi cînd nu i s-ar fi întîmplat nimic. Desigur, cu maxilarul complet fracturat, acest cerb era condamnat să moară de foame nemaiputîndu-se hrăni, aşa că glonţul l-a scu­tit de o moarte lentă şi chinuitoare. Rămîne dovada puterii co­vîrşitoare a instinctului sexual.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor