Mici intamplari cu animale (149)

Între doi vieri mistreţi

Pădurarul V. R. supraveghea transportul lemnelor de foc într-o exploatare de fag din regiunea izvoarelor Tîrnavei Mici. Gerul lui ianuarie era aspru, zăpada zăcea groasă. La amiază oamenii s-au strîns în jurul focului, au deznodat trais­tele cu merinde şi acum îşi pîrpăleau bucăţile de slănină în ţepile frigărilor, deasupra jeraticului. Vorbe cădeau puţine, piciorul de munte era degerat în tăcere. Aşa au putut auzi ve­nind din valea de dincolo un guiţat scurt, apoi frînturi de gro­hăit. Mistreţi erau, veniţi la jir; se băteau desigur vierii, acum în zodia împerecherii. S-a tulburat pădurarul că tocmai de data aceasta şi-a lăsat puşca acasă în cui (odată se întîmplă să-ţi fie lene să o mai porţi în spinare, şi atunci se potriveşte să ai mai mare nevoie de ea). Totuşi nu s-a răbdat să nu meargă să vadă ce se întîmplă acolo. A pus mîna pe o secure, a luat doi oameni şi au pornit în grabă.

Din culme se vedea toată valea de dincolo, strînsă între dealuri abrupte. Îndată au descoperit ciurda de mistreţi, negri pe preşul zăpezii. Erau vreo zece scroafe, bîrlinci, şoldani din primăvară. Unii zăceau, alţii căutau după jir, rîmînd în ză­padă. Mai la o parte doi vieri băteau luptă crîncenă.

Oamenii tupilaţi au putut vedea vreme îndelungată duelul, scenă sălbatică şi impresionantă, care rareori are spectatori de felul acesta. Pădurarul a recunoscut metoda de luptă, caracte­ristică acestor peţitori înverşunaţi. Parcă era un duel între doi gladiatori care mînuiesc cu măiestrie junghiul şi scutul. Jun­ghiuri aveau straşnice, colţi lungi şi ascuţiţi, scut de apărare pielea de pe umeri, groasă şi mai îngroşată încă de crusta de murdărie de pe ea, apoi perna perilor lungi şi ţepoşi.

Vierii stăteau proptiţi zdravăn în picioarele scurte, rît lîngă rît, strîns. Nu se loveau, ci se împingeau lateral, în încordarea spinărilor şi a gîturilor scurte, zvîcnind din rîturile pre­lungite. Unul s-a împins cu un pas mai înainte, s-a desprins puţin, şi-a răsucit capul ca să aibă prinsoare bună iataganul col­ţilor, şi a lovit din jos în sus. Dar pe atunci potrivnicul s-a re­tras şi el un pas, colţul n-a ajuns acolo unde trebuia să sfîşie, în moalele coastelor şi al burţii. Lovitura a fost parată în scut, colţul a alunecat sau, dacă a prins, nu s-a adîncit. Cap lîngă cap, rît lîngă rît, încordare împotriva încordării, din nou. Cînd unul, cînd celălalt reuşea să-l scoată pe potrivnic din axa trupu­lui şi atunci iarăşi încerca lovitură în plin, însă în aceeaşi clipă se răsucea şi celălalt trup, împotrivind loviturii platoşa umăru­lui. Se învîrtejeau din picioarele dinapoi în jurul rîturilor ca sudate, spulberau zăpada; cînd primea unul o lovitură dădea chitanţa unui guiţat scurt ; gîfîiau, pufneau pe nări suluri de abur fierbinte, spumă albă le umplea gurile întredeschise şi zbura în clăbuci grei cînd loveau. Tactica celui care ataca era să ajungă cu colţii la părţile moi. Tactica de apărare, să prindă lovitura în scut. Uneori se despărţeau, retrăgîndu-se de-a-n­doaselea, cu capetele coborîte, ochi în ochi, pîndind atacul viclean. Se înfruntau aşa cîteva clipe, îşi izbucneau în faţă puf­niturile de abur, apoi se repezeau iarăşi, rît lîngă rît, şi în­cepea o nouă luptă, corp la corp. Atacuri năprasnice, apărări fulgerătoare, trupuri mari şi ne­gre împietrite în supremă încordare, învolburare de mişcări repezite, lovitură-apărare, lovitură-apărare, grohăit înfundat, ţipăt de durere înecată scurt în potop de patimă şi de mînie; se băteau de moarte uriaşii, cu care rar se hotărăşte să se prindă în luptă şi ursul, cît de mare si de puternic ar fi el. Se luptau de moarte ca să cucerească înclinarea celor ce li se păreau acum mîndrele mîndrelor şi rostul vieţii puse în cumpănă. Dar mîn­drele cu rîtul lung şi cu pîntecele supt nici nu luau în seamă bătălia crîncenă care se dădea pentru ele. Scurmau liniştite după rădăcini dulci, culegeau din brazda descoperită de rîtu­rile lor bunătatea jirului, iar dacă uneori şi ele se bufneau în rîturi sau în coaste, era pentru o bucată bună, rîvnită de amîndouă. De ce şi-ar bate scroafele capul cu cei ce se războiesc? Se va alege care e mai viteaz si mai vrednic şi li se vor supune, ori­care ar fi dintre ei doi. Însă treaba scroafelor era şi să vegheze. Vierii sunt învăluiţi în nebunia lor de dragoste, mărunţişul e nepriceput; scroafele bătrîne au paza.

Iată că una şi-a smucit din arătura ei botul, l-a înălţat miş­cînd talerul rîtului. O aripă de vînt i-a adus veste de primej­die, miros rău de om. Va fi dat semn de alarmă neauzit de cei ce pîndeau pe culmea de dincolo; au sărit în picioare cei puţini culcaţi, toată ceata a încremenit în alarmă. Apoi a pornit ca o vijelie, vuind pădurea în iureşul lor.

S-au oprit din luptă şi îndîrjiţii; au înţeles alarma. Oamenii i-au văzut cum suiau si ei coasta de dincolo, în urma pîlcului. Mergeau alături, feriţi deolaltă la vreo patru-cinci paşi. Nici acum nu se încredeau; cel ce ar fi rămas în urmă putea da o lovitură neaşteptată. Aşa-i mai cuminte; se ţin în ochi, fără să fie unul în avantaj. Au trecut şi ei culmea.

În locul bătăliei pădurarul a găsit pe omătul toropit păr smuls si picături de sînge. Colţii vor fi ajuns şi pe lîngă pla­toşă. O nimica toată pentru războinici oţeliţi cum sunt vierii mistreţi.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor